Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, octombrie 2018 (II)

şi Călin Nebunu

SUMAR

I. Enclava Idlib, Siria. Termenul de retragere a armelor grele din zona de separaţie a trecut, deocamdată nimeni nu este îngrijorat.

II. Israel – Fâşia Gaza. Războiul care va începe într-o zi de vineri.

III. Irak. Alegeri în Kurdistanul irakian. Rezultatele sunt contestate de opoziţie.

IV. Arabia Saudită. Riadul admite că într-o reprezentanţă diplomatică proprie a fost ucis un ziarist disident. Însă doar atât.

V. Libia. Producţia de petrol a revenit la nivelul de dinainte de conflictul intern. Războiul continuă.

I. Enclava Idlib, Siria. Termenul de retragere a armelor grele din zona de separaţie a trecut, deocamdată nimeni nu este îngrijorat.

Deşi 15 octombrie era data limită pentru retragerea armelor grele din zona de 15-20 de kilometri stabilită să separe forţele regimului de la Damasc de cele ale grupărilor rebele din enclava Idlib, operaţiunea încă nu s-a încheiat, dar beligeranţii, inclusiv Rusia şi Turcia - semnatarii acordului de la Soci, par a nu fi îngrijoraţi. Deşi nu au avut o poziţie oficială faţă de conţinutul acordului, militanţii din Hayat Tahrir al-Sham / HTS, gruparea apropiată ideologic de Al-Qaida şi care controlează aproximativ două treimi din lungimea fâşiei ce urmează a fi demilitarizată, sunt şi cei care nu dau semne că s-ar grăbi.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, declară, totuşi, că militarii ruşi (contingentul dislocat în Siria) sunt mulţumiţi de modul de acţiune al părţii turce, astfel că întârzierile în implementarea acordului pot fi explicate prin dificultăţile inerente ale unei astfel de operaţii. Trimiterea la partea turcă nu este întâmplătoare pentru că, pe lângă faptul că Turcia este cosemnatară a acordului din 17 septembrie, ea este şi principalul sponsor al grupării rivale HTS, Frontul Naţional de Eliberare. Iar această organizaţie, din care fac parte mai multe grupări de opoziţie, a îndeplinit prevederile acordului în teritoriile pe care le controlează.

Astfel că, în teren, s-au delimitat destul de evident cei care îndeplinesc ceea ce s-a stabilit la Soci, de cei care nu recunosc acest acord. Refuzul HTS de a îşi retrage armamentul greu poate avea mai multe explicaţii, unele dintre acestea reiterate şi de observatorii locali:

- există întotdeauna o „perioadă de graţie” în implementarea unor decizii de acest gen,

- grupările radicale, de genul HTS dar şi Hurras al-Deen sau Ansar al-Islam,  care oricum nu recunosc aceste acorduri şi nici nu au alternative, vor face orice pentru a întârzia îndeplinirea lor, sperând că va apărea o breşă undeva, politică, militară, de securitate, care le-ar permite supravieţuirea.

Această perioadă în care părţile îşi vor observa şi evalua reciproc determinarea nu va fi însă de lungă durată. Atât regimul de la Damasc, cât şi Rusia, au demonstrat că pot manevra pe zona negocierilor atât timp cât este necesar pentru a recurge, ulterior, la forţa militară.

Iar acel moment se apropie. Neîndeplinirea de către HTS a prevederilor acordului limpezeşte poziţiile pe care le ocupă diferitele grupări militante din enclava Idlib, iar această separare, care va deveni mai evidentă în teren în perioada următoare, va crea şi condiţiile pentru o operaţie ofensivă a forţelor armate siriene.

Deja, dueluri de artilerie se înregistrează între forţele regimului dislocate la vest de oraşul Alep şi cele ale HTS, din nordul enclavei Idlib. Iar convoaie militare siriene transportă trupe din sudul ţării, acolo unde provincia Daraa a fost deja pacificată, iar situaţia de securitate a permis chiar redeschiderea traficului cu Iordania.

Conform recentelor declaraţii ale oficialilor turci, inclusiv ale preşedintelui Erdogan, Turcia este pregătită pentru perioada post – conflict, inclusiv prin retragerea din Siria. A fost stabilit şi un termen, desfăşurarea alegerilor (nu este precizat dacă doar parlamentare, sau şi prezidenţiale). Se înţelege că, la acel moment, atât problema enclavei Idlib, cât şi cea a teritoriului ocupat de Forţele Democrate Siriene (majoritar kurde), vor fi rezolvate. În special cea de-a doua, prioritară pentru Ankara. Prezenţa cu forţe în enclava Idlib, sprijinul acordat grupărilor din componenţa Frontului Naţional de Eliberare, sunt doar pârghii prin care Turcia speră să obţină de la Rusia şi Damasc o gestionare în forţă a problemei şi autonomiei kurde.

Pentru un asemenea obiectiv, se mai poate aştepta o săptămână, două, o lună...

II. Israel – Fâşia Gaza. Războiul care va începe într-o zi de vineri.

Deşi ambele tabere, autorităţile israeliene şi Hamas, declară că un conflict nu e în interesul nimănui, tensiunile la graniţa dintre Israel şi Fâşia Gaza continuă, dirijate, e adevărat, mai evident în ultima perioadă, pentru a rămâne şi în agenda media internaţionale, dar şi pentru a menţine presiunea pentru rezolvarea problemei pe care liderii Hamas o consideră „cheia de boltă” a obiectivelor lor politice actuale: ridicarea blocadei Fâşiei Gaza.

O oarecare acalmie a fost înregistrată după scurgerea celei de 30-a aniversări a începerii protestelor, vineri, 19 octombrie, când numărul celor care au participat la proteste a fost mult scăzut sub cel mediu înregistrat în ultima perioadă. Semnalul a fost dat, însă, de conducerea Hamas, care, după un scurt mesaj în forţă – lansarea a două rachete artizanale care au evitat interceptarea Iron Dome, a revenit cu un comunicat precizând că nu-şi asumă atacul şi este pregătită să continue negocierile mediate de Egipt.

Protestele însă vor continua, se vor diversifica, vor implica şi acţiuni surpriză, gen mascarea unor infiltrări peste graniţa israeliană, aceste acţiuni fiind singurele avute la dispoziţie, în prezent, de către Hamas. Aşa cum afirma chiar liderul politic şi militar al grupării, Yahya Sinwar, gruparea  Hamas nu este interesată de un conflict cu Israelul[1]. Pentru că, militar, este în imposibilitatea de a se aştepta la un deznodământ pozitiv. Dar protestele, însoţite de întreg arsenalul de acţiuni artizanale de hărţuire a părţii israeliene, fac parte din mijloacele asimetrice pe care Hamas le poate folosi, cu excesiv de multe pierderi umane, pentru a-şi atinge obiectivele politice.

Perioada este complicată pentru Hamas, care trebuie să găsească soluţii nu numai pentru blocada israeliană, dar şi pentru cea egipteană (unde conexiunile dintre Hamas şi Frăţia Musulmană egipteană nu au fost uitate), chiar şi pentru cea a partenerului palestinian, Autoritatea Naţională Palestiniană/ANP, interesată în revenirea structurilor ANP în Fâşia Gaza. Dar este complicată şi pentru Israel, care se apropie de alegerile parlamentare, premierul Benjamin Netanyahu, stând foarte bine în sondaje la acest moment, nefiind interesat în apariţia unui factor perturbator care să producă surprize. În politică, războiul poate aduce atât victorie, cât şi dezastrul electoral.

Astfel că, fiecare tabără face paşii înceţi, dar necesari, pentru a menţine presiunea la graniţă (Hamas, prin menţinerea unui nivel înalt, dar controlabil, al protestelor), sau pentru a uşura din povara economică asupra palestinienilor din Fâşia Gaza (prin permiterea aprovizionării cu combustibilul achiziţionat de către Qatar). Echilibrul funcţionează, dar finalitatea este mai ambiţioasă, cel puţin în viziunea Hamas.

De aceea, în fiecare zi de vineri, la graniţa cu Israelul se adună până la 15 – 20.000 de protestanţi care, într-un permanent „marş al reîntoarcerii”, asaltează cu zmeie incendiare, cu anvelope de cauciuc incendiate, sub supravegherea atentă a structurilor de securitate ale Hamas, gardul care separă fâşia de teritoriul israelian.

Emoţiile sunt mari în ziua de vineri. Pentru ambele tabere e zi de sărbătoare, de rugăciune, dar şi ziua când credincioşii arabi şi israelieni sunt sub semnul sacrificiului, mai vulnerabili la mesajele venite de la liderii politici şi religioşi.

Următoarea zi de vineri e a 31-a de la începerea protestelor.

III. Irak. Alegeri în Kurdistanul irakian. Rezultatele sunt contestate de opoziţie

Rezultatele alegerilor parlamentare kurde au fost anunţate, în sfârşit, de Comisia electorală regională, dar deja formaţiunile de opoziţie acuză câştigătorii de fraude electorale.

După trei săptămâni de la desfăşurarea alegerilor parlamentare (30 septembrie), Comisia electorală regională[2] a anunţat duminică după amiază (21 octombrie) rezultatele: Partidul Democratic din Kurdistan (PDK) a câştigat alegerile, asigurându-şi 45 din cele 111 mandate de parlamentar. Pe locul doi a ieşit Uniunea Patriotică din Kurdistan (UPK), cu 21 de mandate, iar pe locul 3 Mişcarea Gorran, cu 12.

Partidele de opoziţie acuză PDK şi UPK de ilegalităţi în procesul electoral, inclusiv falsificarea de documente şi introducerea în urne de voturi suplimentare.

Un membru al Mişcării Gorran (MG), Hemin Anwar, a declarat că formaţiunea sa politică nu acceptă aceste cifre, precizând că există peste 1.000 de sesizări, parte din acestea încă nefinalizate, care ar putea schimba rezultatele alegerilor. Anwar a adăugat că MG, care a pierdut jumătate din locurile pe care le avea în parlament, va organiza o reuniune pentru a decide dacă va participa la formarea noului guvern regional (în cabinetul anterior, MG deţinea 4 portofolii).

Aram Said, un reprezentant al Mişcării Noua Generaţie (care a câştigat opt fotolii de parlamentar) a anunţat că rezultatele au fost viciate, adăugând că suspectează o înţelegere politică între PDK şi UPK.

De asemenea, Uniunea Islamică din Kurdistan şi Grupul Islamic din Kurdistan au contestat rezultatele alegerilor.

În replică, PDK a anunţat că va forma cabinetul împreună cu UPK, cu sau fără reprezentanţii opoziţiei, însă este de aşteptat ca, în următoarele săptămâni, poziţia unora dintre aceştia să se schimbe.

Scrutinul din 30 septembrie a avut loc la un an după referendumul pentru independenţă organizat de guvernul regional kurd, în pofida opoziţiei unor partide kurde, guvernului central de la Bagdad şi comunităţii internaţionale, conducând la o criză politică serioasă în regiunea semi-autonomă Kurdistanul irakian. Deşi tabăra lui „DA” a câştigat în mod larg (peste 90% din participanţii la vot), autorităţile centrale irakiene, susţinute de comunitatea internaţională, au refuzat aplicarea rezultatului referendumului, precizând că acesta nu are caracter obligatoriu pentru Bagdad. Mai mult, forţele irakiene au preluat controlul provinciei Kirkuk, bogată în petrol, şi al altor teritorii pe care kurzii le controlau de facto chiar dacă ele erau în afara limitelor oficiale ale regiunii lor.

După eşecul referendumului, între cele două formaţiuni politice kurde majore, PDK şi UPK, care au condus regiunea kurdă irakiană în baza unui acord de împărţire a puterii încă din anii ”90, au început să apară tensiuni (la conducerea regiunii şi a cabinetului se aflau membri ai clanului Barzani, PDK).

Deşi rămân încă multe puncte de vedere diferite, alegerea reprezentantului UPK, Barham Saleh, în funcţia de preşedinte al Irakului, în detrimentul reprezentantului PDK, Fuad Hussein, respectiv câştigarea alegerilor parlamentare de PDK, par să indice că cele două partide au ajuns la o înţelegere privind împărţirea puterii: preşedinţia Irakului (UPK) versus conducerea Kurdistanului irakian (PDK).

IV. Arabia Saudită. Riadul admite că într-o reprezentanţă diplomatică proprie a fost ucis un ziarist disident. Însă doar atât.

Arabia Saudită a admis (19 octombrie) că jurnalistul Jamal Khashoggi a murit în incinta Consulatului General al Arabiei Saudite de la Istanbul, fiind ştrangulat într-o încăierare cu nişte indivizi, dar nu a făcut nicio menţiune privind locul unde ar putea fi găsit cadavrul acestuia. Potrivit ministrului turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, ar fi fost găsită o înregistrare video din interiorul consulatului, care demonstrează că jurnalistul ar fi murit în timp ce era torturat, iar trupul i-ar fi fost tranşat pentru a putea fi scos neobservat în afara incintei. Până la momentul scrierii acestor rânduri corpul nu a fost găsit.

Dispariţia lui Khashoggi în sediul consulatului saudit din Instanbul a trezit de la început, în Turcia şi alte ţări, suspiciunea arestării, agresării, răpirii şi chiar a asasinării acestuia de către autorităţile saudite. Khashoggi a fost un critic acerb al regimului de la Riad şi al prinţului moştenitor, Mohammed Bin Salman, considerat reformatorul ţării şi promovat de o mare parte a presei americane şi internaţionale.

Arabia Saudită se confruntă cu cea mai mare criză diplomatică de după atacurile teroriste „9/11” asupra Turnurilor Gemene din New York, însă de această dată provocată chiar de un membru al Casei Regale. Dacă probele vor demonstra că jurnalistul a fost torturat, iar cadavrul acestuia mutilat apoi la ordinul prinţului moştenitor Mohammed Bin Salman, imaginea acestuia se va alătura celor ale lui Saddam Hussein şi Muammar Gaddafi.

Sub deviza modernizării regatului conservator, Bin Salman a blocat vocile activiştilor pentru drepturile omului şi ale criticilor din rândul clerului. În această lună, un economist care făcea dezvăluiri privind situaţia îngrijorătoare a Companiei petroliere Aramco, deţinută de stat, un factor cheie al economiei saudite, a fost acuzat de terorism. Tot prinţul moştenitor a adoptat o poziţie inflexibilă, extremistă, în disputa cu Qatarul şi este, de asemenea, arhitectul războiului dezastruos din Yemen. Acţiunile lui Mohammed Bin Salman sugerează că acesta nu ţine seama de drepturile omului sau de ordinea internaţională, fiind încurajat de prietenia cu Donald Trump, a cărui primă vizită oficială în calitate de preşedinte al SUA a fost la Riad.

Dacă autorităţile turce vor reuşi să confirme sau Riadul îşi va recunoaşte implicarea în asasinarea unui cetăţean în sediul unei misiuni diplomatice, de către autorităţile guvernamentale, acest fapt ar trebui să determine comunitatea internaţională să condamne ferm acţiunea autorităţilor de la Riad şi să adopte sancţiuni dure la adresa acestora. Totuşi, nu trebuie uitate contractele comerciale în valoare de sute de miliarde de dolari (numai contractul pentru achiziţionare armament este de aprox. 110 milioane) de achiziţionare de armament pe care Arabia Saudită le-a încheiat cu SUA sau influenţa saudită pe piaţa mondială a petrolului.

Oricum, moartea lui Khashoggi a produs un imens prejudiciu de imagine regimului saudit, o decredibilizare care va afecta puternic implicarea şi rolul Arabiei saudite în politica internaţională sau în dosarele complicate ale Orientului Mijlociu.

V. Libia. Producţia de petrol a revenit la nivelul de dinainte de conflictul intern. Războiul continuă.

În pofida situaţiei de securitate imprevizibile, producţia de petrol libian a atins nivelul maxim după 2013, înainte de izbucnirea conflictului intern între cele două tabere din est (tabăra islamică de la Tripoli, guvernul) şi vest (tabăra laică de la Tobruk –Camera Reprezentanţilor/ parlamentul).

Potrivit preşedintelui Companiei Naţionale de Petrol, Mustafa Sanalla, volumul extragerilor a petrol a ajuns la 1.278 milioane de barili/zi şi poate fi mărit cu câteva sute de mii de barili/zi dacă vor fi îmbunătăţite măsurile de asigurare a securităţii facilităţilor petroliere (situri de extragere, reţeaua de conducte, terminalele petroliere) care să permită companiilor British Petroleum şi Eni să reia producţia la un câmp petrolier exploatat împreună (lângă frontiera cu Tunisia). Reluarea exploatării este planificată pentru primul trimestru al anului 2019.

Libia are cele mai mari rezerve de petrol descoperite dintre toate ţările din Africa şi a fost un furnizor cheie pentru ţările din Europa.

Exportul de ţiţei reprezintă principala sursă de venit pentru această ţară, iar lupta pentru controlul facilităţilor a generat deseori distrugerea acestora.

Pe timpul lui Muammar Gaddafi, producţia de petrol era de 1,6 milioane barili/zi. După prăbuşirea acestuia, libienii au început refacerea infrastructurii petroliere, însă disputa apărută între cele două tabere rivale a afectat din nou producţia.

În pofida eforturilor ONU şi actorilor internaţionali, nu s-a reuşit încă un pas definitiv spre stabilizarea ţării. Ultimul plan de acţiune anunţat de emisarul ONU în Libia, pe 20 septembrie 2017, pentru rezolvarea crizei se confruntă cu o mulţime de obstacole, chiar paşi înapoi, în implementarea acestuia, fapt ce naşte întrebări dacă acesta va avea succes în intervalul de timp planificat (sfârşitul acestui an).

Confruntări între diverse miliţii au loc pe întreg cuprinsul ţării, sub motivul sprijinului uneia dintre tabere (est-vest), pentru zone de influenţă şi surse de finanţare, interesele particulare ale grupului prevalând însă celor naţionale.

Totuşi, eforturile libienilor par să dea roade şi generează o relativă încredere în abilitatea autorităţilor de a ţine situaţia sub control, iar Compania Naţională de Petrol prognozează o producţie de peste 2 milioane de barili/zi în 2022.