Nelinişti pe malul Niprului. Kievul, în aşteptarea unui telefon

Speranţe erau mari ca apelul să vină mai devreme, mult mai devreme, dar, din diferite motive, convorbirea mult aşteptată încă nu a avut loc.

Ceea ce, judecând după unele circumstanţe anterioare, pare un pic ciudat. În fond, Ucraina a fost tema generică a primei puneri sub acuzare a fostului preşedinte Trump.

Şi, o dată cu Ucraina, a fost pentru prima dată când actualul preşedinte Biden a fost implicat, e adevărat, nu într-un mod foarte fericit, într-o dezbatere pre-electorală majoră.

Tot adevărat e faptul că, la acel moment, votul a fost de partea lui Trump.

Trecând marele prag al alegerilor prezidenţiale şi venind la Casa Albă, noul preşedinte ar fi avut destule motive să se manifeste călduros la adresa Kievului, a preşedintelui Zelenski, cel care a rezistat presiunilor fostului preşedinte american de a investiga (mai corect spus, de a sugera că ar fi bine să se...) nişte afaceri ale unora dintre compatrioţii acestuia. Printre care, da, întâmplător, era vorba şi de fiul candidatului Biden.

Cu toate aceste circumstanţe, telefonul de la Washington încă nu sună.

Dar lucrurile se mişcă.

O serie de senatori republicani (Michael McCaul – Texas, Kevin McCarthy – California,  Adam Kinzinger - Illinois, Brian Fitzpatrick – Pennsylvania, August Pfluger – Texas) au trimis recent, pe 5 martie 2021, o scrisoare adresată secretarului de stat Anthony Blinken, prin care avertizează Administraţia Biden asupra unei potenţiale înţelegeri cu Germania privind Nord Stream 2.

Bun. Şi ce are asta cu Ucraina? Nord Stream 2 e la Marea Baltică, Ucraina e la Marea Neagră.

Are legătură şi nu una întâmplătoare. Pentru că există o condiţionalitate directă între cele două trasee de transport gaze naturale dinspre Rusia către Europa Occidentală: cel existent, prin Ucraina, cel de perspectivă, prin conducta Nord Stream 2.

Actuala infrastructură de transport implică un traseu care străbate Ucraina şi Europa Centrală, asigurând aprovizionarea cu gaze atât a statelor tranzitate, cât şi a destinaţiilor finale vest-europene. Pârghiile de presiune ale Moscovei pentru unii dintre ”tranzitaţi” sunt acum mai difuze, pentru că gazul trebuie să ajungă şi la marii consumatori occidentali, mai ales la cel cu nevoile cele mai ridicate, adică Germania.

Noua conductă permite, însă, o livrare directă, ceea ce e foarte bine pentru Germania şi Rusia, dar ocoleşte Ucraina şi privează  Kievul de câteva miliarde de dolari anual, echivalent taxe de tranzit, adică e de rău pentru Ucraina, o ţară care a ajuns pe ultimul loc în Europa la performanţe economice.

SUA consideră că e de rău şi pentru Germania, precum şi pentru alte state vest-europene, deoarece devin dependente de robinetul rus al conductei de gaz.

Preşedintele Biden chiar a declarat că ”e o afacere rea pentru Europa”, regimul de sancţiuni la adresa Rusiei şi a firmelor participante la proiectul Nord Stream 2, iniţiat de predecesorul său, urmând a fi continuat şi întărit.

De la declaraţie la faptă este, însă, drum lung

De aceea, senatorii republicani avertizează că orice aranjament politic care nu se finalizează cu oprirea lucrărilor la Nord Stream 2 poate fi interpretat ca fiind cu rea intenţie. Expresia folosită este de „backdoor deal”, pe uşa din spate, ceea ce chiar ar presupune ceva necurat.

Desigur, republicanii, care nici ei nu au mers până la capăt cu blocarea proiectului, sunt interesaţi să arate că democraţii nu sunt, la rândul lor, uşă de biserică atunci când e vorba de limbajul dublu faţă de Rusia.

Cum s-ar spune, una acuzăm şi alta sancţionăm. Măcar la Trump era invers: ocheade multe către Kremlin, dar sancţiuni şi mai multe.

Ca să fie siguri că mesajul va ajunge şi destinatarul adevărat al scrisorii, secretarul de stat Blinken fiind doar cel care verifică, din când în când, cutia poştală, senatorul Ted Cruz a mai dat un indiciu privind hotărârea republicanilor de a testa testimonialele anti-ruse ale preşedintelui Biden.

Astfel, confirmarea ambasadorului William Burns de către Senatul SUA, pentru postul de Director al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), a fost pusă în stand-by la Comitetul pentru Intelligence al acestei Camere, prezidat chiar de către senatorul amintit. Continuarea procedurii de confirmare este condiţionată de întărirea sancţiunilor asupra Rusiei pentru a împiedica finalizarea construirii Nord Stream 2.

Ted Cruz a precizat, pe Twitter, condiţiile reluării procesului de confirmare: „Voi debloca suspendarea atunci când Administraţia Biden îşi îndeplineşte obligaţia legală de a raporta şi sancţiona navele şi companiile care construiesc conducta lui Putin”.

Cum cel nominalizat pentru şefia CIA se bucură de o încredere bi-partizană în Camera superioară a Congresului SUA, probabil acest blocaj nu va putea fi susţinut pentru mult timp.

Poziţia preşedintelui Biden faţă de proiectul Nord Stream 2 este negativă, dar şi relaţiile cu Germania sunt importante, iar guvernul german şi comunitatea de afaceri din această ţară continuă să afirme că realizarea proiectului trebuie să continue.

Unde se află Ucraina în această dispută?

Destul de aproape de centrul acesteia. Şi în ceea ce priveşte motivaţia executării proiectului, şi ca eventuală soluţie pentru finalizarea lui.

În scrisoarea senatorilor republicani se precizează explicit: „partenerul nostru strategic Ucraina, aliaţii noştri din Europa Centrală şi de Est, trebuie să fie consultaţi, nu doar notificaţi, asupra negocierilor cu Berlinul”.

Iar consultarea ar putea însemna o „soluţie creativă”, aşa cum propune Steven Pifer, fost ambasador SUA în Ucraina,  anume creşterea furnizărilor de gaz rusesc către Ucraina peste actualul contract de 40 de miliarde mc, spre a menţine un nivel corespunzător al taxelor de tranzit pentru bugetul ucrainean. În acest caz, Administraţia Biden ar putea avea o motivaţie pentru a nu impune sancţiunile care ar bloca proiectul. 

„Ar putea fi aceasta o soluţie de tip win-win”, a continuat ambasadorul Pifer, în prezent consultant al Brookings Institution. „Kievul ar avea asigurate veniturile necesare bugetului de stat, în timp ce Washingtonul şi Berlinul vor îndepărta acest obstacol de pe agenda bilaterală”.

O finalizare a proiectului Nord Stream 2 în luna iunie, în scenariul rus optimist, sau înainte de sfârşitul anului, în cel realist, ar pune, însă, altfel problema. Desigur, ar mai rămâne certificările de siguranţă, dar nevoia de gaze naturale ar putea să simplifice şi chiar să anuleze această potenţială procedură de blocaj al funcţionării conductei.

Dar, deocamdată, pe acest subiect, timpul se scurge în defavoarea Administraţiei Biden. Au mai rămas de construit 120 de kilometri în apele germane şi 30 de kilometri în cele daneze. Adică doar vreo 6% din totalul proiectului.

Iar telefonul către Kiev întârzie să sune

Mai ales acum, când sprijinul SUA e atât de necesar. Kievul a sperat foarte mult de la noua administraţie de la Casa Albă, cel puţin bazându-se pe faptul că Biden a vizitat de 6 (şase) ori această ţară, în perioada în care era vicepreşedinte.

Primele sale poziţionări faţă de problematica ucraineană, în calitate de preşedinte, au fost însă dezamăgitoare pentru ucraineni. Nu a existat, încă, un contact oficial la nivel înalt. Nu e încă numit un ambasador american la Kiev. Poziţia administraţiei SUA faţă de Nord Stream 2 este ambiguă. Probabil, la fel ar putea fi cea privind situaţia din estul Ucrainei.

Desigur, SUA sprijină Ucraina în problematica Donbasului, nu e nicio îndoială în acest sens. Temerile Kievului sunt însă că Washingtonul ar putea adopta aceeaşi poziţie - şi lua aceleaşi măsuri - ca pe timpul Administraţiei Obama. Care a condamnat acţiunile Rusiei în Ucraina, dar când a fost vorba de sancţiuni şi sprijin militar pentru Ucraina, a mers doar până la jumătatea drumului. Altfel spus, între retorica anti-Kremlin şi acţiunile concrete a fost un interval destul de vizibil.

Biden şi Ucraina: o strategie pentru noua administraţie

Un raport realizat de Eurasia Center, Consiliul Atlantic, şi intitulat  ”Biden şi Ucraina: o strategie pentru noua administraţie” / ”Biden and Ukraine: A Strategy for the New Administration” îşi propune să ofere câteva soluţii pentru gestionarea, din partea americană, a relaţiilor bilaterale cu această ţară, dar şi a problematicii mai largi din estul Europei.

Propunerile sunt concrete şi argumentate în textul raportului:

• întărirea sancţiunilor împotriva Rusiei până când Kremlinul evacuează Donbasul şi Crimeea;
• preluarea iniţiativei pentru încheierea războiului de şapte ani al Rusiei împotriva Ucrainei;
• creşterea asistenţei militare anuale pentru Ucraina la 500 de milioane de dolari, de la actualul nivel de aproape 300 de milioane de dolari pe an;
• consolidarea securităţii în sud-estul Europei şi în Marea Neagră;
• aprofundarea integrării Ucrainei în NATO;
• oprirea, cu orice preţ, a conductei Nord Stream 2;
• numirea unui ambasador la Kiev cât mai curând posibil;
• luarea de măsuri împotriva figurilor corupte majore care subminează reforma din Ucraina;
• presiuni la adresa Ucrainei pentru reformarea instanţelor, a Biroului Procurorului General şi a Serviciului ucrainian de Securitate;
• încurajarea Ucrainei să interzică nu numai televiziunea rusă, ci şi canalele de televiziune care lucrează în interesele Kremlinului, inclusiv Inter TV, coproprietar fiind oligarhul exilat Dmitri Firtaş;
• promovarea legislaţiei anti-monopol pentru a limita influenţa oligarhilor asupra economiei şi sistemului politic al Ucrainei;
• recompensarea procesului de reformă cu promisiunea de a sprijini noi investiţii americane în Ucraina.

Autorii raportului - Anders Åslund, Melinda Haring, William B. Taylor, John E. Herbst, Daniel Fried şi Alexander Vershbow, importanţi consultanţi internaţionali, dar şi foşti diplomaţi americani în spaţiul estic -, nu ascund faptul că nici în Ucraina lucrurile nu stau aşa cum s-a sperat. Uneori printre rânduri, alteori direct, se sugerează că, şi din partea SUA, aşteptările de la preşedintele Volodimir Zelenski erau ceva mai mari.

Nu este uitat, desigur, „episodul Trump”, unul din semnatarii raportului, ambasadorul William B. Taylor fiind el însuşi chemat în faţa Congresului pentru a depune mărturie în timpul procedurii de „impeachment”, dar nici unele decizii controversate ale actualului preşedinte ucrainian. Sunt amintite, astfel, demiterea, în martie 2020, a fostului guvern, deja angajat în implementarea reformelor promise chiar de preşedintele Zelenski, oprirea transpunerii în practică a unora dintre aceste reforme, crearea unui cerc de consultanţi şi consilieri în jurul preşedintelui care par a nu înţelege (!) cum pot fi puse în practică promisiunile electorale.

De aici, şi unele măsuri propuse în raport pentru reforme în domeniul economic şi judiciar. Iar la toate aceste potenţiale reforme, autorii raportului sugerează că se poate răspunde doar cu promisiunea de a sprijini noi investiţii americane în Ucraina.

Nu e chiar o situaţie confortabilă pentru preşedintele Zelenski, nici pentru ucraineni, în general.

Anul trecut, ţara a înregistrat una din cele mai abrupte scăderi ale PIB-ului, ceea ce continuă tendinţa începută după 2014. Situaţia medicală este dificilă, în aceste zile oraşul Lvov intrând în carantină, fiind de aşteptat să urmeze la rând chiar capitala Kiev.  În est, conflictul cu separatiştii este întotdeauna la limita exploziei, despre Acordurile de la Minsk sau Formatul Normandia nu mai vorbeşte nimeni.

Iar de la Casa Albă nu sună niciun telefon...