NATO, UE şi iniţiativele regionale de securitate în regiunea Mării Negre

Toate aceste state trebuie să facă faţă unor provocări şi ameninţări comune, se confruntă cu aproximativ aceleaşi probleme economice, sociale şi de securitate, deşi decriptate prin repere de identitate uneori chiar antagonice. Asocierea zonei cu Marea Neagră este folosită pentru a putea fi identificată mai uşor pe hartă, în special de către actorii relevanţi din cadrul sistemului internaţional, în ale căror strategii de securitate mările lumii sunt importante.

Relevanţa Mării Negre în analiza relaţiilor internaţionale a crescut după invadarea şi anexarea Peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă, în februarie-martie 2014. Iar această mişcare de forţă nu a fost determinată de resursele de petrol şi gaze descoperite în largul mării, atât în Zonele Economice Exclusive ale câtorva state riverane, dar şi în platoul submarin al apelor internaţionale. A fost mai degrabă rezultatul acţiunii considerate de Putin ca o intervenţie de circumstanţă, în sprijinul unei decizii populare, dar, în fapt un act necesar pentru a-şi securiza capacitatea navală din sudul Europei, într-un context ucrainean aproape surprinzător de nefavorabil ruşilor, pe fondul unei revoluţii Euromaidan anti-rusofonă.

Asumarea unei astfel de acţiuni, în total dezacord nu doar cu dreptul internaţional, cât mai ales cu propriile angajamente, de către o Rusie excitată de un naţionalism tot mai strident după Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci, a readus teama şi îngrijorarea în rândul statelor din proximitate. Vântul dinspre Răsărit nu a fost privit niciodată, de-a lungul istoriei, cu speranţă şi încredere, deşi propagandele panortodoxismului, a stavilei împotriva expansiunii otomane sau a internaţionalismului bolşevic au fost foarte insistente în acţiunile lor de cultivare a „frăţiei” şi „prieteniei fratelui mai mare”.

O parte din aceste state, printre care şi România, a reuşit să îşi găsească o protecţie credibilă prin aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, deşi poate că nu îndeplineau toate criteriile impuse prin standarde total opuse sensului ideologic şi comportamental al fostului bloc comunist. Aceasta a fost soluţia cea mai sigură pentru ieşirea din sfera de dominaţie economică şi politică a Rusiei. Faptul că teama ar fi fost cel mai mare catalizator al eforturilor pentru aderarea la NATO şi UE ar putea fi explicaţia pentru marea relaxare care a urmat după formalizarea celor două aderări, prea puţin continuate cu acelaşi elan pentru o integrare reală. Evenimentele de la începutul anului 2014 au confirmat bunele decizii luate de România la mijlocul anilor ‘90, concretizate în 2004, respectiv în 2007. Dar o nouă provocare avea să apară după 2017.

NATO şi Regiunea Mării Negre

NATO şi-a afirmat îngrijorarea faţă de acţiunile provocatoare ruseşti, a condamnat comportamentul agresiv al Moscovei şi a adoptat măsuri de sprijin şi reasigurare a solidarităţii aliate, solicitate de statele din Estul Europei încă din aprilie 2014, consolidate prin decizii ale Consiliul Nord-Atlantic la nivel de şefi de stat şi de guvern, în Newport, Ţara Galilor, în septembrie, acelaşi an. Presiunile făcute de Polonia şi Ţările Baltice pentru a obţine mai multă implicare la nivel aliat au determinat o adevărată competiţie între statele din Nordul şi Sudul limitei de est a Alianţei. Menţionarea explicită a României, alături de Bulgaria, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia, ca statele cele mai expuse ameninţării ruseşti a fost considerată o mare victorie a reprezentanţilor noştri în structurile Alianţei. Ulterior, măsurile stabilite prin Planul de acţiune al NATO (Readiness Action Plan – RAP) au fost diversificate şi consolidate pentru a realiza o poziţie de descurajare credibilă a NATO.

Înainte de 2014, operaţiile NATO se bazau, în primul rând, pe forţele oferite de state, conform procesului de planificare aliat, ca pachete de forţe, cu diferite stări de pregătire/acţiune (readiness stady), capabile să fie activate şi să intervină în intervale cuprinse între zece zile şi şase luni. Acţiunile din Crimeea au determinat o revizuire a acestei abordări şi constituirea unei structuri de forţe mult mai uşor de angajat, mai rapide şi mai eficiente. Pachetul de forţe de reacţie a fost îmbunătăţit cu o nouă structură, de tip „vârf de lance”, numită VJTF (Very High Readiness Joint Task Force), capabilă să fie notificată şi dislocată într-un timp foarte scurt (două zile). Aceasta se adaugă forţelor aflate deja în subordinea directă a comandantului forţelor aliate în Europa, cum ar fi grupul de supraveghere aeriană şi avertizare timpurie (NAEW – NATO Airborne Early Warning) şi cele de apărare anti-aeriană şi anti-rachete balistice. Totuşi, aceste forţe ar trebui să suplimenteze şi să sprijine forţele naţionale, cele care ar fi primele angajate în luptă, ar trebui să folosească facilităţile statelor sprijinite, ca HNS (Host Nation Support), în condiţiile preluării conducerii operaţiei de către o structură aliată, respectiv unul dintre comandamentele aliate întrunite, CJFC (Combined Joint Forces Command). Pentru a facilita aceste acţiuni, într-un timp foarte scurt, au fost înfiinţate, începând din 2015, Unităţi pentru Integrarea Forţelor NATO (NFIU – NATO Forces Integration Unit), în noile state membre, care încă nu au facilităţile de infrastructură şi echipamentele total compatibile cu forţele care formează VJTF.

Deşi elementul declanşator a fost agresiunea din Marea Neagră, măsurile adoptate de Alianţă sunt în corelare cu gradul de vulnerabilitate al fiecărui stat în faţa ameninţării, cu potenţialul de declanşare a unei acţiuni agresive, precum şi cu capacitatea de influenţare a liderilor politici ai fiecărui stat.

SUA a alocat fonduri din ce în ce mai mari pentru activităţile din Estul Europei, atât pentru întărirea unei prezenţe extinse (în nord), sau adaptate (în sud), a cărei rotaţie bine planificată este destul de aproape de o prezenţă permanentă. Se construiesc noi facilităţi, care nu sunt pentru termen lung (peste 25 de ani), dar nici bazele militare din SUA, cu unele excepţii, nu mai dezvoltă facilităţi de lungă utilizare. De asemenea, sunt planificate exerciţii multiple, care menţin nivelul de pregătire al forţelor dislocate, dar, în acelaşi timp, sprijină forţele armate ale statelor din Est pentru atingerea standardelor aliate şi integrarea tuturor forţelor într-o eventuală misiune comună.

Concomitent, un pachet de sancţiuni şi restricţii a fost adoptat de statele aliate la adresa Rusiei, chiar dacă unele dintre ele le afectează economic, direct sau indirect.

Uniunea Europeană şi (dez)interesul faţă de Regiunea Mării Negre

Uniunea Europeană, din ce în ce mai preocupată de realizarea obiectivului stabilit chiar prin Tratatul de la Lisabona, privind o politică de apărare şi securitate comună, pare să fi primit impulsul necesar accelerării proceselor de integrare în domeniul apărării după agresiunea rusă. Agresivitatea rusă a accentuat starea de nesiguranţă a tuturor europenilor. Uniunea îşi demonstrase incapacitatea de reacţie militară efectivă în situaţii de criză, atât în Libia, cât şi în Mali, dar mai ales în Siria. Battlegroup-urile europene s-au dovedit doar entităţi birocratice, cu angajamente insuficiente, instrumentele de comandă aproape inexistente şi un angajament real al statelor membre destul de neîncurajator. Obiectivele imediate ale nucleului occidental şi central al Uniunii, înainte de Euromaidan, erau concentrate pe Nordul şi Centrul Africii, iar în zona sa estică, părea că urgenţa strategică era conferită de încurajarea evoluţiei pro-europene a statelor din Balcanii de Vest, inclusiv rezolvarea problemei kosovare.

Obiectivele diferite ale statelor din Nordul şi ale celor din Sudul Uniunii, chiar şi în relaţia cu Rusia, au determinat o reacţie mai mult de circumstanţă în faţa pericolului în creştere venit dinspre Moscova, unele state arătându-se afectate de acele decizii care au intrat în conflict direct cu interesele lor particulare în relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă. Astfel, Franţa a fost nevoită să renunţe la vânzarea portelicopterului Mistral, Germania a fost nevoită să conceapă şi să negocieze o conductă directă de gaze, Nord Stream 2, mult criticată de aliaţi, iar Italia a fost nevoită să joace pe ascuns interesele proprii, în special cele legate tot de conductele de gaze şi petrol.

Eşecului negocierilor UE cu Turcia pentru integrare (aşa cum solicita Turcia!), în contextul islamizării accelerate a întregii vieţi sociale turceşti, îi lipsea foarte puţin, pe fondul diferendelor din Siria, pentru a degenera într-o răcire evidentă a relaţiilor. Puciul eşuat împotriva lui Erdogan, din iulie 2016, a fost picătura care a umplut paharul. Iar Erdogan a lovit acolo unde era mai dificil de contracarat: a sprijinit migraţia, stimulând un val de refugiaţi din Siria ca să ajungă pe continent, cu direcţionarea explicită, „către Merkel”! Valorile europene, bazate pe respectarea drepturilor omului, pe sprijin umanitar şi respectarea tuturor credinţelor au devenit slăbiciuni, conform mişcărilor de dreapta, revigorate.

Un referendum hazardat, pe un subiect major, insuficient analizat, a iniţiat un proces de părăsire a construcţiei europene, a unui important factor de echilibru, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Aceasta în timp ce viaţa socială a britanicilor începe să fie vizibil afectată de minoritatea musulmană.

La toate acestea, după depăşirea crizei de solvenţă a Greciei, odată cu venirea administraţiei Trump în SUA, s-au adăugat alte provocări pentru europeni. Dacă în finalul anului 2014, Consiliul European direcţiona acţiunile către realizarea unei industrii de apărare europene cât mai independente, atitudinea noului preşedinte american avea să confirme această decizie, dar nu numai atât. Contestarea şi denunţarea unor tratate şi convenţii deosebit de importante pentru europeni, de la Acordul climatic de la Paris, la cel nuclear cu Iranul, la care se adaugă renegocierea taxelor pentru produsele din Uniunea Europeană în domenii esenţiale, au generat neîncredere în soliditatea relaţiilor transatlantice, precum şi o evaluare mai atentă a problemelor proprii. Reproşurile reciproce aruncate în diverse situaţii, presiunile SUA pentru creşterea finanţării apărării (statelor sau Alianţei?), dialogurile cu şefi de state care sunt demult confirmaţi ca antidemocratici fac relaţia transatlantică tot mai dificilă. Cu toate acestea, speranţele statelor din Estul Europei se îndreaptă tot peste Ocean. Cel puţin, din punct de vedere al securităţii.

Noi politici şi strategii elaborate de şefi de stat din vest, care insistă pe coeziune şi convergenţă, dar lansează construcţii cu mai multe cercuri sau viteze de integrare, cu noi segregări, înainte să fi reuşit integrarea în Schengen a tuturor statelor membre, demonstrează multiplele vulnerabilităţi ale unei construcţii extrem de fragile.

Ideea unei armate europene a fost readusă în discuţie de preşedintele Republicii franceze, nu de unul din liderii statelor din Estul înfricoşat de agresiunea rusă. Pentru că esticii nu cred în capacitatea europeană de apărare. Sau nu cred că germanii ar lupta împotriva ruşilor, pentru Polonia sau România. Iar percepţia lor este confirmată de studii şi sondaje de opinie. Declaraţia comună adoptată de Consiliul European informal de la Sibiu, în format 27, ar trebui să ne readucă optimismul, dar să aşteptăm rezultatul alegerilor şi constituirea noii Comisii Europene.

Iniţiative regionale în Regiunea Mării Negre

Anterior anexării Crimeei, au existat iniţiative de cooperare militară între statele riverane, cum ar fi OBSH (Operation Black Sea Harmony), operaţie iniţiată de Turcia, conform unor rezoluţii ale ONU, pentru a lupta împotriva terorismului şi ameninţărilor asimetrice, dar care este suspendată din primăvara lui 2014.

Aşa au apărut iniţiative ca „Bucureşti 9”, pentru cooperare în domeniul securităţii sau „Iniţiativa celor 3 mări”, orientată mai mult către cooperarea economică. Implicarea SUA în aceste proiecte este decisivă. Fără un nou Plan Marshall pentru Europa de Est, adaptat contextului existent, aceste state riscă să naufragieze în zona gri, de intersecţie a intereselor şi influenţelor occidentale cu cele ale Rusiei şi Turciei, într-o repetare a istoriei pe care nu o mai credeam posibilă în urmă cu zece ani.

O nouă mică Antantă, realizată doar de statele estice, fără SUA şi Europa de Vest este sortită eşecului. Trilaterala Polonia, România, Turcia este deja o himeră. Interesele statelor din vecinătatea Mării Negre sunt dificil de apropiat, chiar dacă aproape toate simt un posibil deficit de securitate, au o infrastructură destul de slabă (neatractivă nici pentru iniţiativa chineză „One road, one belt”), economiile sunt necompetitive, investiţiile sunt destul de inconsistente, forţa de muncă este într-o continuă migrare spre vest, resursele sunt exportate în mare parte în formă brută, neprelucrate, iar justiţia nu pare o componentă solidă a societăţii. Diferă destul de mult modul în care este abordată educaţia, precum şi politicile publice, fiind puţine elemente comune între statele riverane. Mai mult, resursele nou descoperite sunt surse de dispută, greu de evitat, chiar dacă apartenenţa la NATO sau la UE ar trebui să fie o garanţie privind relaţiile de bună vecinătate.

Într-o astfel de realitate, în apropierea ultimelor alegeri europarlamentare organizate pe partide naţionale, Regiunea Mării Negre este departe de a-şi fi găsit drumul. Cooperarea statelor riverane este imposibil de a fi concepută fără a avea la masă Rusia şi Turcia. Ucraina este greu de crezut că va accepta prea curând pierderea teritoriilor sale în favoarea Rusiei. Georgia îşi leagă toate speranţele de urmarea aceluiaşi drum ca România şi Bulgaria, respectiv, aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. România vrea să conteze în deciziile europene, dar nu ar vrea să supere partenerul strategic american. Dar deciziile de a cumpăra tehnică militară americană nu sunt determinate de nevoia de a avea aceeaşi tehnică cu cea dislocată de partener. SUA nu a considerat necesar să îşi apere Baza de la Deveselu cu rachete Patriot, nici pe cea de la M. Kogălniceanu. Nu sunt determinate nici de obţinerea de noi garanţii din partea SUA (parteneriatul strategic pentru secolul XXI a rămas la nivelul unei declaraţii, din septembrie 2011, fără a fi fost întărit de pe peluza Casei Albe, în iunie 2017). Singurul lucru care contează pare a fi sprijinul politic pentru un lider politic (partid?) sau altul.

Totuşi, pentru că statele importante cu abordare maritimă a securităţii ar putea fi interesate şi de Marea Neagră, cel puţin pentru că este locul în care îşi are baza Flota rusă a Mării Negre, securitatea zonei Mării Negre este foarte discutată, atât la nivel instituţional, prin analize conform regulilor „Chatham House”, dar şi în conferinţe şi dezbateri publice, precum cele organizate de curând de Monitorul Apărării şi Securităţii.

Rămâne speranţa ca, dincolo de discuţii, să apară şi o abordare mai concretă, superioară, a problematicii securităţii în această regiune.