21 septembrie 2018

Iniţiativa celor Trei Mări, între diplomaţie şi economie

Stefan Danila

Un nou CAER, cu SUA în rolul fostei URSS sau un nou Plan Marshall pentru Estul Europei? Care este rolul Uniunii Europene în această construcţie regională sau, altfel spus, cum se poate încadra formatul de cooperare regională în programele tot mai diversificate de integrare ale UE? După summit urmează un flux sau un reflux de acţiuni efective? La toate aceste întrebări vom putea răspunde mai uşor dacă vom privi cu atenţie la interesele principalilor actori din regiune cu impact asupra proiectului.

Sursă foto: Mediafax

Timp de câteva zile, maxim patru, din care două zile au reprezentat evenimentul propriu-zis, subiectul cel mai important pe fluxul agenţiilor de ştiri a fost „summitul istoric” al Iniţiativei celor Trei Mări (3 Seas Inititiative - 3SI). Un eveniment diplomatic, de rang înalt, la care au participat preşedinţi, prim-miniştri şi miniştri din cele 12 state membre, precum şi preşedintele Comisiei Europene, secretarul pentru energie al SUA şi ministrul de externe al Germaniei.

Asociat summitului a avut loc Forumul pentru mediul de afaceri al membrilor Iniţiativei, cu rezultate mai mult sau mai puţin vizibile. Forumul a fost unul dintre rezultatele deciziilor luate la summitul de anul trecut de la Varşovia aşteptate cu interes, aşa cum este şi Fondul de investiţii al celor trei mări. Declaraţiile politice de la sfârşitul evenimentului sunt optimiste. Un optimism mai mult sau mai puţin împărtăşit de publicul român.
Aflăm de la preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României că această zonă are o dezvoltare economică precară, exemplificată prin dinamica slabă a mişcărilor de mărfuri, dar şi prin insuficienţa brandurile specifice. Totalul volumului mărfurilor ce trec prin toate porturile statelor 3SI este sub jumătate din cel al mărfurilor din portul olandez Rotterdam. Teritoriul statelor 3SI reprezintă 28% din teritoriul UE, iar populaţia reprezintă 22% din întreaga populaţie comunitară (aproximativ 114 milioane de persoane). În acelaşi timp, Produsul Intern Brut însumat reprezintă doar 10% din cel al UE. Mărcile înregistrate ale produselor din regiune sunt ridicol de puţine şi de neînsemnate (exemplele date sunt kurtos kalacs şi gemul de Topoloveni).
Uniunea Europeană a privit cu reţinere această iniţiativă, de la afirmarea ei, dar prezenţa preşedintelui Comisiei relevă o schimbare de atitudine, în sensul asumării a ceea ce pare că oricum nu mai poate fi împiedicat.
Organizarea evenimentului, cu puţine excepţii, a fost foarte bună. Echipa profesionistă formată din persoane cu experienţă atât de la Administraţia Prezidenţială, cât şi din guvern, a demonstrat că dincolo de conflictul politic intern de la vârf, mai există profesionişti, care ştiu să organizeze evenimente de asemenea nivel.

Mesajul politic a fost transmis, activitatea reuşită, rămâne să vedem cine va prelua materializarea deciziilor şi consolidarea proiectului.


S-a vorbit mult despre energie, transporturi şi domeniul digital. Cel mai mult, poate puţin cam mult, despre gazele naturale. Foarte des s-a vorbit despre piaţă, această regiune fiind abordată ca o nouă piaţă. O piaţă care trebuie să îşi stabilească şi să îşi consolideze regulile, să se bazeze pe competitivitate, dar şi pe respectarea legii. Mesajul a fost repetat destul de des, în special de către reprezentanţii SUA, fie oficiali sau experţi ai think-tank-ului Atlantic Council.

Dar să vedem care sunt, în fapt, interesele în regiune ale fiecărei părţi
Cu toţii înţelegem că evenimentul a fost tratat cu maximă responsabilitate de liderii statelor membre, cu o singură excepţie de marcă. Dacă mai surprinde pe cineva, această excepţie a fost Viktor Orban, premierul maghiar, care exact în aceeaşi perioadă a vizitat Rusia.
Conform abordării americane, actorii din regiune sunt Rusia, Uniunea Europeană (înţelegând aici în primul rând  Germania şi, eventual, Franţa!), majoritatea statelor foste comuniste, în prezent, membre UE, respectiv Polonia şi ţările baltice, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Ungaria, România şi Bulgaria, dar şi Ucraina, cu propriile interese, precum şi Austria, chiar şi statele din Balcanii de Vest, posibil China şi, ca factor de echilibru, SUA.


Rusia este principalul furnizor de gaze pentru majoritatea statelor europene, prin intermediul unor proiecte care îi permit utilizarea la maximum a acestei resurse energetice esenţiale ca instrument politic sau chiar ca mijloc de pedepsire a unor atitudini considerate ostile intereselor ruseşti, aşa cum a fost cazul Ucrainei, dar şi al Poloniei şi ţărilor baltice, considerate vinovate de fenomenul Euromaidan. La rândul său, proiectul North Stream 2 este tipul de ofertă perfidă prin care încearcă să atragă Germania în jocul periculos al coliziunii dintre interesele economice directe şi interesul comun care apasă pe umerii săi în calitate de lider recunoscut al Europei.


Germania are interesele proprii în regiune, dar ar putea constata că acestea nu sunt întotdeauna convergente. Pe de o parte, nevoia de creştere a securităţii energetice poate împinge Berlinul către un acord special cu Rusia, chiar dacă există riscul de a se dovedi ulterior un partener puţin previzibil şi instabil. Pe de altă parte, regiunea 3SI reprezintă o piaţă de desfacere tradiţională a produselor germane, cu atât mai mult cu cât firme germane importante au capacităţi de producţie localizate în unele state din regiune.
Prezenţa la summit a ministrului de externe al Germaniei, Heiko Maas, demonstrează că Germania doreşte să îşi asume rolul de „întemeietor de punţi” între Est şi Vest. Firmele germane ar trebui să participe la proiecte de infrastructură în regiune, iar schimbul de forţe de muncă între Est şi Vest trebuie încurajat, aşa cum a declarat Maas. Ţările din Balcanii de Vest, a mai adăugat Maas, trebuie să fie sprijinite în continuare în eforturile lor de a adera la UE şi NATO. Heiko Maas a susţinut că prin prezenţa sa doreşte să dea un semnal şi anume că Germania nu priveşte numai către Vest, mai mult Germania va fi prezentă şi la forumurile viitoare. Cu alte cuvinte, Germania nu vrea să aibă surprize, stând în afara arenei, ci a ales să intre pe stadion, deocamdată, în tribună (sau pe banca vreunei echipe din teren?).


Franţa are interesele sale, legate mai degrabă de firmele franceze prezente în regiune, dar şi de tradiţionala abordare strategică, prin care nu poate lăsa la voia întâmplării extinderea influenţei ruseşti într-un areal care, istoric, a făcut obiectul negocierilor continue dintre marile puteri europene. Iar pentru că „prietenia franco-americană”, afişată prin multiplele îmbrăţişări dintre cei doi preşedinţi, se manifestă sub forma unei competiţii acerbe în zona economică, preocuparea franceză este la fel mare şi faţă de firmele americane, nu doar faţă de cele ruseşti.Uneori, firmele franceze au legături cu firmele germane, dar fiecare pare să îşi joace cartea proprie


China doreşte creşterea prezenţei sale în regiune, cu atât mai mult cu cât ruta strategică de legătură cu vestul Europei, în viziunea The Belt and Road Initiative, trece chiar pe aici. Expansiunea economică a Chinei este evidentă, iar metodele folosite sunt tot mai variate. Mesajele transmise de experţii americani au fost de atenţionare. Sprijinul prietenesc al Beijingului, în special cel financiar, poate ascunde Calul Troian!


Polonia îşi redescoperă şi doreşte să îşi reafirme statutul de putere europeană, pierdut în urmă cu aproape trei secole. Cu vocaţie occidentală, prin religia sa catolică predominantă, cu dorinţa de a conta la masa deciziilor comunitare, dar şi cu o economie cu creştere solidă, mizează pe sprijinul american, pentru care a dezvoltat un lobby foarte bine articulat. Uneori, acesta este conjugat cu cel al statelor baltice, cu care are relaţii foarte strânse.


Statele din centrul Europei, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria sunt state relativ mici, dar cu economii care doresc să devină competitive pe piaţa europeană, multe fiind conectate cu companii germane sau vest-europene. Energia este necesară pentru funcţionarea industriilor lor, iar gazele naturale ocupă un loc important ca sursă de energie. În general, infrastructura naţională este bună, dar necesită conexiuni cu cele ale statelor posibili consumatori, iar obţinerea accesului la mare este vitală, acestea nefiind state maritime. Totuşi, jocul Ungariei este un factor destabilizator.


Croaţia, deşi are multe caracteristici şi interese comune sau asemănătoare cu ale celorlalte state din centrul Europei, prin ieşirea sa la Marea Adriatică îşi propune să joace un rol mai important. Perspectiva de a avea pe teritoriul său (pe insula Krk) un terminal pentru gazul lichefiat american îi conferă o poziţie specială, alături de Polonia, cu care, de fapt, a pus bazele acestei iniţiative.


Austria, cu aproximativ aceleaşi interese, dar cu o altă abordare, determinată nu doar de tradiţionala sa politică regională, dar şi de dimensiunea OMV, companie al cărui control este presupus a fi exercitat de la Moscova. OMV şi-a crescut semnificativ relevanţa în regiune după preluarea Petrom şi a unei părţi din zăcământul de gaze din Zona Economică Exclusivă a României din Marea Neagră.


România şi Bulgaria sunt statele cele mai slab dezvoltate economic din Uniunea Europeană, încă în afara Spaţiului Schengen, cu o infrastructură de transport precară. Economiile, cu mici excepţii, nu se mai bazează pe capacităţi industriale mari consumatoare de energie, iar industriile petrochimică şi siderurgică au fost aproape desfiinţate prin management defectuos şi politici populiste. Rezervele de gaze din Marea Neagră, precum şi posibilitatea de a fi tranzitate de magistrale de gaze dinspre Marea Caspică sau Iran, via Turcia, fac ca cele două state să fie foarte atractive din punct de vedere energetic. Interesele proprii ar trebui să se îndrepte către dezvoltarea infrastructurii şi conectarea cu celelalte state din regiune, dar şi spre consolidarea structurală şi dezvoltarea economică susţinută. Din păcate, nivelul redus de trai a făcut ca odată cu obţinerea dreptului de liberă circulaţie, cetăţenii români şi bulgari să declanşeze un adevărat exod, în special al forţei de muncă. Aşadar, fără infrastructură, fără capacităţi industriale, fără forţă de muncă, cele două state sunt dependente de acţiunile celorlalţi actori, fiind limitate în a-şi promova propriile interese.


SUA este principalul actor care determină şi sprijină acest format de cooperare regională. Dar care sunt principalele argumente pentru implicarea americană în contextul unei declarate „retrageri americane” din Europa? Atitudinea mai prietenoasă a statelor din Europa de Est, lobby-ul făcut de multe dintre acestea ar putea avea o firavă contribuţie, dar realismul politicii administraţiei Trump direcţionează către o abordare mai profundă. De curând, George Friedman, reputatul analist de geopolitică şi securitate globală, explica necesitatea implicării SUA în Zona Extinsă a Mării Negre ca singur actor credibil pentru a echilibra balanţa de putere în această regiune. În preambulul summitului 3SI, la un eveniment mai restrâns, Richard Morningstar, preşedintele fondator al Centrului de Energie Globală al Atlantic Council, sublinia importanţa implicării SUA în oferta de gaz natural din regiunea 3SI, pentru a nu mai permite utilizarea acestei resurse energetice ca instrument politic de coerciţie de către Gazprom, adică de către Kremlin. Prin aceasta, SUA ar contribui la realizarea unei pieţe competitive, transparente. Acest mesaj a fost repetat cu insistenţă. Aşadar, pentru SUA această regiune este foarte importantă ca piaţă, statele din regiune fiind privite, în primul rând în calitate de consumatori. Nu şi-ar putea dori atât de insistent acest lucru dacă nu ar lua în calcul să fie principal furnizor. Din păcate, nu prea s-a vorbit despre investiţii. Prezenţa Exxon şi a altor companii americane implicate în extracţia şi transportul gazelor naturale a fost evitată, elegant. Chiar dacă poate exista şi bănuiala că interesul american este dictat în primul rând de aceste companii.
În afara acestui interes, ar mai exista amplasamentele terestre ale sistemului de apărare anti-rachete balistice din România şi Polonia, sau baza de la Mihail Kogălniceanu, unde sunt puşcaşii marini? Parcă e mai puţin credibil, din moment ce nu au considerat necesar să disloce cel puţin câte un sistem Patriot care să le apere împotriva unui atac aerian.
Ultimele decizii privind menţinerea şi chiar extinderea sancţiunilor faţă de Federaţia Rusă par a fi mai degrabă adevărata cauză a implicării atât de active a SUA. Coroborat cu foarte criticata politică prea prietenoasă a Germaniei faţă de Rusia, efectul destul de redus al sancţiunilor a fost identificat şi prin imposibilitatea unor state de a se alinia acestor sancţiuni, din motive obiective, determinate de dependenţa energetică.


Ucraina este tot mai anti-rusă, tot mai naţionalistă, dar prinsă în capcana dependenţei de Rusia. Dorinţa sa de eliberare a fost pedepsită imediat prin invadarea Crimeei şi prin deschiderea conflictului din Donbass. Conductele de gaze care tranzitează Ucraina, către statele UE sunt utilizate ca mijloc de şantaj atât de ruşi cât şi de ucraineni. Intervenţia Germaniei şi Franţei pentru un acord (destul de fragil) care permite alimentarea cu gaze a Ucrainei din aceste conducte a fost necesară nu doar cu scop umanitar, pentru populaţia ucraineană, dar şi pentru asigurarea securităţii tranzitului gazelor ruseşti către UE.


Uniunea Europeană nu a văzut cu ochi buni iniţiativa, suspectând că reprezintă o manevră americană de rupere a uniunii. Scindarea înseamnă o pierdere în eforturile uriaşe făcute de iniţiatorii proiectului european. Dorită cu insistenţă, încă de la început, apartenenţa la Uniune a statelor care au reuşit să se elibereze de comunism a însemnat o garanţie că vor scăpa de influenţa rusească, atât de nocivă pentru majoritatea dintre ele. Unificarea Germaniei şi rezultatele spectaculoase ale integrării Estului acesteia pentru cetăţenii est-germani au generat mari speranţe pentru celelalte state foste comuniste. Dar dorinţa modestă a Vestului de a se implica şi de a suporta costurile imense ale tranziţiei, precum şi diferenţele de cultură şi mentalitate dintre Estul şi Vestul Europei, peste care s-a suprapus şi o criză economică destul de semnificativă, au scăzut considerabil optimismul iniţial. În acest context, mişcările centrifuge naţionaliste, marcate de un puternic euroscepticism au câştigat din ce în ce mai mulţi adepţi. De la ipoteza adoptării unei proceduri de excludere, exprimată în perioada crizei greceşti, la Brexit, ca eveniment inevitabil, Uniunea a trecut şi trece prin provocări din ce în ce mai mari. Adaptarea la noua realitate presupune decizii importante, dar soluţiile sunt controversate. Migraţia masivă din 2015 a constituit un nou motiv de dispută. Conducerea actuală a Comisiei Europene, susţinută de Franţa şi Germania a venit cu un nou concept, al unei Europe cu mai multe viteze, concept transformat de preşedintele Macron într-o Europă cu mai multe cercuri. De la ipotetica extindere a Schengen la noi graniţe, între grupuri de state, visul european pare să devină din ce în ce mai mult o utopie. Cu toate acestea, iniţiativa regională de cooperare economică, care recunoaşte decalajul existent între Vest şi statele din centrul şi estul Europei, nu a fost bine primită de Vest şi de birocraţia comunitară. A fost privită mai mult ca o frondă, o ruptură în unitatea europeană în relaţia din ce în ce mai încordată cu SUA.


În aceste condiţii, ce poate şi ce ar trebui să facă România pentru a obţine cât mai mult din această asociere?
Să îşi descopere, să promoveze şi să realizeze obiectivele care reies din propriile interese. Iar cel mai important interes este cel de a asigura, pe termen lung, bunăstarea cetăţenilor săi.
Pentru aceasta, strict ca urmare a summitului recent, un prim pas ar trebui să fie discutarea de către Parlament, în şedinţă comună, a rezultatelor acestuia şi, dacă se va concluziona că este util, asumarea prin hotărâre, cu putere de lege, a implicării în acest proiect regional. Prin aceasta s-ar transmite un puternic mesaj politic, care ar încuraja investiţiile şi dialogul aplicat cu celelalte state. Mediul de afaceri ar primi un semnal verde pentru a se implica în proiectele subsecvente. Iar partenerii ar avea încredere în angajamentul naţional, dincolo de disputele politice interne.
Dacă nu este cazul, iar această iniţiativă nu este necesară, se va proceda în consecinţă, evitând eventuale cheltuieli inutile şi irosirea de resurse.
Lipsa de acţiune sau evitarea implicării Parlamentului şi transferarea responsabilităţii la nivelul guvernului, într-o perioadă marcată de incertitudine, ar putea însemna costuri inutile, fără a se reflecta în dezvoltarea României.
Celelalte aspecte, respectiv, cum ar putea fi valorificată optim, pe termen lung, oportunitatea existenţei gazelor naturale în Marea Neagră, sau magistralele de transport ce vor tranzita România, cum şi cât se poate consuma în ţară, cu ce randament, cum să se integreze proiectele naţionale de infrastructură cu cele regionale, rolul Dunării, al porturilor la Marea Neagră sunt probleme ce sigur îşi au locul în mult aşteptatul şi promisul Proiect de ţară, ce va fi, cel mai probabil lansat în scop electoral.
Dar, de ce nu, poate vor fi mai multe proiecte şi va fi votat cel mai bun.

[1] Prezenţa Preşedintelui Juncker, demonstrează interesul Comisiei Europene, ceea ce poate fi interpretată ca o preocupare a UE.