SUA şi Iran. Între pace şi război în Orientul Mijlociu

Undeva între aceste enunţuri se desenează spectrul unui dezastru şi apare şi întrebarea: dacă nimeni nu vrea război, atunci cine l-ar putea declanşa? Se fac, de asemenea, tot mai des referiri la războiul din Irak din 2003, în special la pretextul care l-a generat şi la oficialii care au fost partizani ai teoriei deţinerii de către Saddam Hussein a armelor de distrugere în masă.

„Zi şi noapte, în luptă cu duşmanii”

În relaţiile actuale dintre SUA şi Iran, este complicat să identifici raţiuni strategice şi implicaţii potenţiale doar pe baza declaraţiilor oficiale şi a speculaţiilor media. Cu toate acestea, este interesant de urmărit ce fac sau ce lasă să se întrezare că fac serviciile de informaţii, atât cele iraniene, cât şi cele americane.

Chiar dacă este vorba de o zonă prin definiţie de penumbră, nu este un secret că structurile aparţinând intelligence-ului, de ambele părţi, contribuie şi în prezent la luarea de decizii, aşa cum au făcut-o întotdeauna, uneori generând un curs pozitiv al evenimentelor, ca în cazul crizei rachetelor din Cuba, alteori, unul de nedorit, cum s-a întâmplat cu evaluarea referitoare la existenţa programelor de realizare de arme de distrugere în masă în Irak.

După ce SUA a desemnat, la începutul lunii aprilie, Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (CGRI) drept organizaţie teroristă, comunitatea de informaţii a Iranului a avertizat Washingtonul că va răspunde la orice „mişcare ridicolă împotriva ţării.Toate mişcările teroriştilor americani şi ale mercenarilor arabi şi evrei sunt atent supravegheate de intelligence”. Va exista un răspuns „rapid, la timp, zdrobitor la acţiunile stupide ale liderilor din palate”. Şi, în replică la includerea CGRI pe lista grupărilor teroriste, considerată „acţiune ilegală şi periculoasă”, Consiliul Suprem de Securitate Naţională a numit terorist guvernul de la Washington, aşezând pe propria listă a terorismului, USCENTCOM şi trupele SUA dislocate în Orientul Mijlociu.

Declaraţiile belicoase au fost reluate la începutul lunii mai, ulterior unei întâlniri a liderilor iranieni ai structurilor de informaţii, prilejuite de instalarea noului comandant al CGRI, general maior Hossein Salami. Conform acestora, în prezent, comunitatea iraniană de informaţii  este angajată „într-un război serios, global, zi şi noapte, cu duşmanii”.

Noul comandant al CGRI a solicitat conştientizarea „complotului adversarilor”, dar şi faptul că aceştia nu ar trebui supraestimaţi, în baza acţiunilor de război psihologic şi propagandă media pe care le desfăşoară. Pentru că, deşi în aparenţă par „înfricoşători şi experimentaţi”, în fapt se degradează, iar „în interiorul lor suferă de osteoporoză severă”.

Potrivit comunicatului de presă dat în urma întâlnirii, ministrul Mahmoud Alavi a afirmat că Ministerul pentru Informaţii şi Securitate pe care îl conduce şi CGRI se completează reciproc ca două „forţe în intelligence” şi, în timp ce-şi îndeplinesc responsabilităţile, nu se gândesc decât la „prietenia şi fraternitatea lor”. Cele două organizaţii reprezintă „ochii vigilenţi ai islamismului”.

Ca rezultat, printre altele, al acestei ... forţe ar fi recenta identificare şi arestare a 290 (!?) agenţi CIA, anihilarea contactelor Agenţiei americane de spionaj cu sursele sale, precum şi efectuarea ”cu succes” a unei operaţiuni împotriva serviciului britanic de informaţii MI6. Se pare că „zeci de spioni care lucrau în sectoare sensibile din ţară au fost identificaţi şi arestaţi. Ceea ce a traumatizat serviciile străine”.

De ce era necesar un astfel de comunicat?

Deoarece „prietenia şi fraternitatea” dintre cele două servicii sunt problematice şi discutabile. Iranul are, în mod oficial,  două servicii importante de informaţii, cel mai important dintre structurile de intelligence postrevoluţionare ale Iranului fiind Ministerul pentru Informaţii şi Securitate (MOIS), responsabil atât pentru informaţii, cât şi pentru contrainformaţii. Agenţia a efectuat acţiuni sub acoperire în afara Iranului şi în sprijinul altor regimurilor islamice.

La scurt timp după revoluţia islamică, noul regim a format o miliţie cunoscută sub numele de Gărzile Revoluţionare (Pāsdārān), pentru a împiedica orice lovitură de stat sprijinită din străinătate. Organizaţia s-a implicat în conducerea statului şi în aplicarea codului islamic al moralităţii. Ulterior, s-a impus ca forţă militară convenţională şi a urmărit să-şi lărgească sfera de acţiune prin dezvoltarea departamentelor de culegere a informaţiilor (intern / extern) şi de desfăşurare de activităţi clandestine. Un astfel de departament este Forţa Quds, grupare specială responsabilă pentru activităţile de intelligence, operaţiunile clandestine şi pentru instruirea şi organizarea grupurilor paramilitare străine în alte părţi ale lumii islamice, inclusiv Hezbollah.

Începând cu preşedinţia lui Mahmoud Ahmadinejad, în perioada 2005-2013, CGRI a câştigat o poziţie superioară, asumându-şi un rol tot mai asertiv în politica iraniană. Chiar şi după, victoria electorală a lui Rouhani în 2013, CGRI şi-a intensificat acţiunile de represiune asupra criticilor şi activiştilor locali. Una dintre atribuţiile principale ale CGRI este asigurarea securităţii programului nuclear iranian.

Cele două agenţii sunt, în fapt, rivale, fiind cunoscute cazuri de arestări reciproce ale reprezentanţilor lor (unul din asistenţii ministrului de Informaţii şi Securitate, arestat de CGRI şi cercetători de mediu din cadrul CGRI arestaţi de lucrători ai ministerului informaţiilor), de poziţionări diferite în cazuri declarate ca fiind de spionaj (ca în cazul negociatorului acordului nuclear din  2015, Abdolrasoul Dorri Esfahani), precum şi de disensiuni în ceea ce priveşte atribuţiile ce revin fiecăreia.

Se pare că, în timp ce CGRI pune accent pe acuzaţiile de spionaj şi de trădare, MOIS tinde să dovedească contrariul sau să minimizeze acuzaţiile. În timp ce primul este mai eficient în exterior, cel de al doilea îşi dovedeşte eficacitatea în special în interior. CGRI se află sub coordonarea liderului suprem, iar MOIS operează sub preşedintele Hassan Rouhani, însă Ayatollahul Ali Khamenei trebuie să aprobe propunerea preşedintelui pentru portofoliul Ministerului.

Cele două sunt deseori denumite agenţii de informaţii paralele, iar conflictul dintre ele a atins, în prezent, un nivel fără precedent.

Se poate, însă, afirma cu certitudine despre serviciile iraniene, dincolo de retorica lor zgomotoasă, că acestea sunt în stare de alertă, gata să riposteze unui adversar pe care îl consideră vulnerabil şi în faţa căruia sunt gata să-şi uite rivalitatea.

Se mai ştie şi că au fost făcute schimbări recente în conducerea structurilor componente ale CGRI, dintre care cea a generalului Mohammad Ali Jafari (înlocuit cu generalul Hossein Salami) a fost cea mai neaşteptată, mandatul său fiind până în 2020. Numirea generalului Hossein Salami, considerat mai bine pregătit ca predecesorul său în materie de leadership şi strategie militară, este văzută ca un semn că organizaţia se pregăteşte să adopte o atitudine mai ofensivă pe plan extern, iar, în plan intern, să obţină susţinerea societăţii. O altă schimbare care a atras atenţia este cea a generalului Ali Nasiri, după doar un an şi jumătate de mandat, acesta fiind responsabil în cadrul CGRI cu protecţia demnitarilor şi infrastructurilor critice, inclusiv a aeroporturilor.

Ce se mai speculează despre aceleaşi servicii?

Că ar fi la originea sabotajului produs în apropierea portului Fujairah din Emiratele Arabe Unite (potrivit unei evaluări confidenţiale elaborate de Asociaţia de Asigurări pentru Riscuri Mutuale de Război a Proprietarilor de Nave din Norvegia). De asemenea, The Guardian relatează, citând surse intelligence, că liderul Forţei Quds, Qassem Suleimani, a convocat miliţiile şiite din Irak, aflate sub influenţa Teheranului, iar întâlnirea ar fi fost diferită de celelalte avute, regulat, în ultimii cinci ani. În cadrul întâlnirii, deşi nu a fost formulat un apel propriu-zis la arme, dar pe aproape, participanţilor li s-a solicitat să se pregătească pentru un război proxy.

Comunitatea de informaţii a SUA şi dezacordurile cu deciziile politice 

În tabăra adversă, Comunitatea Naţională de Informaţii, care nu se ştie dacă a urmat sfatul preşedintelui Trump din ianuarie 2019, când îi trimitea la şcoală, pe motiv de naivitate, pe liderii serviciilor de informaţii, s-a dovedit că are, în continuare, unele opinii care nu coincid cu cele ale establishmentului în probleme punctuale de securitate. În ceea ce priveşte Iranul, inamicul ideal în viziunea Casei Albe, evaluarea din ianuarie a serviciilor concluziona că nu desfăşoară activităţi considerate necesare pentru a produce un dispozitiv nuclear.

Aceeaşi comunitate, confruntată cu decizii politice uneori contradictorii, este nevoită să facă faţă, în ceea ce priveşte Iranul, şi etichetărilor multiple pe care le-a primit acordul nuclear din care SUA a ieşit în 2018: de la asigurarea echilibrului Sunni-Shia în Orientul Mijlociu, în timpul Administraţiei Obama, la cel mai rău acord de politică externă al SUA, aşa cum îl percepe Donald Trump. Dezbaterile pe marginea acordului au generat scepticism referitor la direcţia politicii externe americane, suspiciuni cu privire la lipsa de claritate a deciziilor privind Orientul Mijlociu şi întrebări în ceea ce priveşte poziţia actuală faţă de Iran, dacă aceasta este o politică sau o atitudine.

La finalul lunii aprilie, liderii comunităţii de intelligence erau convocaţi de către consilierul pe securitate, John Bolton, pentru a discuta despre Iran, împreună cu consilieri diplomatici şi militari, la sediul CIA. Întâlnirea a fost considerată extrem de neobişnuită, oficiali ai Casei Albe sau membri ai Cabinetului fiind rareori invitaţi la sediul Agenţiei. Nu a fost dat niciun comunicat ulterior, dar presa, citând foşti ofiţeri de operaţiuni CIA şi oficiali militari, a susţinut că astfel de întâlniri au avut loc, în trecut, cu scopul informării oficialilor de rang înalt cu privire la acţiuni sub acoperire extrem de sensibile, iar John McLaughlin, fost director adjunct al CIA, a avansat şi o altă variantă: astfel de întâlniri au loc atunci când există dezacorduri cu privire la informările comunităţii pe subiecte specifice.

Informaţii de securitate „credibile” care precipită acţiunile militare

De asemenea, în presă, s-a vehiculat ideea că Mossadul israelian a pus la dispoziţia omologului său american informaţii despre presupusa desfăşurare a unui grup militant Hezbollah pe insula Kish, în strâmtoarea Hormuz, considerată o potenţială bază iraniană pentru atacarea navelor Statelor Unite şi aliaţilor săi. Avertismentul iranian devenea o realitate concretă: dacă Republica Islamică este lipsită de posibilitatea de a-şi transporta propriul petrol prin această strâmtoare, nimănui nu i se va permite să o facă.

La scurt timp, în seara zilei de 7 mai, secretarul de stat american Mike Pompeo anula o întâlnire cu cancelarul german, Angela Merkel, şi se deplasa, în schimb, la Bagdad. Aproape în acelaşi timp, ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, pleca la Moscova, într-o vizită neprogramată.

În ziua următoare, Teheranul a anunţat că îşi suspendă unele dintre angajamentele pe care şi le-a asumat în cadrul acordului din 2015. Şi tot în acea zi, Pentagonul a anunţat trimiterea în Orientul Mijlociu a unei nave de debarcare, USS Arlington (LPD-24), elemente ale Unităţii Marine 22 Expediţionare (care se alătură grupării portavionului USS Abraham Lincoln, aflată în zonă), a unei baterii de rachete Patriot şi a câteva bombardiere strategice B-52. Acţiuni care, conform declaraţiilor consilierului pentru securitate, se bazau pe informaţii de securitate (intelligence) credibile.

În viziunea lui John Bolton, decizia Pentagonului venea ca urmare a indiciilor existente privind ameninţarea din ce în ce mai mare din partea Iranului şi oferea un mesaj clar şi inconfundabil.

Pentru alţii, însă, era doar o exagerare a informaţiilor de securitate şi o marginalizare a celor care le-au produs, o nouă manipulare a intelligence din partea consilierului pentru securitate în încercarea de a-şi justifica opiniile (aprecieri făcute de Tony Blinken, fost secretar de stat adjunct al Statelor Unite, şi Suzanne DiMaggio, fundaţia Carnegie). Philip Giraldi, director executiv al Council for the National Interest, fost ofiţer CIA, consideră că SUA se deplasează periculos în direcţia provocării unui război, aparent bazându-se pe informaţii furnizate de Israel, pe date fabricate de John Bolton, Mike Pompeo şi Benjamin Netanyahu. Un alt fost ofiţer, specialist în operaţiuni psihologice, Scott Bennett, susţine ideea distorsionării informaţiilor de către CIA şi Mossad.

John Bolton este cel care, în 2013, în articolul Capitularea abjectă a SUA, vorbea despre un Iran terorist, nuclear, care încă ameninţă interesele şi aliaţii americani, o lovitură militară israeliană fiind singura modalitate de a evita marşul inevitabil al acestuia către armele nucleare şi proliferarea care va urma în mod sigur. Tot el s-a ocupat, într-un alt articol, de legalitatea unei prime lovituri în Coreea de Nord.

John Bolton este considerat de către ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, ca făcând parte din aşa numita echipă B, din coaliţia Trump a uciderii, alături de premierul israelian Benjamin Netanyahu, prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, şi prinţul moştenitor al Emiratului Abu Dhabi, Mohammed bin Zayed.

Se repetă scenariul din anul 2003?

În efortul de a argumenta viabilitatea ameninţării iraniene, serviciile de informaţii (se pare că nu ar fi o acţiune a Departamentului Apărării) au declasificat o fotografie a unei rachete imortalizată pe o ambarcaţiune de dimensiuni mici în Golful Persic. Potrivit declaraţiilor unor oficiali în revista Times, ar exista şi alte fotografii cu membri ai CGRI manipulând rachete în diferite porturi iraniene, dar dezvăluirea lor ar compromite sursele de informaţii şi metodele de culegere a acestora.

O serie de oficialii americani (senatorul republican Lindsey Graham, senatorii democraţi Patrick Leahy, Bob Menendez) se plâng, însă, de informare neuniformă, discriminatorie, susţinând că află mai degrabă din presă despre ceea ce se întâmplă în Golf, cum a fost cazul evacuării personalului american de la ambasada din Bagdad şi de la consulatul din Erbil, Irak. Deşi, în urma criticilor, membri ai Administraţiei, inclusiv Dan Coats, directorul comunităţii de informaţii, au făcut un prim pas realizând o informare a unui grup restrâns de reprezentanţi de vârf din ambele partide (aşa numita Bandă a celor 8), sunt exprimate, în continuare, nemulţumiri în ceea ce priveşte conţinutul informărilor, politica adoptată, existând voci care-şi exprimă reţinerea cu privire la modul în care SUA provoacă lucrurile.

Şi cum similitudinile cu intervenţia în Irak din 2003 continuă să fie aduse în discuţie, comunitatea de intelligence are de gestionat şi credibilitatea ... informaţiilor de securitate credibile. Pentru că, în februarie 2003, Colin Powell, prezenta în faţa Consiliului de Securitate al ONU fapte şi concluzii bazate pe informaţii secrete solide referitoare la deţinerea de către Saddam Hussein a armelor de distrugere în masă.

După bilanţul operaţiunilor militare din această lună, secretarul general al Apărării, Patrick Shanahan, a susţinut şi el că Administraţia a intrat în posesia informaţiilor de securitate credibile despre ameninţări la adresa intereselor SUA în Orientul Mijlociu, care au precipitat mişcările militare. Ceea ce a urmat, în opinia sa, nu a reprezentat un act de război, ci unul de descurajare. Acelaşi lucru a fost susţinut de către secretarul de stat,  Mike Pompeo, acesta susţinând că obiectivul acţiunilor din ultima vreme l-a reprezentat descurajarea Iranului.

Războiul care se amână?

Iranul este acuzat de terorism şi activităţi nucleare. Potrivit republicanilor, instrumentele tradiţionale ale doctrinelor de izolare (containment) şi descurajare (deterrence) nu se aplică în cazul teroriştilor. Strategiile teoretizează o altă măsură: acţiunile preventive, ca fiind acele acţiuni anticipative de autoapărare prin care se urmăreşte eliminarea unei ameninţări judecate drept iminente şi grave înainte ca aceasta să se fi materializat (Strategia Naţională de Securitate a SUA, 2002).

În 2003, Condoleezza Rice, susţinătoare a doctrinei acţiunilor preventive, alături de Donald Rumsfeld şi Dick Cheney, era de părere că istoria va judeca aspru orice lider sau naţiune care a văzut norul negru (cu referire la Saddam Hussein) şi s-a complăcut într-o atitudine de aşteptare şi indecizie. Acţiunea preventivă din Irak s-a bazat pe informaţia credibilă a producerii de arme de distrugere în masă.

Acum, în 2019, Teheranul nu dă semne de cedare în faţa acţiunilor care, pentru John Bolton şi Mike Pompeo, fac parte din descurajarea adversarului: retragerea din acordul nuclear şi presiunea considerabilă asupra economiei iraniene, declararea CGRI ca organizaţie teroristă şi, nu în ultimul rând, manevrele militare.

Să urmeze dezvăluirea unor informaţii de securitate credibile care ar justifica trecerea de la descurajare la acţiune preventivă?

Ce anume se întâmplă / s-a întâmplat în regiune de natură să precipite lucrurile? Iranul nu a devenit terorist şi nuclear peste noapte, după cum nici regimul de la Teheran, incomod. Să se fi apropiat puţin cam prea mult pentru îngăduinţa Washingtonului, Iranul de Irak şi echilibrul Sunni-Shia de care vorbea Barack Obama şi pe care, de altfel, nu l-a explicat, să fie afectat?

Oficiali iranieni şi irakieni consideră că Teheran şi Bagdad sunt doi actori influenţi ai căror cooperare poate stimula securitatea regională (declaraţii făcute de şeful Statului Major al Forţelor Armate ale Iranului, generalul-maior Mohammad Hossein Baqeri, şi de comandantul Forţelor Aerospaţiale ale CGRI, generalul de brigadă Amir Ali Hajizadeh). Mai sunt şi opinii potrivit cărora în ultimii ani, forţele iraniene au dobândit controlul deplin asupra Golfului Persic (afirmaţie a contraamiralului Ali Fadavi, comandantul adjunct al CGRI), iar prin Forţa Quds, Iranul a reuşit să împiedice progresul armatei americane în Orientul Mijlociu, forţele americane neavând de ales decât să-l accepte pe generalul-maior Qassem Soleimani ca o figură militară cheie în regiune (apreciere a fostului ambasador italian în Irak, Marco Carnelos).

Serviciile de informaţii informează iar, uneori, chiar şi ... negociază

Serviciile secrete culeg informaţii şi desfăşoară operaţiuni diverse. Ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, susţinea, la un moment dat, că un număr de „oficialităţi radicale” din administraţia americană au lansat „operaţiuni sub steag străin” în regiune încercând să învinovăţească Teheranul.

Dar serviciile secrete şi ... negociază. Un mic amănunt din presa iraniană din 23 mai (citând Al-Mayadeen News Network, cu sediul principal în Beirut): Joey Hood, însărcinatul cu afaceri american în Irak, ar fi afirmat că Washingtonul a prelungit derogările pentru Irak pentru a cumpăra energie din Iran.

Este posibil ca lumea să capete mai multă siguranţă cu un Iran care este obligat să se implice în probleme interne, de supravieţuire economică şi pace socială, decât în unele de expansiune, posibil însoţite de acte de teroare.

Însă contează strategia pusă în aplicare şi, nu în ultimă instanţă, cum sunt analizate şi interpretate informaţiile de securitate şi cum se decide în baza acestora. Întrebarea importantă nu mai este cine ar putea declanşa războiul, ci cum s-ar putea declanşa, mai bine zis, cum nu s-ar putea declanşa?

Răspunsul ar putea să facă diferenţa între un conflict calculat şi o greşeală de calcul sau, între pace şi război în Orientul Mijlociu.