Stare de urgenţă (3) Pandemia - un pericol global care impune acţiuni comune
Stefan DanilaPericolul unei pandemii se regăseşte în aproape toate Strategiile de Securitate Naţională elaborate după 2009.
Pandemia provocată de H1N1, un virus gripal A, descoperit în primăvara anului 2009, care a fost o variaţie a Influenzavirus A, cu gene de la viruşii gripei porcine, aviare şi umane a determinat OMS să declare nivelul 6 de alertă (pandemie în curs) în iunie 2009. Sfârşitul pandemiei a fost anunţat abia pe 10 august 2010, după 14 luni, după ce a fost infectat un procent semnificativ de populaţie (între 11 şi 21 %, deoarece unele date au fost estimate şi nu înregistrate efectiv).
Virusul nu a avut o rată de mortalitate foarte mare, totuşi numărul de victime a fost între 150.000 şi 575.000.
În 2014 un virus mult mai periculos, EBOLA, a produs alertă în întreaga lume, chiar dacă virusul era cunoscut. Rapiditatea cu care s-a răspândit în localităţile foarte sărace din Africa Centrală şi de Vest, rata mare de mortalitate (aproximativ 50%), precum şi precaritatea infrastructurii şi lipsa personalului calificat pentru lupta cu boala au făcut ca această epidemie să producă peste 11.000 de victime. Întrucât fluxul de persoane dinspre Africa a fost relativ uşor de gestionat în condiţiile unei alerte la nivel internaţional, răspândirea epidemiei în Europa a fost stopată cu măsuri care nu au implicat costuri foarte ridicate.
Aceste evenimente au determinat apariţia publică şi distribuirea de mesaje de atenţionare din partea personalităţilor lumii, unul dintre acestea, viral pe reţelele de socializare din aceste zile fiind cel al lui Bill Gates, în cadrul unui eveniment TED, din 2015.
În România, după măsurile luate în cazul EBOLA, prin instalarea Spitalului militar de campanie pentru primirea, izolarea şi tratarea posibilelor cazuri venite din alte state, a fost elaborată „Procedura de sistem privind gestionarea situaţiilor de urgenţă determinate de producerea unei epidemii – cod PS-24-CON”, s-au făcut exerciţii simulate, cu implicarea principalelor autorităţi ale statului, în special de la nivelul administraţiei centrale.
În Strategia Naţională de Apărare a Ţării din 2015 este menţionat riscul unei pandemii, la subcapitolul 3.2, „Riscuri”, la poziţia 64, ca „risc cu probabilitate redusă, dar cu impact major”[i].
În 2019, în urmă cu aproximativ un an, era invocat pericolul unei pandemii pe un post TV, într-o emisiune de ştiri care circulă pe internet în aceste zile. Viralitatea ştirii este dată de potenţialul conspiraţional al ştirii, nu de ştirea în sine. În fapt, un eveniment la care ne aşteptam, chiar s-a întâmplat. Şi bineînţeles, ne-a surprins nepregătiţi! Nu doar pe noi, întreaga omenire.
Unele state au înţeles că este o luptă în care trebuie folosite toate resursele disponibile, în special cele de înaltă tehnologie. Aşa s-au câştigat majoritatea războaielor, prin tehnologie, prin utilizarea celor mai noi descoperiri, unele realizate chiar pentru acele situaţii. China a demonstrat, după unele erori grave, în special de raportare/informare, generate de limitele sistemului autoritarist, că îşi poate mobiliza resursele pentru construirea de facilităţi medicale moderne, în timp record. A folosit tehnologia informaţiei în monitorizarea fluxului de persoane, al tranzitării zonelor cu potenţial de risc ridicat, a folosit termoscanere, pe care le-a modernizat astfel încât să intre în echipamentul individual al forţelor de ordine, a făcut şi face dezinfectarea unor zone folosind drone, pentru a nu pune în pericol oamenii şi pentru a accesa în timp scurt zone dificile.
La fel se întâmplă în Singapore sau în Coreea de Sud.
Alte state au luat măsuri de izolare cvasi-totală, cum ar fi Iranul, Coreea de Nord şi chiar Federaţia Rusă, atât prin limitarea circulaţiei persoanelor, într-un mod autoritar, dar şi prin limitarea fluxului de informaţii.
În România nu sunt, încă, persoane decedate, iar numărul de cazuri confirmate este redus, dar aceste date sunt determinate de numărul redus de testări şi de teama unor persoane de a declara că a sosit sau a avut contact cu cineva venit dintr-o zonă cu risc ridicat. Teama poate fi un foarte bun adjuvant pentru limitarea răspândirii virusului. Măsurile luate, considerate de unii prea dure, de alţii prea soft au fost pe măsura posibilităţilor proprii, dar şi în limitele permise de situaţia politică, cea mai gravă de până acum, din anul 1990.
Deşi omenirea se află în plină globalizare prin noile tehnologii, conectată prin internet şi comunicaţii satelitare, zboruri transcontinentale şi companii multinaţionale, apariţia epidemiei a generat izolări succesive, măsuri interne diferite, lipsă de coordonare internaţională şi, mai ales, o diminuare a empatiei în favoarea grijii pentru propria persoană. Teama a generat egoism, de la nivelul individului, la nivelul statelor. Mai mult partidele politice sau candidaţii la conducerea statelor democratice folosesc la maximum orice ocazie pentru a-şi valoriza acţiunile şi pentru a-şi lovi adversarii.
Pandemia nu va putea fi gestionată decât atunci când se vor depăşi aceste stări. Atunci când statele vor colabora şi vor institui măsuri comune, când vor folosi împreună resursele pentru a lupta cu acelaşi inamic, atunci va câştiga omenirea. Deocamdată, unii au descoperit că este o oportunitate de câştig, ba chiar de reaşezare în balanţa de putere.
Uniunea Europeană are avantajul de a putea dispune măsuri coordonate, în folosul întregii comunităţi europene. Dar populismul liderilor naţionali conjugat cu „timiditatea” Comisiei Europene au subminat credibilitatea unei construcţii extraordinare. Încă afectată de şocul BREXIT-ului, Uniunea încă nu îşi găseşte liderii responsabili care să o mobilizeze. Evoluţia pandemiei va fi decisivă pentru soarta UE – ori o Uniune mai puternică, gata să acţioneze coordonat şi eficient, ori destrămarea şi prăbuşirea în timp scurt a nivelului de trai al cetăţenilor din majoritatea statelor comunitare.
Dintr-o perspectivă optimistă, am putea spune că această pandemie este o bună ocazie pentru a utiliza întreaga capacitate tehnologică a omenirii, indiferent de statul/compania deţinătoare pentru salvarea vieţii oamenilor, într-un efort comun, prin coordonare. Este oportunitatea pentru realizarea unui centru de comandă mondial, la nivelul ONU, cu funcţiuni clare, acceptate de toate statele. Toate resursele ar putea fi folosite conjugat şi eficient, după realizarea unei baze de date comune, centralizată, cu conexiuni pe întreg globul, se pot realiza aplicaţii utilizabile de către majoritatea cetăţenilor lumii, prin telefoanele mobile, se pot utiliza şi valida tehnologii 5G, „internetul lucrurilor”, etc. Acţiunile se pot coordona şi se pot lua măsuri cu impact major într-o perioadă de timp optim pentru stoparea răspândirii. Laboratoarele şi centrele de dezvoltare îşi pot împărtăşi informaţiile astfel încât să scurteze timpul necesar experimentelor multiple, precum şi pentru validarea unor rezultate pozitive. Obţinerea unui vaccin/antidot la acest virus ar trebui să fie şi o lecţie învăţată/procedură pentru orice altă situaţie similară.
Dar problemele generate de acest virus nu sunt doar cele privind sănătatea cetăţeanului, ci şi cel care afectează nivelul său de trai şi modul de viaţă. Economia este grav afectată, iar fluxul de capital necesită intervenţii pentru a nu se bloca. Există acţiuni speculative care pot îmbogăţi persoane sau grupuri de persoane, dar posibilul colaps la nivelul multor companii îngrijorează liderii statelor. La nivelul G7 deja au fost anunţate consultări. Avem şansa de a putea comunica de la distanţă, fără a fi necesar contactul direct. Şcolile şi manifestările culturale trebuie să se adapteze noii situaţii, iar bunele practici ar trebui preluate la nivel mondial. Un centru de coordonare a activităţilor educaţionale ar trebui să existe în fiecare stat, conectat cu celelalte, din întreaga lume.
Logistica necesară vieţii ar putea fi realizată mult mai eficient prin interconectare. La ce prag al crizei ar trebui să ajungă omenirea pentru a înţelege că este posibil şi să o facă?
Aşadar, această pandemie ar putea fi privită ca un exerciţiu pentru rezolvarea unei situaţii internaţionale, în timp real, cu jucători reali, care ar trebui să se mobilizeze ca şi cum pericolul ar fi mult mai mare, întrucât nu rata mortalităţii contează acum, ci capacitatea noastră de a răspunde unei ameninţări care ar putea pune în pericol însăşi omenirea.