Directiva americană de apărare anti-rachetă - o reacţie pripită?

La data de 17 ianuarie 2019, Administraţia Trump a dat publicităţii Directiva de Apărare Anti-rachetă (MDR - Missile Defense Review). În privinţa acestui document, aşteptat de public şi mult întârziat, iar la lansare promovat energic de preşedintele Donald Trump, unii analişti din capitala americană scot în evidenţă nouă aspecte de interes, dezvoltate mai jos. Cu ce schimbă asta realităţile globale de securitate?

1. Retorica lui D. Trump depăşeşte conţinutul noii strategii. În timp ce preşedintele prezintă entuziast noua strategie ca fiind o minune a războiului modern, documentul în sine este doar realist în estimarea ameninţărilor şi în privinţa calendarului dezvoltării noilor tehnologii.

Şeful executivului american a susţinut că „scopul nostru este de a ne asigura că putem detecta şi distruge orice rachetă lansată împotriva Statelor Unite oriunde şi oricând... Vom elimina orice lansare de rachetă de către puterile ostile, sau de către puteri care ar face o greşeală. Aşa ceva nu se va întâmpla, indiferent de tipul de rachetă sau originea geografică a atacului”. În privinţa ameninţărilor, MDR arată că „există peste douăzeci de ţări ce deţin capacităţi balistice”, în timp ce criticii documentului susţin că numai trei contează, anume Rusia, China şi Coreea de Nord. Oricum, preşedintele Trump a susţinut că „ne angajăm să realizăm un program de apărare anti-rachetă care să protejeze orice oraş din Statele Unite şi nu vom negocia niciodată o renunţare la dreptul nostru de a face acest lucru”.

Mai precis, Donald Trump a promis că SUA va „detecta şi distruge orice tip de rachetă care ar ataca orice ţintă americană, fie înainte, fie după lansare”, ceea ce sugerează faptul că orice ţară poate fi obiectul unei lovituri preemptive. Documentul însă precizează în mod clar că „Statele Unite se bazează pe descurajare pentru protecţia împotriva ameninţărilor cu rachete balistice intercontinentale ruseşti sau chinezeşti, de mari dimensiuni şi tehnologic sofisticate”. Totodată, se estimează că, din punct de vedere strict cantitativ, atât Rusia, cât şi China au destule rachete balistice intercontinentale (ICBM) pentru a copleşi apărarea anti-rachetă americană. 

2. În spaţiu vor fi plasaţi senzori, nu lasere. Şi în această privinţă, retorica prezidenţială depăşeşte limitele nivelului de ambiţie asumat în documentul scris: potrivit lui D. Trump, „ne vom asigura că rachetele inamice nu vor găsi adăpost nici pe Pământ, nici în cer”, ceea ce ar sugera şi opţiunea de plasare de arme în spaţiu, contrar Tratatului asupra Spaţiului Cosmic şi ar spori tentaţia adversarilor de a se angaja în cursa înarmării nucleare pentru a contracara aceste intenţii ale Washingtonului.

Deşi raportul-directivă include perspectiva ca SUA să studieze ideea unor interceptori / capacităţi bazate în spaţiu pentru a distruge rachete inamice, oficiali ai Pentagonului au precizat faptul că nu există nici măcar un concept iniţial în această privinţă. Astfel, la 17 ianuarie 2019, subsecretarul apărării pentru cercetare şi inginerie tehnologică, Michael Griffin, a afirmat, pentru ziariştii acreditaţi la Departamentul Apărării al SUA, că această idee „este diferită de orice avem în prezent sau în proiectare. Dar vom examina această opţiune”.

Potrivit oficialului american, ceea ce prevede Directiva de Apărare Anti-rachetă (MDR) este o constelaţie de senzori instalaţi pe sateliţi: „credem că cea mai bună abordare este o reţea de sateliţi pe orbite joase. Câţi anume, pe ce orbite, de asemenea urmează să vedem. Vom iniţia aceste studii anul acesta”. Precizări au fost aduse şi de către Gl. lt. Sam Greaves, directorul Agenţiei pentru Apărare Anti-rachetă (MDA), care a menţionat că senzorii spaţiali sunt necesari pentru a asigura „urmărirea din leagăn până în mormânt” a noilor rachete hipersonice. „Trebuie să ştim de unde au fost lansate, încotro se îndreaptă, ce manevre fac, pentru ca noi să ne poziţionăm corespunzător capabilităţile de interceptare în vederea interzicerii ţintelor şi distrugerii lor”. La rândul său, secretarul interimar al apărării, Pat Shanahan, a adăugat că „noul nostru sistem de senzori spaţiali va oferi preşedintelui o cunoaştere oportună a situaţiei balistice globale (timely global awareness). Aceste capabilităţi vor elimina abilitatea adversarilor de a ne şantaja pe noi sau pe aliaţii şi partenerii noştri.”

3. Multe dintre echipamentele necesare încă nu au fost inventate. Deşi preşedintele Trump vorbeşte despre noile capabilităţi ca fiind realizări iminente şi promite un scut anti-rachetă aproape perfect, MDR nu include planuri concrete pentru finanţarea sau experimentarea de tehnologii avansate, de fapt, aproape nicio informaţie semnificativă, măcar orientativă. Activităţile de cercetare-dezvoltare care pot concluziona ce anume este fezabil şi ce nu este încă fezabil pot fi iniţiate, dar pot prinde viaţă abia după următoarele alegeri prezidenţiale.

În acest sens, subsecretarul apărării pentru politica de apărare, John Rood, a declarat că „nu vorbim despre trecerea de la Directiva de Apărare Anti-rachetă direct la un sistem concret... Veţi începe să vedeţi unele dintre aceste experimente materializându-se în cursul următorilor câţiva ani”. Mai concret, „veţi vedea experimente în 2021, 2022, experimente cu prototipuri avansate,... nu sisteme integrate... Cred că veţi putea vedea sisteme operaţionale la jumătatea sau la finele decadei după 2020.”

4. Noua strategie presupune că regimul de la Pyongyang va rămâne o ameninţare. Preşedintele D: Trump arată că ameninţarea balistică din partea Coreei de Nord s-a redus şi poate fi eliminată printr-un posibil acord chiar în cursul acestui prim trimestru. Dar MDR nu construieşte strategia pe această prezumţie ci se bazează pe abordarea prudentă care depinde de abilitatea Statelor Unite de a se menţine cu un pas înaintea capacităţii Coreei de Nord de a produce noi rachete balistice cu rază mare de acţiune. În cuvintele lui John Rood, „dimensiunile forţei de apărare anti-rachetă vor fi suficiente pentru a depăşi nivelul ameninţării nord-coreene deoarece nu dorim să ajungem în situaţia în care nord-coreenii să continue în mod credibil ameninţarea asupra oraşelor americane”. Ideea a fost întărită de secretarul interimar Shanahan: „Nu suntem interesaţi să ţinem pasul cu ameninţările emergente, vrem să le depăşim”.

5. Un gard bun înseamnă un vecin bun. Strategia MDR este menită să asigure timp şi spaţiu de manevră pentru diplomaţie în eventualitatea unei crize şi să ofere adversarului posibil o „pauză de gândire”, iar preşedintelui SUA timp să ia o decizie.  În această privinţă, John Rood a declarat că „apărarea anti-rachetă are un important rol stabilizator pentru că oferă alternative şi timp pentru evitarea unei crize, atunci când este nevoie” şi a exemplificat acest avantaj prin situaţia în care Coreea de Nord a căutat să provoace o criză, iar operaţionalizarea sistemelor anti-rachetă a oferit posibilitatea căutării unei alternative diplomatice.
6. Mereu criticii vor continua să critice. Publicarea raportului MDR a dezlănţuit un torent de critici din partea grupurilor civice opuse înarmării şi altor critici tradiţionali ai apărării anti-rachetă (MD – Missile Defense). Criticii MDR continuă să susţină faptul că aceste sisteme sunt prea costisitoare, ineficiente şi destabilizatoare. Astfel, din partea Institutului Cato din Washington, cunoscut pentru vederile democrate, analistul Eric Gomez a exprimat ideea că „MDR reprezintă o extensie masivă a capabilităţilor de apărare anti-rachetă ale SUA, care mai mult va perturba stabilitatea nucleară decât să facă America mai sigură”. E. Gomez a adăugat că „opţiunea MDR pentru senzori anti-rachetă spaţiali, capabilităţi de lansare şi îmbunătăţiri ale sistemelor anti-rachetă destinate traiectoriei de mijloc a rachetelor balistice inamice reprezintă o dezvoltare semnificativă a arhitecturii actuale a apărării anti-rachetă”.

Bineînţeles, în categoria criticilor intră şi democraţii, ai căror lideri au reacţionat imediat, în comitetele pentru forţe armate ale ambelor camere ale Congresului, conjurându-l pe preşedinte să nu aplice politici care pot reporni Războiul Rece şi care ar risipi resurse importante. Întocmirea şi publicarea raportului MDR sunt considerate de către democraţi a fi pripite (peste noapte), ca şi „intenţia de a cumpăra şi desfăşura sisteme de apărare anti-rachetă neverificate”, după cheltuirea a 300 de miliarde de dolari pentru MD, începând cu anul 1983. Dar ce propune opoziţia? Congressmanul Adam Smith, preşedintele comitetului pentru forţe armate din Camera Reprezentanţilor, deja a detaliat câteva direcţii de acţiune alternative la programul MDR lansat de Administraţia Trump: 
- „În primul rând, este esenţial să ne asigurăm că vom cheltui bani pe programe viabile şi testate riguros înainte de operaţionalizare”;
- „În al doilea rând, trebuie să evităm politici de apărare anti-rachetă care pot alimenta cursa înarmării nucleare”;
- A. Smith sprijină sistemele anti-rachetă verificate, dar nu crede că amplasarea de interceptori în spaţiu este o soluţie, după cum au argumentat unele studii (ce vor fi menţionate mai jos);
- În fine, congressmanul democrat consideră că Statele Unite trebuie să dezvolte controlul armamentelor şi tratatele internaţionale ca elemente de descurajare, nu să se retragă din Tratatul de Interzicere a Rachetelor cu Rază Medie de Acţiune (INF). A. Smith a subliniat că este profund îngrijorat de acţiunile preşedintelui „de retragere din tratate internaţionale de control al armamentelor, de a îndepărta aliaţii de SUA şi de a extinde rolul armelor nucleare în politica de apărare a SUA, ceea ce ar sifona fonduri de la priorităţi esenţiale şi ar exacerba o nouă cursă a înarmării nucleare”.
Bineînţeles, în climatul birocratic din Washington, sunt propuse şi măsuri birocratice: desfiinţarea Agenţiei de Apărare Anti-rachetă, o nouă evaluare a ameninţărilor balistice, studii independente pentru lămurirea Congresului, simplificarea procedurilor de achiziţie şi altele.

7. Noua directivă nu estimează costul noilor sisteme. Costurile noii strategii nu sunt menţionate în raportul MDR şi nici nu au fost precizate reporterilor prezenţi la 17 ianuarie la Pentagon. John Rood a anunţat: „aşteptaţi cifre luna viitoare, când apare bugetul... corespunzător MDR”. Este evident că viitorul program anti-rachetă va costa enorm şi va dura ani de zile, „bugetul supus aprobării Congresului fiind ferm pentru un an şi proiectat estimativ pentru cinci ani” (tot J. Rood). Dar există unele estimări de principiu, prezentate de publicaţia National Interest, care arată că un studiu din 2012 al Academiilor Naţionale a estimat că un sistem anti-rachetă spaţial chiar „auster şi de capabilitate limitată” ar impune operaţionalizarea a 650 de sateliţi noi, cu un cost de 300 de miliarde de dolari, dedicaţi contra câtorva rachete nord-coreene. Proporţional, la scară globală, un studiu din anul 2003 al Societăţii Americane de Fizică estimează necesitatea unei constelaţii de 1600 de sateliţi (!) pentru a asigura menţinerea permanentă a unui interceptor pentru fiecare sit de lansare de pe glob. Mai rău chiar, potrivit concluziilor analiştilor de la Ploughshares Fund, acest sistem colosal poate fi copleşit, pur şi simplu, prin lansarea simultană a unei multitudini de rachete ieftine.

Se ştie, întotdeauna este mai uşor să faci rău, ceea ce se cunoaşte (în logica terorismului şi) încă din zorii erei nucleare: în anul1953, preşedintele Dwight Eisenhower a avertizat pe cei dispuşi să cheltuie nesăbuit, că „aritmetica îngrozitoare a bombei atomice nu permite o astfel de soluţie uşoară. Chiar împotriva celei mai puternice apărări, un agresor în posesia unui număr minim dar suficient de bombe atomice pregătite pentru un atac surpriză ar putea plasa un număr suficient dintre bombele sale împotriva unor ţinte selectate pentru a cauza distrugeri abominabile...” 

8. Preşedintele Trump a precizat faptul că aliaţii Americii vor plăti pentru protecţia oferită de scutul anti-rachetă perfecţionat: „Vom proteja toate acele ţări bogate, ceea ce sunt onorat să fac, dar unele dintre ele sunt atât de bogate încât pot plăti cu uşurinţă costul acestei protecţii... Ţările atât de bogate pe care le protejăm au fost anunţate... nu putem fi fraierii altora”. De fapt, preşedintele Donald Trump şi-a exprimat ataşamentul 100% faţă de Alianţa Nord-Atlantică şi a scos în evidenţă faptul că MDR indică Pentagonului „să prioritizeze vânzarea capabilităţilor şi tehnologiilor americane de apărare anti-rachetă aliaţilor şi partenerilor noştri. De asemenea, vom capacita reţelele noastre pentru distribuirea avertizării timpurii şi pentru urmărirea informaţiilor”. Aici, merită menţionat că este prima declaraţie de susţinere a NATO, la 70 de ani de la înfiinţare, după materialul din New York Times care atrăgea atenţia asupra variantei de retragere a SUA din Alianţă, ceea ce ar însemna, practic, desfiinţarea acesteia – visul de aur al Kremlinului.

9. Departamentul Apărării se va angaja plenar în acest program, întrucât preşedintele Trump a demonstrat că nu admite refuzuri din partea oficialilor guvernamentali, iar secretarul interimar al apărării, Pat Shanahan este cunoscut ca un subordonat docil. Această calitate a fost demonstrată chiar la conferinţa de presă, unde a declarat: „Domnule preşedinte, suntem gata pentru această sarcină. Acesta este Departamentul Fă-ţi Treaba, de la Agenţia de Apărare Anti-rachetă la Forţa Spaţială şi Forţa Întrunită...”
*
*           *

În contrapartidă cu optimismul preşedintelui Trump, există multe opinii negative referitoare la noul document programatic al SUA, mai ales având în vedere experienţa precedentă, care include mormane de declaraţii ale reprezentanţilor Pentagonului promiţând în Congres, încă din ani ’80, exact succesele tehnologice clamate acum de preşedintele Trump. Într-adevăr, după cum scoate în evidenţă publicaţia National Interest, „preşedintele Ronald Reagan a iniţiat tradiţia acestui truc atunci când a lansat faimosul program „Războiul Stelelor”, la 23 martie 1983. După zece ani şi după cheltuirea de zeci de miliarde de dolari pe lasere cu raze X, arme cu energie direcţionată, arme cu particule-fascicul, interceptori cinetici spaţiali şi «pietricele strălucitoare», Pentagonul a fost forţat să concluzioneze că niciunul dintre aceste concepte fanteziste nu funcţionează”. Abordarea este negativistă totuşi şi pierde din vedere marele avantaj al Iniţiativei de Apărare Strategică (SDI – Strategic Defense Initiative), anume faptul că aceasta chiar a funcţionat! Este adevărat, efectul pozitiv nu a fost realizarea tehnologiilor intenţionate, ci angajarea Uniunii Sovietice într-o cursă care, din punct de vedere istoric, i-a fost fatală, pentru că Moscova nu a putut susţine economic efortul tehnologic şi militar de a ţine pasul cu SDI, dar a încercat să o facă, cu preţul colapsului imperiului, cel puţin ca una dintre cauze.

Comentatorii de la Washington mai susţin şi faptul că MDR evită problema perfecţionării unui sistem actual limitat, conceput să contracareze ameninţarea unui stat cu veleităţi balistice, dar deschide perspectiva costisitoare de a realiza un sistem global fantasmagoric. Altfel spus, D. Trump promite, în obiective viitoare, de sute de ori ceea ce lipseşte acum în sistemele reale.
În ceea ce priveşte pericolul reînceperii înarmării nucleare, analiştii de la National Interest amintesc de reacţia Pentagonului atunci când Rusia a instalat şaizeci de interceptori capabili de arme nucleare în jurul Moscovei, fix pentru apărare anti-rachetă.

Ce a decis atunci Comitetul Şefilor de State Majore al SUA? Simplu: au mărit numărul de rachete balistice îndreptate împotriva ţintelor din zona Moscovei. De ce ar face altfel adversarii Americii? De fapt chiar au început, şi au şi declarat acest lucru. Mai precis, în anul 2018, preşedintele Vladimir Putin a anunţat lansarea programului pe cinci ani de realizare de noi arme nucleare (inclusiv vehiculele / focoasele planoare hipersonice de reintrare în atmosferă, rachetele de croazieră cu rază mare de acţiune şi, după unele surse, şi torpile de croazieră cu rază mare de acţiune!). Atunci, liderul de la Kremlin a precizat că măsura decisă are intenţia de a contracara eforturile anti-rachetă ale administraţiei SUA. Similar, în anul 2004, Rusia a avertizat  că urma să răspundă abrogării Tratatului Anti-Balistic în 2002, care a determinat eliminarea restricţiilor pentru capacităţile anti-rachetă americane. Ce ar opri China să facă la fel?

Cu siguranţă, conţinutul MDR merită mai multă atenţie şi mai mult timp pentru analiză amănunţită, dar principala deficienţă a Directivei, anume caracterul ei vag, oferă şi principalul avantaj: implementarea MDR poate căpăta forme concrete veridice şi realiste, mai ales că sub-programele concrete vor fi supuse şi atenţiei Congresului / democraţilor. Oricum, după percepţia de avantaj strategic al Rusiei, prin rachete care au încălcat INF şi prin noile arme mult-lăudate (încă neconfirmate în practică, de fapt), America trebuia să facă ceva. Dacă MDR este prezentat ca fiind răspunsul la nivel macro, se aşteaptă şi mişcări punctuale pe termen scurt. Noi, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, aşteptăm cu mult interes evoluţii pozitive şi probabil că suntem pregătiţi volitiv măcar să facilităm echilibrul strategic către o situaţie favorabilă nouă.

Una peste alta, până în anul 2021, se pare că Rusia şi SUA se vor afla faţă în faţă lipsite de constrângeri asupra forţelor nucleare ofensive, pentru prima dată după 1972. Cam aşa ar putea arăta „noua ordine mondială” în domeniul strategic.

Într-un final cu tentă filosofică, putem remarca din nou diferenţa între regimurile autoritare şi democraţia occidentală în domeniul strategic: regimurile autoritare / dictaturile pot menţine un efort strategic pe termen lung (de la an la an mai mult sau mai puţin asigurat cu resurse), dar persistent în agresivitate şi indiferent la nuanţele evoluţiilor din Vest (succesiune de preşedinţi, prim-miniştri şi soluţii occidentale supuse ritmului şi jocului democratic). Pe de altă parte, democraţia occidentală se manifestă preponderent reactiv şi răspunde la ameninţări în salturi şi fără continuitate, urmând rigori ale democraţiei şi cicluri electorale.

De exemplu, în SUA, de regulă administraţiile republicane sporesc investiţiile în înarmare după relaxarea adusă de democraţi, cum s-a întâmplat cu Administraţia Bush, iar acum cu Administraţia Trump, după diminuarea atenţiei acordate domeniului militar în cursul Administraţiei Obama. În plan extern, după 11 septembrie, Washingtonul era mulţumit de faptul că Moscova se alătură Războiului Global împotriva Terorismului, considerând aceasta o cu totul nouă paradigmă, în care Rusia putea fi considerată un partener. În tabloul general, mai sunt şi diferenţele de resurse şi tehnologie, care înclină invers balanţa. Ce se va întâmpla însă atunci când curba dezvoltării va minimiza diferenţele de tehnologie şi resurse financiare, dar antagonismul dintre totalitarism şi democraţie se va menţine? Să ne amintim că, în anul 1453, bizantinii încă dezbăteau sexul îngerilor în timp ce oştile lui Mahommed al II-lea se apropiau de Constantinopol.