Conferinţa de la Varşovia şi elefantul iranian din sala de dezbateri

Varşovia – gazdă de summit internaţional, la concurenţă cu Munchen şi Soci • Israelul, SUA şi statele arabe, la aceeaşi masă • SUA trimite vicepreşedintele şi secretarul de stat, Marea Britanie este reprezentată de ministrul de externe, UE oferă un dejun de lucru şi de consolare, după conferinţă • Pentru că în limba ebraică „război” şi „combatere / confruntare” sunt  traduse cu acelaşi cuvânt, Israelul era să cheme statele arabe la „război cu Iranul” • Se prefigurează trei scenarii: în cel de-al treilea, Iranul pierde tot ce câştigă.

Probabil nu e doar o coincidenţă faptul că, la câteva zile după ce o serie de state europene, în primul rând cele implicate în Acordul nuclear cu Iranul / Joint Comprehensive Plan of Action /  JCPOA, au început implementarea procedurală a unor măsuri de evitare a sancţiunilor SUA pentru continuarea legăturilor economice cu Teheranul, Casa Albă să organizeze o conferinţă despre marele absent, cu sprijinul Poloniei, al unor state arabe, al Israelului, al altor state aliate în special din estul Europei.

Şi, probabil, nu e doar o coincidenţă nici faptul că această conferinţă de la Varşovia, la care au participat, cu reprezentare la vârf, SUA şi aliaţii săi locali sau din Orientul Mijlociu, a avut loc aproape în paralel cu Conferinţa de la Munchen, un eveniment anual în care, în general, focalizarea cade pe Europa şi rolul său în lumea contemporană.

Desigur, nimeni nu va folosi direct cuvintele sau sintagmele „conferinţe paralele”, „competiţie”, „fracturi în solidaritatea UE”, dar Conferinţa de la Varşovia (13 – 14 februarie), desfăşurată aproape în aceeaşi perioadă cu cea de la Munchen (15 – 17 februarie), dar şi cu întâlnirea de la Soci (14 februarie), aceasta din urmă dedicată tot problematicii Orientului Mijlociu, nu are cum să nu nască întrebări privind obiectivele pe care şi le-a propus şi finalitatea ei practică.

De ce s-a dorit organizarea acestei conferinţe?

SUA au intenţionat să aibă un podium politic şi de dezbateri prin care să transmită Europei, celei Occidentale, în primul rând, reticentă la adoptarea unei poziţii mai dure faţă de Iran, un ultimatum indirect pentru a se alătura Washingtonului. Evenimentul a fost organizat rapid, în doar câteva luni, după turneul secretarului de stat, Mike Pompeo, în Orientul Mijlociu şi a avut câţiva suporteri entuziaşti, Israelul şi Arabia Saudită, precum şi un co-organizator, Polonia, cu relaţii strategice cu SUA, dar care, în Orientul Mijlociu, are şi propriile interese. Statele arabe din regiune, majoritatea aflate într-un anumit disconfort politic şi religios cu Iranul, s-au alăturat şi ele iniţiativei. Astfel, conferinţa intitulată Reuniunea Ministerială pentru Promovarea unui Viitor de Pace şi Securitate în Orientul Mijlociu / Ministerial to Promote a Future of Peace and Security in the Middle East a putut să revendice o reprezentare destul de largă numeric dar, conform semnalelor politice şi media din timpul evenimentului dar şi ulterioare, nu şi-a atins în totalitate obiectivele. 

Obiectivului principal, chiar dacă nerevendicat de Washington, pentru a nu se pune în stare de adversitate directă cu aliaţii europeni, i-au fost complementare alte câteva obiective:

• Administraţia Trump a încercat să adâncească o parte din diviziunile existente între estul şi vestul Uniunii Europene, utilizând pârghiile şi loialităţile locale din statele unde percepţia ameninţărilor externe este diferită de cea a Bruxelles-ului (dar nu neapărat ca venind din direcţia Iranului, n.n.);
• Israelul a fost interesat de individualizarea Iranului ca principală ameninţare, existenţială, a regiunii Orientului Mijlociu şi a utilizat conferinţa pentru a încerca o solidarizare a statelor arabe în jurul viziunii sale, reuşind să obţină, probabil, mai mult decât ceea ce au obţinut SUA;
• tot Israelul, dar, mai ales, premierul Benjamin Netanyahu, aflat în aprinsă campanie electorală, au utilizat evenimentul şi pentru o agendă conjuncturală, de promovare a opţiunilor pe termen scurt şi lung privind evoluţiile din regiune, în special din Siria şi Teritoriile Palestiniene;
• Arabia Saudită a folosit conferinţa pentru a ieşi din izolarea în care a fost obligată să se refugieze în ultimele luni.

Agenda propusă a conferinţei a avut desigur şi alte subiecte, unele dintre acestea foarte necesare pentru identificarea unor soluţii problematicilor Orientului Mijlociu: pacea dintre Israel şi palestinieni, crizele umanitare din regiune, situaţia din Siria, proliferarea programelor locale de dezvoltare şi producţie a tehnologiei rachetelor, securitatea cibernetică, terorismul, fluxurile financiare ilegale.

Dar o serie lungă de factori, plecând de la organizare, reprezentarea statelor invitate, discursurile pe timpul dezbaterilor, incidentele media din timpul evenimentului au pus în umbră aceste teme şi au promovat o imagine de activitate focalizată pe un singur subiect, Iranul, stat neparticipant la conferinţă dar care, urmare a contextului prezentat anterior, a reuşit să iasă „neşifonat” din această confruntare la distanţă.

De ce Conferinţa de la Varşovia nu a reuşit să fie ceea ce şi-au dorit organizatorii. Dar şi iniţiatorii

Poziţionarea evenimentului în aceeaşi perioadă cu alte două reuniuni de nivel înalt a fost, probabil, şi un calcul dar şi un rezultat al organizării în timp foarte scurt, ceea ce nu a mai permis prezenţa la conferinţă a unor înalţi demnitari din UE sau din statele vestice care sunt parte a Acordului nuclear cu Iranul. Aceasta este, desigur, o explicaţie diplomatică a faptului cu SUA nu au reuşit să convingă principalii săi aliaţi occidentali să aibă la Varşovia o reprezentare echivalentă celei americane. Doar Marea Britanie a fost reprezentată de ministrul de externe Jeremy Hunt, şi acesta sosit în ultima clipă, în timp ce Înaltul Reprezentant UE pentru  Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Federica Mogherini, a declinat participarea şi i-a oferit secretarului de stat, Mike Pompeo, doar un dejun  de lucru de consolare, după conferinţă.

Media au identificat şi alte motive care au contribuit la semi-eşecul evenimentului:

• o coincidenţă a făcut ca Rudy Giuliani, avocatul personal al preşedintelui Trump, să se afle în aceeaşi perioadă în Varşovia pentru a participa la un eveniment legat tot de Iran, dar organizat de o grupare, Mojahedin-e-Khalq (MEK), opozantă a regimului de la Teheran, aflată un timp pe lista SUA cu organizaţii teroriste. Discursul anti-iranian al acestuia, promovat imediat de presa internaţională, a fost conexat automat de conferinţă şi a şters aproape în totalitate argumentele invocate de organizatori conform cărora reuniunea de la Varşovia este în primul rând despre Orientul Mijlociu şi, doar colateral, despre Iran;
• reprezentarea a fost sub nivelul aşteptat nu numai din partea statelor mari europene dar şi a unora din aliaţii SUA din regiune, cele mai multe state fiind prezente la conferinţă prin miniştrii de externe sau ambasadori. În condiţiile în care SUA au fost reprezentate de vicepreşedintele Mike Pence, de secretarul de stat Mike Pompeo, prezent fiind şi ginerele / în acelaşi timp consilierul pe Orientul Mijlociu al preşedintelui Trump, Jared Kushner, dezechilibrul este evident;
• o serie de incidente mediatice, implicând chiar pe reprezentanţii la cel mai înalt nivel, au devoalat şi ele adevărata temă a conferinţei. Un mesaj al premierului Netanyahu, postat pe Twitter, atât în engleză, cât şi în ebraică, a apărut extrem de confruntaţional, descriind „interesul comun al statelor arabe şi Israelului al războiului cu Iranul”. Tweet-ul a fost şters ulterior iar explicaţia a fost că traducerea în engleză a fost eronată, sensul în ebraică fiind „combaterea Iranului”, aşa cum a şi apărut într-un nou mesaj;
• cuvântarea vicepreşedintelui SUA, Mike Pence, plină de critici la adresa partenerilor europeni ai SUA, a fost şi ea unul din factorii care au accentuat diferenţele de abordare dintre Vestul Europei şi Washington. Principalul obiectiv al mesajului vicepreşedintelui american a fost să convingă statele semnatare ale Acordului nuclear cu Iranul să renunţe la mecanismul economic denumit „vehicul dedicat” / Special Purpose Vehicle, cu ajutorul căruia se speră evitarea consecinţelor eventualelor sancţiuni ale SUA ca urmare a continuării legăturilor economice cu Iranul. Mesajul administraţiei americane vine, însă, la doar câteva săptămâni după ce inclusiv serviciile proprii de informaţii au apreciat că Teheranul îşi îndeplineşte partea sa din acest acord, întărind astfel punctul de vedere european. În loc să netezească asperităţile cu Londra, Paris, Berlin, Washingtonul a utilizat conferinţa de la Varşovia pentru a mări falia cu Europa.

Consecinţe imediate şi pe termen lung ale Conferinţei de la Varşovia

Deşi au fost mai multe minusuri decât plusuri în percepţia publică şi a media privind acest eveniment, în sensul lipsei unei unităţi de abordare a problematicilor Orientului Mijlociu, conferinţa a clarificat, cel puţin, poziţiile adoptate de participanţi în subiectul marelui absent, Iranul:

• SUA vor adopta, în continuare, o poziţie de presiune asupra partenerilor europeni, limbajul utilizat de vicepreşedintele Pence fiind considerat unul din cele mai directe şi mai pline de reproşuri la adresa semnatarilor Acordului nuclear cu Iranul;
• Israelul va nominaliza în continuare Iranul ca ameninţarea existenţială nu numai pentru statul evreu dar şi pentru statele arabe, cu unele dintre acestea încercând să realizeze parteneriate conjuncturale pentru a sparge solidaritatea arabă şi a pune astfel mica ameninţare reprezentată de palestinieni şi mai mult în surdină;
• Arabia Saudită, deşi reprezentată şi ea tot la nivel scăzut, prin fostul ministru de externe, Adel Al-Jubeir, retrogradat, după afacerea Khashoggi, la rangul de  ministru de stat în MAE saudit, va promova, în continuare, o abordare anti-iraniană pentru a se poziţiona ca aliatul principal de care SUA au nevoie în regiunea Golfului.

Conferinţa, un forum de dezbateri, nu va putea influenţa direct cursul evenimentelor. Poziţionările faţă de acest eveniment prefigurează însă o serie de scenarii privind potenţialele evoluţii în problematica abordării relaţiilor cu Iranul în perioada următoare:

1. Eşecul Acordului Nuclear. În acest scenariu, cel mai rău pentru Iran, puterile europene nu vor reuşi, urmare a presiunilor americane, operaţionalizarea mecanismului Instrument în Sprijnul Schimburilor Comerciale / Instrument in Support of Trade Exchanges (INSTEX), care este varianta financiară a „vehicului dedicat” / Special Purpose Vehicle. Conferinţa a arătat că sunt mari diferenţe de abordare între SUA, de o parte, şi Franţa, Germania, Marea Britanie, pe de altă parte, pentru ca acest scenariu să devină realitate. Aceasta nu însemna că utilizarea INSTEX va ajuta puterile europene să reducă la zero pierderile suferite în urma sancţiunilor SUA;
2. Escaladarea tensiunilor dintre SUA şi partenerii vestici. Este scenariul cel mai favorabil Iranului, iar semnalele din timpul conferinţei, dar şi din schimburile de replici între cele două maluri ale Atlanticului, îi dau o anumită doză de probabilitate. Este greu de crezut, însă, că ceea ce desparte, temporar, SUA de aliaţii săi europeni, va contrabalansa solida legătură nu numai politică, dar şi economică şi militară dintre Washington şi Europa;
3. INSTEX la schimb cu intensificarea presiunilor europene asupra Iranului, pe domenii din afara Acordului  nuclear. Este, probabil, scenariul cel mai plauzibil, în care SUA vor accepta funcţionarea mecanismului INSTEX pentru a permite relaţiile economice europene cu Iranul, dar, urmare a presiunilor Washingtonului, aliaţii săi europeni vor „strânge şurubul” în ceea ce priveşte politica regională a Iranului, prezenţa sa în Siria, sprijinul pentru rebelii din Yemen, programul său de rachete balistice. Prin aceasta se va oferi satisfacţie şi companiilor europene, şi opţiunii hard a Administraţiei Trump, Israelul va obţine ceea ce dorea în crearea de dificultăţi programului balistic iranian pe care, oricum, încerca de mult timp să îl lege de cel nuclear, iar Teheranul va culege, astfel, doar un minim de beneficii din existenţa Acordului nuclear. 

Pe parcursul realizării, chiar şi parţiale, a unuia din aceste scenarii, Conferinţa de la Varşovia va fi citată ca unul din momentele în care poziţiile părţilor au devenit mai clare, permiţând abordări noi în relaţia cu Marele Absent din sala de dezbateri.