Ziua Victoriei

Mai sunt doar câteva săptămâni până la aniversarea Zilei Victoriei, care marchează înfrângerea Germanei Naziste de către Uniunea Sovietică. Parada anuală din Moscova prezintă imagini cu lideri sovietici şi ruşi faimoşi şi eroi din fruntea Kremlinului, care se uită la noile echipamente militare ale ţării. Pentru serviciile americane de informaţii, este precum ziua de Crăciun, întrucât analiştii văd noi elemente ale armatei pe care le pot analiza. Însă pentru oricine îndeajuns de bătrân/ă să îşi amintească al Doilea Război Mondial, este o amintire a disperării. Un asociat rus mi-a spus odată că cei care au murit repede şi devreme sunt singurii victorioşi ai războiului. Se bucura de faptul că Rusia, ale căror şanse de supravieţuire erau respinse de toată lumea, a predat germanilor totul.

Tatăl meu, care s-a născut în Ungaria, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial în felul său. Ungaria s-a aliat cu Germania şi a a trimis trupe în Rusia pentru a lupta. Un muncitor, tatăl meu a fost la Voronej, la nord de Stalingrad, unde au fost dislocaţi ungurii şi alţi aliaţi. Din acest punct de vedere, ruşii şi germanii erau la fel, în sensul că erau evitaţi cu orice preţ.

Războiul a început cu un tratat între Germania şi Rusia. Împreună, au fost de acord că invadeze Polonia, ceea ce au şi făcut, iar Rusia a ocupat partea de est. Pentru Germania, tratatul cu Rusia a crescut şansele înfrângerii Poloniei. Germania a fost nesigură cu privire la acest aspect; a fost prima lor campanie majoră, iar Berlinul nu a ştiut cât de bine ar fi luptat pentru acel scop Polonia sau propria armată. Un atac german din vest şi un atac rusesc din est au simplificat lucrurile. Oricum, Germania a văzut Polonia ca primul pas spre o campanie mai ambiţioasă. A vrut Europa, iar Europa includea Rusia. Berlinul intenţiona să transforme Rusia în Polonia şi a mers spre Moscova să subjuge o ţară cu resurse enorme.  Războiul ulterior a ţinut până în 1945. Adevărul este că noi nu vom şti niciodată câţi oameni au murit, ci doar că reprezentanţii unei generaţii au stat în faţa Kremlinului când a fost ţinută prima paradă.

Ca să fie clar, ruşii văd războiul ca pe o obscenitate brutală, însă şi ca pe un lucru sacru. Cei morţi nu sunt sfinţi, însă, în ochii ruşilor, îşi merită numele. Brutalitatea regimului Stalin nu este vreun secret, cu toate acestea, mulţi din Rusia încă văd războiul ca pe un moment de test şi de triumf, ca pe o periodată care şi-a dovedit valoarea pe scena globală. Ruşii şi-au văzut propria ţară ca pe o superputere preţ de o generaţie – nu doar datorită armelor nucleare deţinute, ci datorită Armatei Roşii, care l-a învins pe Hitler şi a cucerit o mare parte din Europa. Polonezii, cehii, ungurii, românii şi jumătate din toţi germanii au îngenunchiat în faţa Rusiei. Nu a fost cucerire prin invazie, potrivit ruşilor, ci o consecinţă a autoapărării.

Mulţi ruşi au privit destrămarea Uniunii Sovietice drept o oportunitate pentru a deveni occidentali. Pentru alţii, a fost o ruşine. Rusia nu era în ochii lor tărâmul eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, ci tărâmul slăbiciunilor.  A dovedit dorinţa. Tărâmul generalului Gheorghi Jukov, marele comandant al celui de-al Doilea Război Mondial, se afla atunci în mâinile oligarhilor.

Ideea că ruşii şi-au făcut-o cu mâna lor prin corupţie şi slăbiciune a fost de nesuportat. A fost chiar şi mai greu întrucât Rusia îi învinsese pe Hitler şi Napoleon. Ruşii salvaseră Moscova prin distanţa impusă între capitala lor şi Europa. Acum, acea distanţă dispăruse. Au văzut SUA ca pe o forţă dominantă în Ucraina, care acum avea graniţă cu Rusia. Pentru mulţi ruşi, nu a fost decât o catastrofă.

Mai sunt şi cei care blamează fostul lor aliat şi superputere din SUA pentru căderea Uniunii Sovietice. Pentru ei, ideea că eroii celui de-al Doilea Război Mondial şi-au pierdut ţara era mai puţin acceptabilă decât ideea că a fost dărâmată de America – un inamic pe care l-au considerat capabil de acest lucru.

Prezenţa Statelor Unite în Polonia, o ţară pe care o cuceriseră şi stăpâniseră cândva, este pentru Rusia nu doar un truc crud al istoriei, ci un complot american atent pus la cale.

Mă gândesc la tradiţii culturale ca acestea în timp ce războiul din Ucraina se prelungeşte. Nu voi prezenta apărarea Statelor Unite, dar vă invit să luaţi în considerare coşmarul prin care a trecut Rusia din 1945 şi despre câteva locuri de luptă şi război despre care încă se vorbeşte cu mândrie şi amărăciune de ruşi, astăzi. Sunt american şi ştiu unde a fost Coridorul Fulda, dar în confruntarea cu o naţiune care este de fapt un duşman, este necesar să înţelegem coşmarurile şi să le comparăm cu ale noastre.