21 iulie 2020

Vučić după Vučić şi „perpetuum mobile” în negocierile dintre Belgrad şi Priština

Liviu Ioniţă

La 21 iunie 2020, în Serbia s-au desfăşurat alegeri pentru parlamentul republican, pentru parlamentul provinciei Vojvodina şi pentru majoritatea consiliilor locale din Serbia Centrală şi Vojvodina. Nu s-au desfăşurat alegeri pentru consiliile locale din provincia Kosovo şi Metohija (KiM). Au fost însă organizate secţii de vot în KiM pentru alegerea deputaţilor parlamentului republican sârb. Rezultatele au confirmat estimarea generală că alegerile (la toate nivelurile) vor fi câştigate de către partidul preşedintelui Aleksandar Vučić. Pe acest fond, se aşteaptă ca puterea în provincia Vojvodina şi la nivel republican să fie formată de către o coaliţie care va fi condusă de către preşedintele A.Vučić. Tot aşa, se aşteaptă ca aceeaşi coaliţie să conducă majoritatea primăriilor şi consiliilor locale din Serbia Centrală şi Vojvodina. Şi atunci, la ce a mai participat opoziţia la alegeri? Pe de altă parte, la impulsurile repetate de la Bruxelles şi Washington, Belgradul şi Priština au reluat „dialogul politic, la nivel înalt”, şi au convenit şi continuarea „dialogului tehnic”.

Sursă foto: Profi Media

Boicotul, o alegere eşuată

Boicotul de către opoziţie al alegerilor la toate nivelurile a ţinut capul de afiş al scenei politice sârbe, practic, în tot anul 2019. Boicotul a fost pe ordinea de zi a agendei politice şi la începutul anului 2020, dar deja îşi pierduse din intensitate, după care tema centrală a devenit epidemia de COVID-19, iar activităţile electorale au fost suspendate aproape două luni, în perioada stării de urgenţă (15 martie - 06 mai).

De ce boicot?

Pentru că, în opinia opoziţiei, nu au fost condiţii corecte şi democratice pentru desfăşurarea alegerilor. Pentru că nu a existat acces egal al opoziţiei şi puterii la mass-media, la resurse, la alegători. Pentru că, spune opoziţia, puterea a abuzat de faptul că ocupă poziţii importante în administraţia de la toate nivelurile, pentru a se prezenta alegătorilor. Pentru că, mai spune opoziţia, puterea şi-a făcut campanie electorală pe banii tuturor contribuabililor şi, mai mult, în timp ce candidaţii funcţionari îşi exercitau atribuţiile de serviciu.

Opoziţia a mai acuzat puterea de presiuni uriaşe la adresa acesteia şi a alegătorilor nehotărâţi, ca şi de manipulare şi abuzuri împotriva celor ce îndrăzneau să facă publice abuzuri şi acte de corupţie ale puterii.

Pe acest fond, s-a înfiripat ideea că unitatea opoziţiei în jurul ideii de boicot ar obliga puterea să reducă din presiuni şi să accepte, într-un final, formarea unui guvern de coaliţie sau de tehnocraţi, care să pregătească şi apoi să gestioneze procesul electoral. Un instrument important al opoziţiei pentru atingerea acestor obiective a fost „sensibilizarea” partenerilor internaţionali ai Serbiei, cu precădere a autorităţilor Uniunii Europene, privind „regimul autocrat” al preşedintelui A.Vučić şi lipsa condiţiilor pentru desfăşurarea de alegeri corecte.

Au urmat mai multe apeluri, atât de la nivelul coaliţiei Alianţa pentru Serbia (Savez za Srbiju / SzS), cât şi dinspre partide membre ale SzS şi alte partide şi organizaţii civice de opoziţie. UE a răspuns destul de anemic la solicitările opoziţiei. Principalul demers l-a reprezentat trimiterea unor delegaţii de parlamentari din Parlamentul European, care să medieze între putere şi opoziţie, în încercarea de a evita boicotul opoziţiei şi, totodată, de a egaliza şansele de prezentare a partidelor şi mişcărilor din opoziţie în faţa electoratului. De asemenea, s-a pus accent pe libertatea mass-media şi eliminarea unor inadvertenţe din lista centrală de alegători.

Poziţia şi demersurile UE, însă, nu au avut efectul scontat. Dimpotrivă, chiar. Au condus la divizarea „blocului opoziţiei” şi anularea oricăror şanse de „boicot complet” al alegerilor.

 

De ce nu a susţinut UE boicotul alegerilor?

Foarte probabil, din cauză că „este în spirit european” să participi la viaţa politică, să îţi asumi responsabilitatea, să îţi faci cunoscute opiniile. Dar acest principiu este valabil (şi aplicabil) într-o societate cu tradiţii democratice, unde puterea nu poate abuza de poziţiile deţinute la nivelul administraţiei de stat şi al administraţiilor locale pentru a controla mass-media. În statele democratice, finanţarea partidelor şi a campaniei electorale este transparentă, iar propria campanie se bazează pe un program propriu, şi nu (doar) pe criticarea programelor oponenţilor politici şi discreditarea acestora.

Or, tocmai aceasta reproşau politicienii sârbi din opoziţie, că ideile şi programele lor nu ajung la alegători, din cauza controlului exercitat de către „regimul lui A.Vučić” asupra mass-media şi a instituţiilor publice.

Nu putem, însă, să nu ne gândim şi la un alt motiv. Mult mai prozaic şi concret. Occidentul (SUA, UE şi, mai ales, câteva state din UE) este mulţumit de parteneriatul cu A.Vučić în soluţionarea „dosarului kosovar”, deşi nici acesta nu o oferă o soluţie rapidă. A oferit, în schimb, disponibilitate pentru dialog şi, şi mai important, a avut ca efect o detensionare semnificativă a situaţiei din teren în Kosovo. Mai mult, s-a realizat o oarecare participare a sârbilor din provincie la viaţa politică a Kosovo. Iar aceasta, în totală contradicţie cu Constituţia R.Serbia, unde se consfinţeşte suveranitatea Belgradului asupra provinciei Kosovo şi Metohia ...

Câteva precizări în acest context.

Autorităţile R.Serbia nu numai că au acceptat, dar au şi susţinut participarea etnicilor sârbi la alegerile locale din Kosovo, organizate în conformitate cu legislaţia „Republicii Kosovo”. Mai mult, sârbii au participat la alegerile pentru consiliul local şi primăria unei municipalităţi care nu există, conform organizării administrativ-teritoriale a R.Serbia: Mitrovica Nord (în structura administrativă a R.Serbia există doar Municipalitatea Kosovska Mitrovica).

Belgradul a sprijinit participarea sârbilor la guvernare în Kosovo, chiar dacă nu mai era vorba despre „instituţiile de autoguvernare provizorii” prevăzute de Rezoluţia 1244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU, ci de un guvern în toată regula, care are inclusiv minister de externe şi minister al apărării.

Să nu uităm nici de acceptarea „integrării” sârbilor, cu instituţii cu tot, în sistemul administraţiei Kosovo: poliţie, justiţie etc., cu menţinerea doar a câtorva instituţii ale R.Serbia, cum ar fi coordonatorii interimari pentru „municipalităţile sârbe” sau prefecţii judeţelor (cei din urmă, însă, neavând nicio autoritate efectivă în Kosovo).

De cealaltă parte, însă, R.Serbia a respins categoric recunoaşterea independenţei „R.Kosovo” şi a acţionat pentru împiedicarea accederii Kosovo la organizaţii internaţionale (Interpol, UNESCO) şi pentru revocarea hotărârilor unor state de recunoaştere a unui stat kosovar independent.

 

După Vučić, tot Vučić

După cum era de aşteptat, puţine liste au trecut pragul electoral pentru accederea în parlamentul republican (doar şapte!), astfel că lista condusă de preşedintele A.Vučić şi-a consolidat dominaţia.

Cele 250 de mandate din Parlamentul Serbiei au fost repartizate astfel:

- lista „Aleksandar Vučić - Pentru copiii noştri”, 188 de mandate;

- lista „Ivica Dačić - Partidul Socialist din Serbia (SPS), Serbia Unită (JS) - Dragan Marković Palma”, 32 de mandate;

- lista „Aleksandar Šapić - Victorie pentru Serbia”, 11 mandate;

- lista „Vajdasági Magyar Szövetség - Pásztor István - Uniunea Maghiarilor din Vojvodina - Pásztor István”, 9 mandate;

- lista „Academician Muamer Zukorlić - Doar înainte - Partidul Justiţiei şi Reconcilierii (SPP) - Partidul Democrat al Macedonenilor (DPM)”, 4 mandate;

- lista „Alternativa Democratică Albaneză - Valea Unită - Alternativa Demokratike Shqiptare - Lugina e Bashkuar”, 3 mandate;

- lista „Partidul Acţiunii Democrate din Sandžak – dr. Sulejman Ugljanin”, 3 mandate.

Mass-media sârbă şi din regiune a evidenţiat că adevăratul câştigător al alegerilor este preşedintele Serbiei, A.Vučić, care este, totodată, preşedinte al Partidului Progresist Sârb (SNS), principala forţă politică a coaliţiei care a candidat pe lista „Aleksandar Vučić - Pentru copiii noştri”. Astfel, în opinia analiştilor, campania electorală l-a promovat şi propagat pe A.Vučić mai mult decât SNS sau lista electorală a SNS.

 

Reproşuri şi proteste

După alegeri, o parte a societăţii civile a cerut partenerilor europeni ai Serbiei să intervină pentru anularea rezultatelor alegerilor (la toate nivelurile) şi pentru impunerea unui guvern de tranziţie, „de uniune naţională”, care să pregătească alte alegeri, care să se desfăşoare în condiţii ”corecte şi democratice”.

În afară de motivele deja prezentate pentru boicotarea alegerilor, un motiv cheie pentru această solicitare a fost că preşedintele în funcţie a fost capul listei unei coaliţii, în loc să fie neutru şi să medieze între grupările politice. În acelaşi context, preşedintelui ţării i se mai reproşează că a rămas preşedinte al unui partid şi că, frecvent, practic, conduce guvernul, în locul premierului (Ana Brnabić).

Peste aceste nemulţumiri s-au suprapus cele legate de restricţiile datorate epidemiei de COVID-19. Picătura care a umplut paharul a fost anunţarea (pe 07 iulie) de către preşedintele A.Vučić a intenţiei de a reintroduce restricţii de circulaţie (mai ales în Belgrad), din cauza creşterii numărului de infectări, după o serie de măsuri de „relaxare”.

În perioada 07-11 iulie, oponenţii regimului au organizat o serie de proteste în Belgrad şi alte câteva oraşe (Novi Sad, Kragujevac, Niš, Kruševac, Čačak). Din păcate, la Belgrad protestele au degenerat rapid în violenţe de stradă, reprimate ferm de către forţele de securitate.

Puterea şi opoziţia s-au acuzat reciproc de folosirea suporterilor violenţi ai unor galerii sportive. Puterea a acuzat opoziţia că s-a folosit de suporteri pentru a încerca să pătrundă cu forţa în Parlamentul Serbiei şi în alte instituţii (televiziunea de la Belgrad, televiziunea de la Novi Sad), în timp ce opoziţia a acuzat puterea că a folosit suporterii atât pentru a provoca violenţe şi a-i discredita pe protestatarii paşnici, cât şi pentru a comite acte de violenţă, împreună cu poliţiştii, împotriva protestatarilor paşnici şi a cetăţenilor aflaţi întâmplător în zonele unde se desfăşurau demonstraţiile.

Protestatarii şi opoziţia au mai acuzat forţele de securitate de represiune brutală a manifestanţilor paşnici, de folosire disproporţionată a forţei şi chiar de folosire, în mod ilegal, a unor arme neletale: s-au folosit atât cartuşe şi fiole cu gaze lacrimogene în mod exagerat, contrar procedurilor în vigoare, cât şi muniţie expirată.

În săptămâna cu proteste, „vedetă” a fost cartuşul de calibrul 38 milimetri, cu gaz iritant-lacrimogen „CS”.

La rândul lor, autorităţile (şi forţele de securitate) au acuzat protestatarii de acte de violenţă şi distrugeri: peste 100 de poliţişti răniţi, trei cai de poliţie răniţi, cinci autovehicule de poliţie incendiate, distrugeri repetate de mobilier urban sau de vitrine etc.

Una peste alta, au fost reţinute sau arestate circa 150 de persoane, cel puţin 10 fiind anchetate penal.

Conducerea de stat nu a acceptat solicitarea ulterioară a opoziţiei de demitere a directorului Poliţiei Serbiei (Vladimir Rebić), mai mult, ministrul de interne (Nebojša Stefanović) lăudând forţele de ordine că au acţionat gradual şi în conformitate cu evoluţiile din teren.

Protestele au fost însoţite de campanii mediatice şi pe reţelele de socializare. În general, în mass-media dreptatea a fost de partea autorităţilor, în timp ce pe reţelele de socializare au fost postate multe mărturii ale unor cetăţeni paşnici, care ar fi fost loviţi, fără vreun motiv, fie de către forţele de ordine, fie de către suporteri violenţi. Mai mult, s-a încercat „internaţionalizarea” protestelor, una dintre variante vizând atragerea Moscovei în scandal. După ce forţele de ordine ar fi reţinut doi cetăţeni israelieni, etnici evrei, originari din state din fosta Uniune Sovietică (Ucraina, Kârgâzstan), s-a pornit o campanie care susţinea că Rusia ar susţine înlăturarea „regimului lui A.Vučić”. Cei doi israelieni au fost şi sancţionaţi contravenţional, cu amendă, dar pentru că nu au avut bani pentru a o plăti, amenda a fost convertită în 60 de zile de detenţie. Desigur, A.Vučić şi Kremlinul au dezminţit ferm alegaţiile, catalogându-le drept fabulaţii.

 

Reluarea dialogului dintre Belgrad şi Priština

După 20 de luni de pauză, delegaţiile Belgradului şi Prištinei s-au întâlnit „faţă în faţă” la Bruxelles, la 16 iulie. Întâlnirea a fost precedată de eforturi organizatorice şi diplomatice susţinute şi de  anulări de întâlniri in extremis.

Prima tentativă de a aduce la aceeaşi masă cele două delegaţii i-a aparţinut emisarului special (al preşedintelui Trump), Richard Grenell, dar întâlnirea, planificată pentru 27 iunie, la Casa Albă, a eşuat din cauza anunţului procuraturii curţii speciale de la Haga pentru investigarea acuzaţiilor de crime de război la adresa foştilor luptători ai Armatei de Eliberare a Kosovo, „curtea pentru UÇK”, că a înaintat un rechizitoriu împotriva actualului preşedinte al Kosovo, Hashim Thaçi, acuzat, alături de alţi foşti combatanţi ai UÇK, pentru o serie de probabile crime de război, rechizitoriul urmând să fie analizat de către judecători.

A doua întâlnire, de această dată cu medierea autorităţilor europene, de la Bruxelles, planificată pentru 12 iulie, la Bruxelles, a eşuat ca urmare a începerii audierilor lui H.Thaçi, la Haga. Audierile s-au încheiat la 16 iulie, dată la care s-a reuşit organizarea la Bruxelles a întâlnirii delegaţiilor la nivel înalt, a Belgradului  fiind condusă de preşedintele A.Vučić, în timp ce a Prištinei l-a avut în frunte pe premierul Avdullah Hoti.

Întâlnirea celor două delegaţii, deşi a fost precedată de întâlniri bilaterale ale celor două delegaţii cu oficiali europeni, s-a dovedit dificilă, deoarece „părţile” au venit cu poziţii de start diametral opuse. S-a convenit, totuşi, ca acest tip de întâlnire să continue, dar între timp să fie reluate şi discuţiile „la nivel tehnic”.

Situaţia actuală şi consecinţe

În săptămâna 13-19 iulie nu s-au mai înregistrat proteste violente şi nici demonstraţii de amploare.

Adunări paşnice de protest s-au mai înregistrat, în principal, la Belgrad, în faţa penitenciarului de la Padinska Skela şi a Penitenciarului Central din Belgrad. La acestea au participat şi reprezentanţi ai opoziţiei politice, principala revendicare fiind eliberarea din arest a protestatarilor reţinuţi sau arestaţi în săptămâna precedentă.

Manifestaţii de protest împotriva „regimului”, în Serbia Centrală şi Vojvodina, se pot, însă, desfăşura oricând, în pofida restricţiilor impuse de măsurile de prevenire a răspândirii infecţiei cu COVID-19. Este puţin probabil să fie, totuşi, de o asemenea amploare, încât să aibă ca efect răsturnarea „regimului”[1]. Indiferent cum s-a ajuns la ele, rezultatele alegerilor au fost recunoscute de către partenerii internaţionali ai Belgradului (inclusiv de către Washington şi Bruxelles) şi au consolidat poziţia „noilor” guvernanţi. Mai mult, desfăşurarea primei întâlniri, de la sfârşitul anului 2018, la nivel înalt, în dialogul dintre Belgrad şi Priština, consolidează şi poziţia „şefului regimului”, preşedintele A.Vučić.

Indubitabil, în Serbia se înregistrează „derapaje”: abuzuri ale unor reprezentanţi ai puterii, atacuri împotriva unor ziarişti, impunerea de măsuri mai dure de prevenţie legate de prevenirea răspândirii COVID-19, dar opoziţia nu este capabilă a se prezenta ca „alternativă”. Opoziţia este nu doar divizată, ci şi foarte eterogenă, cuprinzând atât forţe radical-naţionaliste şi chiar extremiste, cât şi forţe liberale şi democratice, având, practic, un singur „numitor comun”, dorinţa de a schimba „regimul lui A.Vučić”, iar aceasta face puţin probabil să fie depăşite diferenţele de ideologie sau rivalităţile personale.

Este de aşteptat ca dialogul dintre Belgrad şi Priština să continue, dar cu mare dificultate, deoarece problemele rămase în dispută sunt, inevitabil, legate de statutul acestui teritoriu. Iar în acest domeniu niciuna dintre cele două părţi nu este pregătită pentru vreo concesie majoră.

Mai mult, garniturile politice la putere la Belgrad şi, respectiv, Priština îşi reînvie retorica şi agendele maximale, pentru poziţii de negociere cât mai bune. În plus, în ultimii ani, Serbia pare a fi obţinut o serie de avantaje în faţa Kosovo. În timp ce premierul A.Hoti respinge orice discuţie pe marginea statutului Kosovo (de stat independent, evident!), a integrităţii teritoriale şi organizării constituţionale a Kosovo şi cere ultimativ ca orice soluţie identificată în cadrul dialogului să fie în concordanţă cu „Constituţia R.Kosovo”, preşedintele A.Vučić critică această abordare şi acuză Priština de disponibilitate falsă pentru dialog. Totodată, liderul sârb nu-şi devoalează „platforma de negociere”, reiterând doar că este inacceptabil ca o parte (Kosovo) să obţină totul, iar cealaltă parte (Serbia), să nu primească nimic în schimb. Şi, nu în ultimul rând, Belgradul susţine implementarea acordurilor deja convenite, înainte de convenirea altora. Pe acest fond, Belgradul vizează cu prioritate înfiinţarea şi operaţionalizarea conceptului Asociaţiei Municipalităţilor Sârbe din Kosovo (ZSO), în baza „Acordului de la Bruxelles” (din aprilie 2013).

În perioada următoare este de aşteptat un nou „meci de şah” între Belgrad şi Priština. Un element care poate influenţa semnificativ dialogul îl reprezintă rezultatul alegerilor prezidenţiale din SUA. O eventuală victorie a preşedintelui în exerciţiu, Donald Trump, ar menţine speranţele Serbiei privind un „compromis”, dar încă nimeni nu ştie ce înţelege exact preşedintele Serbiei prin acest termen. Rămâne de văzut şi dacă „dosarul Kosovo” va fi conectat cu „dosarul Republica Srpska”.

Serbia va avea de gestionat în continuare mai multe „dosare arzătoare”: „Kosovo”, ”Republica Srpska”, statutul Bisericii Ortodoxe Sârbe pe teritoriul Muntenegrului, apărarea drepturilor etnicilor sârbi din Croaţia, dar şi de menţinut relaţia privilegiată cu Rusia şi China etc. Încurajează faptul că în ultima vreme nu au escaladat disensiunile dintre Belgrad, pe de-a parte, şi Bucureşti şi Sofia, de cealaltă parte (cu privire la drepturile etnicilor români şi bulgari din Serbia) şi că se menţine trendul ascendent al relaţiilor dintre Serbia şi Ungaria.



[1] În relatările de presă s-au făcut comparaţii ale demonstraţiilor din perioada 07-11 iulie 2020 cu cea de la 05.10.2000, când a căzut regimul condus de Slobodan Milošević, dar comparaţia este foarte departe de realitate, demonstraţiile din iulie a.c. neavând nici pe departe „masa critică” necesară răsturnării regimului. Între elementele comune ale acestor ultime demonstraţii şi ale demonstraţiei din octombrie 2000 putem menţiona tentativa de ocupare prin forţă a parlamentului republican sârb, însoţită de tentativa de incendiere a sediului acestuia, încercarea de a ocupa sediul radioteleviziunii naţionale (RTS) şi, desigur, violenţele conexe (confruntări între forţele de securitate şi protestatari, folosirea masivă de muniţie neletală de către forţele de securitate etc.).