Vor opera Forţele Spaţiale ca o categorie separată în SUA? (Partea 1)

Vom încerca să desluşim problema în două părţi. 

În primul rând, China şi Rusia au reacţionat imediat împotriva acestei perspective. Dar, teoretic, pare normal ca un mediu fizic deosebit să impună forţe militare deosebite, iar SUA chiar deţin astfel de trupe. Istoricul lor reflectă dinamica direcţiei de dezvoltare a organismului militar american, iar istoricul CNS indică dificultăţile coordonării unui demers de natură deosebită. Astfel, organizarea unei categorii de forţe separată presupune complicaţii semnificative în legislaţia şi birocraţia americane. De aceea, viziunea preşedintelui Trump întâmpină o rezistenţă explicabilă în Congresul SUA, unde se întrevede şi o soluţie intermediară, anume înfiinţarea unui comandament întrunit / unificat.

În a doua parte vom examina nivelul tehnologic şi proiectele civile ale NASA, care scot în evidenţă ambiţii deosebite ale Statelor Unite în domeniul spaţial. În căutarea unei soluţii pentru locul Forţelor Spaţiale ale SUA, vom constata care este situaţia proiectului Forţelor Spaţiale şi care sunt dificultăţile întâmpinate la Pentagon şi, mai ales, la Forţele Aeriene. Oricum, preşedintele Donald Trump s-a exprimat clar pentru o categorie separată, poate aşa cum funcţionează infanteria marină în  Departamentul  Marinei  Militare, iar militarii execută ce li s-a ordonat. Astfel, Pentagonul lucrează în direcţia indicată, cu viteza permisă de legislaţie şi de inerţia colosului militar american. Între multele argumente pro şi contra, pe care le vom trece în revistă, remarcăm şi faptul că adversarii geostrategici ai Americii dezvoltă deja capacităţi anti-satelit.

Necesitatea unor forţe dedicate spaţiului extraterestru

Ştiinţele militare arată că operaţiile militare, ca şi forţele care le desfăşoară, se diferenţiază după mediul fizic în care au loc. Astfel au apărut, încă din vechime, forţele terestre şi forţele navale. După inventarea avioanelor, au apărut corpuri aeriene în cadrul celor două categorii iniţiale, apoi forţele aeriene s-au dezvoltat ca o categorie aparte de forţe armate. În SUA, forţele aeriene au fost înfiinţate în anul 1947, iar acum guvernul american dispune de cinci categorii de forţe armate: terestre, navale, infanteria marină, paza de coastă[1] şi forţele aeriene.

Dar, cu timpul, operaţiile militare (sau, mai general, de forţă) s-au extins şi în alte medii fizice în care statele au dorit să îşi impună voinţa / dominaţia; de exemplu, mediul cosmic şi mediul virtual, al informaţiilor, mediul cibernetic[2]. Chiar preşedintele SUA a declarat, în discursul de la baza aviatică a infanteriei marine de la Miramar, California: „Noua mea strategie naţională pentru spaţiu recunoaşte că spaţiul cosmic este un domeniu de ducere a luptei armate, exact cum este câmpul de luptă terestru, aerul sau marea”. Apoi, în discursul dinaintea întrunirii CNS, preşedintele Trump a arătat că, „atunci când este vorba despre apărarea Americii, nu este suficientă o simplă prezenţă americană în spaţiu. Trebuie să realizăm dominaţia americană în spaţiu”.

Denumirea forţelor spaţiale poate inspira imaginea unor flote de nave spaţiale sofisticate sau a focului încrucişat cu fascicule laser şi a unor explozii de proporţii cataclismice. Deocamdată însă, atenţia militarilor şi a cercetătorilor americani se îndreaptă, de fapt, către securitatea spaţială, în sensul ţinerii altor puteri departe de sateliţii Statelor Unite. Chiar şi aşa, problema înfiinţării unei noi categorii de forţe armate destinată mediului extraterestru ridică multe probleme.

În primul rând, intenţia preşedintelui SUA nu este nouă, fiind promovată chiar din timpul campaniei electorale, în octombrie 2016, când Donald Trump a lansat ideea reînfiinţării CNS, asupra căruia vom reveni. Apoi, deja preşedinte, D.Trump a reiterat necesitatea creerii forţelor spaţiale la 13 martie, la baza Miramar, de lângă San Diego, apoi la 1 mai, la Casa Albă, la premierea unei echipe de fotbal.

Reacţii ale puterilor competitoare

După anunţul de la 18 iunie, au apărut şi reacţiile competitorilor. Astfel, Ministerul chinez de Externe a făcut cunoscut, chiar a doua zi, că R.P.Chineză „a susţinut întotdeauna utilizarea paşnică a spaţiului cosmic şi se opune amplasării de armament în Cosmos şi declanşării unei curse a înarmării în spaţiul extraterestru... În particular, ne opunem transformării spaţiului cosmic într-un cîmp de luptă.” Apoi, la 21 iunie, Ministerul rus de Externe a transmis că Rusia avertizează că forţa spaţială a lui Trump sugerează o „confruntare militară în spaţiul cosmic”, întrucât „scopul dispoziţiilor (preşedintelui american) a fost foarte clar – dominaţia în spaţiu”, iar „o confruntare militară în spaţiul cosmic poate avea aceleaşi efecte distructive ca şi cursa înarmărilor nucleare în care Statele Unite au aruncat lumea după al Doilea Război Mondial”.

Într-adevăr, Tratatul privind Spaţiul Cosmic, din anul 1967, cheamă statele semnatare la utilizarea spaţiului extraterestru numai în scopuri paşnice şi interzice plasarea de „arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă pe orbită sau pe alte corpuri cereşti, sau staţionarea lor în spaţiul cosmic în orice alt fel”. Însă oficialii americani au propria interpretare a textului tratatului încă din timpul administraţiei Kennedy, când susţineau că armele pur defensive, cum ar fi pentru protejarea sateliţilor de rachete anti-satelit, s-ar încadra în cerinţele tratatului. Totodată, în mediul think-tankurilor din SUA, se estimează că iniţiativele americane „nu înseamnă că spaţiul va deveni un domeniu al armelor sau că va fi militarizat, aceasta se întâmplă oricum, indiferent ce ar face Statele Unite. Militarizarea spaţiului este condusă de alte state.” Oricum, începând cu anul 1985, a fost instituit un moratoriu neoficial asupra testării armelor anti-satelit.

Pe de altă parte, problema este ambiguă pentru că, potrivit unor analişti[3], „din moment ce majoritatea tehnologiei este cu folosinţă duală, este dificil de stabilit dacă o ţară intenţionează folosirea ei în scop civil sau în scop militar, sau care anume echipament este defensiv şi nu ofensiv”.

O scurtă retrospectivă

Activitatea militară a Statelor Unite în spaţiul extreaterstru datează de la începuturile Erei spaţiale, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis după ce Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial, Sputnik, în anul 1957. Acest eveniment a generat temerea că rachetele purtătoare sovietice ar putea fi redirecţionate pentru lovi ţinte din SUA, ca rachete balistice intercontinentale. Astfel, în cursul administraţiei Dwight Eisenhower, în anul 1959, a fost lansat programul sateliţilor Corona, destinaţi cercetării în sensul culegerii de informaţii prin fotografierea suprafeţei Pământului. Preşedintele Eisenhower a dorit plasarea întregii activităţi spaţiale sub controlul Pentagonului, dar consilierul său  pe probleme ştiinţifice,  cât şi vice-preşedintele Richard Nixon l-au convins că Statele Unite ar beneficia mai mult dacă ar exista o agenţie civilă separată, care să se angajeze deschis în cooperare internaţională – NASA, şi o structură militară separată pentru activităţi spaţiale secrete.

Ulterior, preşedintele John F. Kennedy a luat în considerare ideea unei categorii separate de forţe spaţiale, dar a renunţat. În anii ’60 Pentagonul a mai derulat două proiecte, ambele abandonate: Dyna-Soar şi MOL (Manned Orbiting Laboratory). Ulterior, în anii 1980 – 1990, navete spaţiale au efectuat misiuni militare coordonate fie de Agenţia de Proiecte de Cercetare Avansată a Apărării[4], fie de Oficiul Naţional pentru Cercetare[5]. Ideea controlului militar al spaţiului cosmic a fost dezvoltată în cadrul celebrului „Război al stelelor”, din anii ’80, care cuprindea şi componente anti-satelit. Oricum, Departamentul Forţelor Aeriene (FAer), care coordona toate achiziţiile asociate activităţii Pentagonului în spaţiu, a înfiinţat, în anul 1982, un Comandament al Spaţiului (AFSPC[6]), în structura sa[7].

În anul 2000, conceptul de serviciu armat separat destinat spaţiului a fost sprijinit de secretarul apărării Donald Rumsfeld, care a inclus prevederi în sprijinul acestui concept în Legea Autorizărilor (Cheltuielilor) de Apărare Naţională. De altfel, înainte de 11 septembrie 2001, înfiinţarea categoriei de forţe armate special destinate spaţiului cosmic era printre principalele preocupări în Pentagon.

După atacurile teroriste din 2001 însă, au devenit prioritare domeniul forţelor speciale şi domeniul apărării teritoriului naţional împotriva terorismului. În domeniul spaţial au fost importante doar măsurile defensive, de întărire a protecţiei facilităţilor şi evenimentelor de lansare a rachetelor purtătoare de sateliţi artificiali, în special la Cape Canaveral. Raţiunea acestor măsuri constă în faptul că aceste manifestări publice şi rachetele în sine reprezintă elemente simbolice, de interes naţional major, care pot constitui ţinte ale teroriştilor. Pe de altă parte, fondurile necesare activităţilor spaţiale au concurat cu nevoile efortului Războiului Global împotriva Terorismului.  Comandamentul Spaţial a fost transferat (2002) în cadrul Comandamentului Strategic al SUA.

Odiseea Consiliului Naţional al Spaţiului

O altă latură a evoluţiilor privind organizarea activităţii spaţiale a SUA este traseul forumului cel mai înalt de coordonare în domeniu, în speţă Consiliul Naţional al Spaţiului (CNS), care întruneşte la Casa Albă reprezentanţii tuturor agenţiilor cu aport relevant în domeniul spaţial.

Strămoşul acestui consiliu este grupul de consiliere pentru aeronautică şi spaţiu înfiinţat odată cu NASA, prin Legea Aeronauticii Naţionale şi Spaţiului, din 1958. De la început, acest grup a fost conceput să funcţioneze în cadrul Oficiului Executiv al Preşedintelui SUA, pentru a-l servi pe preşedinte. În toiul cursei înarmărilor, preşedintele John F. Kennedy a înfiinţat Consiliul Spaţial într-o formă viabilă, sub conducerea vice-preşedintelui american. Consiliul a fost descris ca fiind „absolut esenţial pentru asigurarea exprimării clare şi execuţiei efective a priorităţilor preşedintelui în domeniul spaţial”[8]. În forma concepută de J.F.Kennedy, Consiliul Naţional al Aeronauticii şi Spaţiului a funcţionat până în 1973 (când a fost desfiinţat de Richard Nixon), apoi, din nou, între 1989 şi 1993. Preşedintele Barack Obama a reluat ideea în cursul campaniei din anul 2008, dar nu a dus-o la bun sfârşit. În fine, preşedintele Trump a anunţat, în martie 2017, reînfiinţarea CNS.

O opinie din mediul academic arată că viabilitatea Consiliului este determinată de oamenii care îl compun şi îl deservesc, de structura stabilită, de interesul preşedintelui, de relaţiile cu Congresul şi cu agenţiile relevante în domeniu, agenda fiind stabilită de evenimente. Pe de altă parte, „dacă din perspectiva preşedintelui, programul spaţial al Statelor Unite este un instrument pentru scopuri mai largi din domeniul economic, de politică externă şi securitate, atunci CNS şi personalul său sunt cel mai bine poziţionaţi pentru a conecta capacităţile spaţiale ale SUA la aceste scopuri... dar experienţa arată că nu există un mod optim de a organiza structura prezidenţială pentru problemele spaţiului”[9].

Dintotdeauna, conducerea NASA şi cea a Pentagonului au fost nefavorabile oricărui Consiliu Naţional al Spaţiului, văzând acest for ca o barieră între aceste structuri şi preşedinte, un filtru care nu face decât să întârzie lucrurile. Acest inconvenient se va repeta, probabil, dacă viitorul CNS va fi prea complicat, prea departe de factorii de decizie sau va fi insuficient populat cu personal adecvat.[10]

Precizări organizatorice

În organizarea Departamentului Apărării al SUA, comandamentele sunt de două niveluri: comandamente întrunite / unificate, denumite Combatant Comand (COCOM), comandate de generali cu patru stele (sau amirali) şi subordonate direct Secretarului Apărării, respectiv comandamente specializate, de rang inferior, subordonate departamentelor / categoriilor de forţe armate. Comandamentele întrunite, care poartă prefixul US, au fost definite iniţial geografic şi sunt şase: Comandamentul European (USEUCOM), cel Indo-Pacific (USINDOPACOM), Central (USCENTCOM, pentru Orientul Mijlociu Extins), Comandamentul de Nord (USNORTHCOM – pentru America de Nord), Comandamentul de Sud (USSOUTHCOM – pentru America Centrală şi de Sud) şi African (USAFRICOM). Ulterior, au fost înfiinţate şi patru comadamente întrunite organizate pe unele domenii funcţionale: Strategic (USSTRATCOM), Operaţii Speciale (USSOCOM), Transporturi (USTRANSCOM) şi Cibernetic (USCYBERCOM).   

Astfel, în iulie 2018, activităţile de natură spaţială ale Pentagonului sunt distribuite între Comandamentul Spaţial al FAer (AFSPC)[11], activităţile Marinei (cea mai mare parte) de către Comandamentul Sistemelor de Luptă Spaţiale şi Navale[12], iar cele ale Forţelor Terestre de către Comandamentul de Apărare în Spaţiu şi contra Rachetelor[13].

Demersul legislativ

După cum a precizat şi congressmanul Mike Turner (republican de Ohio), „înfiinţarea unei noi categorii de forţe armate impune acţiunea Congresului”. Totuşi, preşedintele SUA poate ordona militarilor să se pregătească pentru acest lucru, în vederea legii de anul viitor, pentru anul fiscal 2020. Un proiect avansat în acest sens a eşuat anul trecut, pentru anul fiscal 2018, iar congresmanul Jim Cooper a declarat că „istoricii nu vor fi iertători când vor examina această perioadă”. În prezent, în capitolul din sfera sa de competenţă a proiectului de lege privind politicile de apărare pentru anul 2019[14], Subcomitetul Camerei Reprezentanţilor pentru Forţe Strategice al Forţelor Armate, congressmenii americani[15] propun un comandament întrunit US Space Command, subordonat US Strategic Command. Această variantă ar fi mai mult decât Air Force Space Command, care există acum şi mai puţin decât categorie de forţe armate, dar ar constitui „un pas fundamental”, care ar pava calea către o categorie de forţe armate distinctă, dar în interiorul FAer, aşa cum infanteria marină funcţionează ca un corp aparte[16] în interiorul Marinei Militare (US Navy).

Adjunctul secretarului apărării, Patrick Shanahan a făcut cunoscut că Pentagonul va remite Congresului un raport pe această chestiune în luna august, cu un posibil raport interimar. De altfel, şi Centrul pentru Analiză Navală va întocmi un studiu până în luna septembrie, vizând o foaie de parcurs pentru crearea unui serviciu independent destinat spaţiului. Congresul trebuie să cunoască detaliile şi implicaţiile, pentru că „încă nu ştim ce anume ar face o Forţă Spaţială separată, cine o va compune şi cât va costa”[17]. Printre funcţionarii legislativului american circulă opinia conform căreia Congresul va aştepta concluziile acestui raport, pentru a înţelege exact cum poate Pentagonul să optimizeze activitatea spaţială, înainte de a definitiva legea privind viitorul forţelor spaţiale ale Statelor Unite. Oricum, nu există consens în Congresul SUA pentru înfiinţarea unei noi categorii de forţe armate, ba chiar există mai multă opoziţie decât sprijin în acest sens.