Vor opera Forţele Spaţiale ca o categorie separată în SUA? (2)

În a doua parte vom examina nivelul tehnologic şi proiectele civile ale NASA, care scot în evidenţă ambiţii deosebite ale Statelor Unite în domeniul spaţial. În căutarea unei soluţii pentru locul Forţelor Spaţiale ale SUA, vom constata care este situaţia proiectului Forţelor Spaţiale şi care sunt dificultăţile întâmpinate la Pentagon şi, mai ales, la Forţele Aeriene. Dar preşedintele Donald Trump s-a exprimat clar pentru o categorie separată, poate aşa cum funcţionează infanteria marină în Departamentul  Marinei  Militare, iar militarii execută ce li s-a ordonat. Astfel, Pentagonul lucrează în direcţia indicată, cu viteza permisă de legislaţie şi de inerţia colosului militar American. Între multele argumente pro şi contra, pe care le vom trece în revistă, remarcăm şi faptul că adversarii geostrategici ai Americii dezvoltă deja capacităţi anti-satelit.

 Ambiţiile spaţiale americane şi dezvoltările tehnologice actuale

Dezbaterile privind crearea unei noi categorii de forţe armate dedicate spaţiului cosmic survin pe fundalul noilor ambiţii ale Statelor Unite în domeniul spaţiului extraterestru. Acestea pot fi exprimate sumar prin expresia „înapoi pe Lună şi mai departe pe Marte”, la care se adaugă proiectul de protejare a Pământului de asteroizi periculoşi . (A doua ambiţie vizează evenimente de tip „lebădă neagră”, adică având impact foarte mare dar probabilitate foarte redusă de incidenţă.)

Pe de altă parte, în lumea academică din SUA se apreciază că „spaţiul este parte din imaginea Americii şi constituie atât un simbol, cât şi o reprezentare practică a puterii naţionale”[i]. Viziunea preşedintelui Trump este prezentată astfel în faţa Congresului: preşedintele „a prioritizat spaţiul. El a înţeles că ameninţările au evoluat, precum şi viteza cu care acestea evoluează. El este foarte interesat să exploreze orice opţiune care poate duce la îmbunătăţirea capabilităţilor”[ii] SUA.

Bugetul pentru 2018 alocă NASA suma de 19,1miliarde de dolari, cu 0,8 % mai puţin decât anul precedent – o diminuare nesemnificativă comparativ cu tăierile adânci de la alte agenţii[iii]. Tăierea maximă este efectuată prin eliminarea Oficiului pentru Educaţie – 115 milioane dolari şi reducerea a 100 de milioane USD de la divizia de ştiinţe ale Pământului. Vor continua misiunile de căutare a vieţii pe Marte şi de studiere a satelitului natural al lui Jupiter, Europa, care are, se pare, un ocean.

În privinţa ambiţiei de a readuce misiuni umane pe Lună şi apoi pe planeta Marte, se pune problema folosirii Lunii pentru a lansa mai uşor misiuni către alte destinaţii, pentru că gravitaţia satelitului natural al Pământului este mai mică. În ceea ce priveşte Planeta Roşie, intenţia este de a intensifica eforturile de căutare a vieţii şi de a duce oameni pe Marte, care să îşi asigure traiul acolo, pentru perioade de timp tot mai lungi.

Perspectivele misiunilor următoare ridică două probleme tehnologice: asigurarea energiei necesare pentru misiuni de lungă durată, chiar mai departe decât planeta Marte, respectiv asigurarea comenzii eficiente a sistemelor tehnice, dat fiind că distanţa împiedică reacţii oportune, la viteze cu care suntem obişnuiţi să desfăşurăm diferite operaţii pe Pământ.

Răspunsul la prima problemă este dezvoltat în prezent, prin experimentarea reactorului KRUSTY – Reactor de Putere Mare Utilizând Tehnologie Stirling[iv]. La 2 mai 2018, specialiştii de la NASA au anunţat trecerea cu succes a testelor la sol pentru acest reactor pe fisiune nucleară, care oferă mult mai multă energie (10kW) decât reactoarele anterioare, tip generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), folosite pe sondele spaţiale Voyager şi Curiosity, care asigurau câteva sute de Waţi. Ultimul test la sol a constat în simularea timp de 28 de ore a unei misiuni ce necesita putere maximă. Noul reactor va putea asigura furnizarea unei puteri de 1 kW timp de zece ani şi va degreva astronauţii de supravegherea cvasicontinuă a instalaţiei de alimentare cu energie. Satisfacţia constă şi în faptul că testul marchează prima operare a unui reactor nuclear bazat pe un nou concept de fisiune, în Statele Unite, în 40 de ani. Un alt avantaj al noului reactor este faptul că îşi poate ajusta funcţionarea la nevoia de consum, inclusiv pornirea la o dată ulterioară, faţă de reactoarele RTG, care trebuiau să funcţioneze continuu. Noul reactor este optimizat pentru funcţionare la sol, dar poate fi adaptat şi pentru funcţionare pe staţii orbitale, fie pentru sisteme cu propulsie cu ioni, fie pentru alimentarea Platformei Orbitale Lunare – un proiect propus ca un avanpost pentru activitatea astronauţilor pe orbită selenară.

A doua problemă, a coordonării activităţii de la centrul situat pe Pământ, este abordată prin dezvoltări în domeniul Inteligenţei Artificiale, care poate asigura relativa autonomie decizională a unor sisteme automate aflate în misiune la distanţe dincolo de posibilităţile de coordonare de pe Terra. 

În privinţa eliminării pericolului lovirii Pământului de către asteroizi de mari dimensiuni, la data de 18 iunie 2018, preşedintele Trump a semnat Directiva de Politică Spaţială 3, care urmăreşte îmbunătăţirea sistemului de monitorizare a deşeurilor spaţiale şi limitarea generării de astfel de corpuri. Ordinul se limitează la însărcinarea Departamentului Comerţului cu înfiinţarea şi menţinerea unei baze de date publică în care să fie cuprinse toate obiectele de această natură identificate în spaţiu. De altfel, SUA derulează programul Space Surveillance Network, ce monitorizează toate cele circa 20.000 de obiecte - deşeuri existente în spaţiu[v], mai mari decât o minge de tenis (de la trepte de rachete la un cleşte patent scăpat de un astronaut).

Dar acest mic pas se adaugă unei imagini mai largi: la 20 iunie 2018 NASA a adus la cunoştinţa publicului un plan de 18 pagini în care agenţia este angrenată împreună cu alte structuri federale. Planul include direcţiile de acţiune ale SUA pentru următorii zece ani în vederea protejării Pământului de asteroizi şi se numeşte „Planul de Acţiune şi Strategia Naţională de Pregătire contra Obiectelor din apropierea Pământului”[vi]. Documentul nu nominalizează Forţele Spaţiale dar subliniază faptul că aproape toate structurile federale sunt angajate cu responsabilităţi şi capabilităţi în scopul declarat. Merită menţionat faptul că Washingtonul apreciază orice contribuţie internaţională în acest proiect, întrucât „apărarea planetară este un sport de echipă”.

Mai concret, administraţia Statelor Unite analizează trei opţiuni pentru înlăturarea pericolului ca asteroizi de mari dimensiuni să lovească Pământul:

• Un „tractor gravitaţional”, care să fie amplasat lângă obiectul nedorit şi care să îl deturneze prin efectul gravitaţiei reciproce;
• Un „impactor cinetic” – navă spaţială care să lovească pur şi simplu asteroidul, pentru a-i schimba traiectoria;
• O lovitură nucleară care să vaporizeze suprafaţa asteroidului şi să creeze astfel un jet de material care să propulseze asteroidul în afara traiectoriei iniţiale.

Sigur, aceste preocupări amintesc de filmul SF cu Bruce Willis, dar constituie eforturi adevărate, care au nevoie de circa zece ani până să fie definitivate. De ce am efectuat acest excurs futurist? Pentru că aduce o contribuţie importantă la tabloul general în care se analizează viitorul forţelor spaţiale ale celui mai avansat stat din lume din punct de vedere militar şi tehnologic. Merită menţionat că NASA preconizează pentru acest proiect suma de 150 milioane de dolari în anul fiscal 2019, deci nu este doar un studiu pentru o miercuri ploioasă.

Situaţia actuală, cum arată proiectul Forţelor Spaţiale şi care ar fi dificultăţile

Dar să revenim cu picioarele pe Pământ! Din anul 1984 până în iunie 2018, Forţele Aeriene ale SUA au lansat pe orbită 280 de sateliţi[vii]. Aceştia au diferite destinaţii, de la prognoze meteo şi monitorizarea lansării de rachete balistice, până la sprijinul militarilor aflaţi în operaţii să ţină legătura cu familiile. Sateliţii sunt esenţiali pentru supraveghere, cercetare, navigaţie şi comunicaţii şi servesc absolut toate structurile organismului militar al Statelor Unite şi nu numai.

Misiunea AFSPC este de „a asigura capabilităţi spaţiale şi cibernetice reziliente şi accesibile forţelor întrunite şi ţării”. Atribuţiile AFSPC includ comanda şi controlul sateliţilor guvernamentali, sprijinirea NASA şi a companiilor private în lansarea de rachete, monitorizarea deşeurilor cosmice care ar putea interfera cu misiunile spaţiale ale SUA şi, în general, „menţinerea superiorităţii spaţiale” a Statelor Unite.  AFSPC are, în prezent, 35000 de angajaţi.

Un nou comandament întrunit/unificat destinat spaţiului ar fi al unsprezecelea de acest fel al SUA. Mai mult decât un comandament al F. Aer, un comandament întrunit ar superviza generarea de cerinţe operaţionale, pregătirea de luptă, tacticile, dezvoltarea de strategii şi doctrine pentru toate categoriile de forţe armate, în domeniul spaţial. Într-o astfel de organizare ar trebui transferat întregul personal activ şi în rezervă, inclusiv efectivul prevăzut în legislaţie şi responsabil pentru desfăşurarea de operaţii militare în spaţiu, adică aripile (regimente), escadroanele şi grupurile subordonate altor comandamente.

Teoretic, armele anti-satelit sunt de patru tipuri: cinetice (concepute să distrugă satelitul-ţintă); non-cinetice (scot satelitul din funcţiune fără să îl atingă); electromagnetice (interferează cu semnalele satelitului) şi cibernetice (corup datele transmise satelitului).[viii]

Dar afişarea în spaţiul cosmic a unei posturi militare este de natură să genereze complicaţii internaţionale, ceea ce face ca oficiali din cadrul Administraţiei să exploreze şi o altă variantă apărută recent, anume construirea viitoarelor Forţe Spaţiale pe logica şi responsabilităţile Gărzii de Coastă, de domeniul impunerii legii şi menţinerii ordinii. Această posibilă soluţie este susţinută de varietatea de responsabilităţi şi misiuni care nu sunt specifice militarilor, de exemplu dezvoltările civile în domeniul ştiinţific şi economic, de la mineritul pe asteroizi, baze lunare de cercetare ştiinţifică, turism spaţial, la gestionarea deşeurilor aflate pe orbită. Comparaţia cu Paza de Coastă aduce în atenţie şi alte activităţi similare, valabile pentru viitorul în care vor exista circa 20.000 de sateliţi: mentenanţa sateliţilor de navigaţie, operaţii de căutare şi salvare, asigurarea libertăţii navigaţiei, autorizarea lansărilor, inspectarea navelor / rachetelor suspecte, management al traficului sau îndepărtarea „aisbergurilor”. Potrivit secretarului comerţului al SUA, Wilbur Ross, economia asociată spaţiului cosmic va atinge, în curând, o mie de miliarde de dolari. De aceea, o Forţă Spaţială administrată de Departamentul Comerţului sau cel al Transporturilor ar urmări menţinerea ordinii şi libertăţii de acţiune legitimă în spaţiul lunar prin impunerea acordurilor internaţionale şi inspecţii în acest sens. Apare astfel conceptul de agenţie hibridă de management total al domeniului, comparată cu briceagul multifuncţional al armatei elveţiene. Un alt aspect de interes este faptul că o astfel de soluţie ar putea căpăta cu uşurinţă o dimensiune internaţională, prin cooptarea de specialişti, oficiali şi manageri din alte ţări.

Există multe dificultăţi de natură conceptuală în constituirea unor Forţe Spaţiale, privind modul de aplicare a ştiinţelor militare la mediul extraterestru: nicio ţară nu poate pretinde suveranitatea în spaţiu şi acolo nu se poate ocupa teritoriu; cum se defineşte agresiunea şi cum se poate răspunde proporţional sau gradual. Există însă preocupări de realizare a unui Manual privind Legile Internaţionale a Operaţiilor Militare Spaţiale.

Poziţia Pentagonului şi a Forţelor Aeriene

Conducerea Forţelor Aeriene, secretarul apărării, James Mattis şi Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor Statelor Majore ale Forţelor[i], generalul Joseph Dunford, s-au opus încă de acum un an unui corp separat al forţelor spaţiale, avertizând că ar fi prematur şi ar adăuga o birocraţie împovărătoare în sistem.

La sfârşitul lui mai 2018 însă, în urma insistenţelor preşedintelui, J. Mattis a declarat, la Colorado Springs, că „reorganizarea operaţiilor spaţiale este de actualitate, dar atenţionez că Pentagonul trebuie să înţeleagă pe deplin care sunt chestiunile prioritare şi ce reforme să implementeze”, iar „examinarea problemei în acest moment înseamnă o abordare proaspătă, să identificăm unde sunt probleme specifice şi să le analizăm, iar dacă o construcţie organizaţională trebuie să se schimbe, eu sunt deschis în acest sens”. 

Secretarul adjunct al apărării, Patrick Shahanan este de părere că „înfiinţarea unui corp independent al forţelor spaţiale nu este necesară în acest moment, dar Pentagonul va face un studiu şi vor privi lucrurile drept în ochi”.

Ulterior, Heather Wilson, şefa (ministrul) Departamentului F Aer şi-a atenuat împotrivirea iniţială, declarând senatorilor, la 24 aprilie, că este deschisă unei diversităţi de moduri de organizare a forţei spaţiale şi că „cel mai important lucru este nu organizarea, ci ceea ce facem de fapt, anume să ne apărăm pe orbită şi să facem clar oricărui adversar că, dacă ne provoacă în spaţiu, noi vom câştiga”.

Considerând o decizie de înfiinţare a categoriei de forţe spaţiale, survin inerent multe dificultăţi, între care:

• un corp de cadre redus care să aibă expertiza necesară, majoritatea fiind piloţi de forţe aeriene;
• un sistem de învăţământ care să crească un corp de cadre specializat de la început în problemele spaţiului cosmic;
• necesitatea unei mentalităţi, a unui „esprit de corps”, a unei doctrine, a unei strategii şi a unor concepte operaţionale inovative, nu „frustrarea copilului roşcat din familie, suferind de locul doi după asigurarea avioanelor de vânătoare performante”;
• necesitatea unei mentalităţi a politicienilor, care să gândească spaţiul cosmic în termenii unui atu militar naţional;
• necesitatea armonizării poziţiilor unui număr enorm de contributori (stakeholders) la activităţile unor forţe distincte ale spaţiului;
• semnificative probleme de achiziţii, compartimentul de achiziţii al F Aer fiind nespecializat în produse specifice spaţiului, ceea ce introduce depăşiri de costuri şi întârzieri[ii];
• F Aer au recurs deseori la producători şi servicii civile, ceea ce denotă avansul domeniului civil în materie;
• sistemul actual de achiziţii al F Aer este orientat pe risc zero şi achiziţii scumpe, de sisteme complexe, nu de sateliţi mici şi tehnologie dezvoltată dinamic şi rapid. Un astfel de sistem de achiziţii nu ar permite crearea unui corp al forţelor spaţiale mai devreme de sfârşitul anului 2020[iii] (cam cum, în România, Legea achiziţiilor publice frânează lucrările de amploare). Un exemplu în acest sens este durata necesară pentru achiziţia unor arme defensive cu fascicule de particule, prin care sateliţii ar putea distruge rachetele calate împotriva lor. Cultura achiziţiilor trebuie schimbată radical şi din partea autorităţilor în domeniul spaţiului, pentru că piloţii au mentalitatea reutilizării echipamentelor, iar în domeniul spaţiului apar rachete reutilizabile;
• utilizarea sateliţilor în postură de luptă, chiar defensivă, poate naşte dificultăţi de natura dreptului internaţional;
• chiar acţiunile militare în spaţiu pot genera deşeuri cosmice;

Argumente pro şi contra

Argumente pro:

• Preşedintele Trump este hotărât să facă acest pas;

• Strategia Naţională de Securitate a SUA, publicată în decembrie 2017, identifică spaţiul cosmic între domeniile contestate internaţional şi menţionează „ameninţări manifestate de cei ce doresc să pericliteze utilizarea paşnică a spaţiului cosmic”;
• Principalii competitori, China şi Rusia, dezvoltă deja tehnologii şi capacităţi de lovire a sateliţilor[iv];
• Simpla diferenţiere a spaţiului ca mediu fizic impune o abordare total diferită a fenomenelor preconizate a se desfăşura în acest mediu, inclusiv a operatorilor şi structurilor active în acel mediu. Navele spaţiale nu seamănă deloc cu tancurile, vapoarele sau avioanele. Ca mediu de manifestare a fenomenului militar, deci spaţiu de luptă, spaţiul cosmic diferă clar de celelalte medii şi impune cerinţe şi condiţii cu totul deosebite, iar militarii americani care operează în acest mediu trebuie sprijiniţi pentru a depăşi competitorii strategici şi a asigura astfel realizarea securităţii naţionale, pentru a menţine dominanţa SUA şi avantajul competiţional în spaţiu;
• Cheltuielile nu ar trebui să fie prea mari, întrucât Pentagonul deja dispune de forţe spaţiale, doar trebuie reorganizate ca serviciu separat. „Când creezi o categorie nouă de forţe, nu trebuie neapărat să înfiinţezi o academie destinată special”[v].

 Argumente contra:

• Ce anume ar face Forţele Spaţiale ca o categorie separată şi nu fac deja forţele spaţiale coordonate de F Aer?
• Ce anume înseamnă dominarea spaţiului? Cum putem controla spaţiul?
• Efortul necesar este imens şi nu apare ca fiind obligatoriu;
• Opoziţia funcţionarilor şi inerţia sistemului, în loc de entuziasm, poate duce la un eşec fără alte cauze. Senatorul Bill Nelson (democrat de Florida): „nu prea sunt pornit să dezmembrez forţele aeriene şi să creez un corp spaţial”;
• Chiar secretarul apărării, J. Mattis este sceptic: „ar fi prematur să adaug efort organizaţional şi administrativ în acest moment, când încerc să reduc cheltuielile neoperaţionale şi să integrez funcţiunile luptei întrunite”[vi];
• Cheltuielile necesare vor trebui să diminueze alte programe: secretarul Forţelor Aeriene, H. Wilson, a declarat, în iunie 2017: „Dacă aş avea mai mulţi bani, i-aş investi în letalitate, nu în birocraţie. Nu am nevoie de un nou şef de stat major de armă şi de şase noi adjuncţi de şef de stat major”;
• Suficienţa: Statele Unite au deja un avans substanţial în domeniu: „Cheltuim deja mai mult (pentru apărare în spaţiu) decât toate celelalte ţări spaţiale luate împreună. Deja avem mai mulţi sateliţi în spaţiu decât oricine. Tehnologia noastră este mai avansată. Bineînţeles că trebuie să ne menţinem avansul, dar chiar avem nevoie de birocraţie suplimentară pentru a ne menţine avansul tehnologic? Ideea nu este nouă şi a întâmpinat rezistenţă pentru motive legitime.”[vii]

Prea devreme pentru concluzii?

Organismul militar american este un macrosistem imens, cu o birocraţie complicată şi cu o inerţie foarte mare. O reorganizare de amploarea constituirii unei noi categorii de forţe este o antrepriză de mari proporţii. De aceea, reprezentanţii Forţelor Aeriene şi ai Departamentului Apărării, în general, au o poziţie absolut explicabilă, mai ales că secretarul apărării este un fost general cu renume, nu un politician care poate fi pripit sau superficial.

La aceasta, se adaugă şi latura subiectivă a inerţiei conducerii FAer, care nu doreşte să piardă din atribuţiuni şi din controlul fondurilor. În plus, Forţele Aeriene ar avea de suferit cea mai mare parte a dificultăţilor schimbării.

Dar direcţia schimbării a fost intuită de preşedintele SUA, care este, pe deasupra, foarte energic şi hotărât. Trebuie luată în consideraţie şi ameninţarea percepută de Statele Unite, că sunt ţinta intenţiilor adversarilor în spaţiu, pentru că spaţiul cosmic reprezintă tăria dar şi vulnerabilitatea puterii americane, din cauza dependenţei sistemelor militare şi sociale de capacităţile cosmice, civile sau militare. Adversarii strategici ai Statelor Unite au experimentat arme anti-satelit. De aceea, protecţia capacităţilor spaţiale ale SUA, actuale şi de perspectivă, probabil că va prevala, iar paşii către o categorie de forţe spaţiale separată vor fi grăbiţi – mă rog, cu viteza birocraţiei şi democraţiei americane.

În privinţa detaliilor, acum se face simţită absenţa regretatului amiral Arthur Cebrowski, cel care a coordonat transformarea forţelor armate ale Americii după 11 septembrie 2001. Dar, cu răbdare şi muncă intensă, militarii Pentagonului vor găsi soluţiile necesare.

Şi mai este ceva: în Congres este mai greu, pentru că este democraţie, dar în administraţia Statelor Unite, cine ignoră directivele preşedintelui Trump, zboară! (Nu, nu în spaţiu...)