Vladimir Putin - de la Lisabona la Vladivostok

După căderea zidului Berlinului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice, Rusia şi-a propus două obiective majore: integrarea în structurile occidentale în termeni convenabili Kremlinului şi reintegrarea spaţiului fost sovietic care să permită constituirea unui bloc sub conducerea Rusiei. Putin nu şi-a atins niciunul din aceste obiective. Relaţiile cu Occidentul se bazează pe competiţie şi, în unele domenii, chiar confruntare. Cu puţine excepţii, statele foste membre ale blocului sovietic au ales direcţia adevăratei democraţii iar cele care nu au reuşit, au încercat să se distanţeze tot mai mult de Kremlin.  Relaţiile cu China sunt din ce în ce mai apropiate, bazate, mai ales pe faptul că ambele mari puteri sunt într-o acerbă competiţie cu SUA.

Rusia nu va accepta sub nici o formă leadership-ul mondial al SUA ştiind că în acest fel îşi anulează orice şanse de integrare, chiar şi numai economică, în structurile statelor occidentale. Revenirea de la G8 la G7 este un exemplu în acest sens. În acelaşi timp este evident faptul că SUA nu va accepta o politică externă prea independentă a Kremlinului, bazată exclusiv pe propriile interese, şi care să nu se alinieze  Cartei ONU şi cutumelor din relaţiile internaţionale. Reacţia Casei Albe faţă de intervenţia Rusiei în Sud-Estul Ucrainei sau anexarea frauduloasă a Crimeei vin să susţină afirmaţia.

Pe de altă parte, UE nu acceptă, deocamdată, integrarea Rusiei în Occident din cauza politicii sale interne dominată de încălcări flagrante ale drepturilor omului şi libertăţilor presei.

Rusia defineşte în Strategia de Securitate Naţională ca şi în Strategia de Apărare Naţională,  NATO şi SUA ca principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale. Deşi geopolitic Rusia nu poate fi izolată, având în vedere dimensiunile sale, din punct de vedere politic aceasta este într-o stare de separare faţă de statele puternice ale lumii. Totuşi Rusia se implică fără a se consulta cu marile puteri ale lumii, în cele mai fierbinţi zone, mai ales în zonele de conflict . Întotdeauna poziţiile sale sunt antagonice cu cele ale SUA încercând să compromită interesele Washington-ului. Este cazul sprijinului pe care-l acordă guvernului lui Bashar al Assad, deşi întreaga lume democratică îl acuză pe acesta de crime împotriva umanităţii. Turcia a achiziţionat din Rusia sisteme antiaeriene S-400, în ciuda avertismentelor SUA, atrăgând ca reacţie a Casei Albe suspendarea livrării de avioane F-35. Acesta era, în fapt, şi interesul Rusiei. Ca dovadă al unui alt pas spre apropierea Moscovei de Ankara este posibilă livrarea către Turcia şi de avioane moderne de luptă. Sisteme S-400 au fost livrate şi  altor state din Orientul Mijlociu, piaţă de armamente care, istoric, a fost împărţită de  SUA cu Rusia.      

Deşi Rusia se află, din punct de vedere al PIB-ului, pe locul 11 în lume, profund afectată fiind de sancţiunile aplicate de SUA şi UE în urma anexării Crimeei, ea nu numai că are ambiţii globale dar are şi atitudine de mare putere. Faptul că a fost menţionată în Strategia de Securitate Naţională a SUA drept una din provocările la securitatea sa naţională şi în Strategia de Apărare Naţională, ca participant la competiţia marilor puteri, a fost de natură să ridice statutul Moscovei pe plan mondial. Totuşi aceasta are multe slăbiciuni şi vulnerabilităţi. Din punct de vedere economic Rusia este vulnerabilă întrucât se bazează într-o mare proporţie pe vânzarea de energie, în diferite forme. În felul acesta orice fluctuaţie a preţurilor petrolului şi gazelor poate să afecteze bugetul de stat.

Deşi, în ultimii 20 de ani cercetarea ştiinţifică, altă dată un domeniu cu succese remarcabile, a fost subfinanţată, aceasta a permis totuşi realizarea unor sisteme şi produse militare de nişă, alături de rachete şi avioane de luptă, cu înalte performanţe. Un domeniu abordat de Rusia în acelaşi timp cu marile puteri ale lumii, şi în care investeşte enorm, este cel al Inteligenţei Artificiale. Trebuie însă ţinut cont de faptul că nu de puţine ori puterea militară a Rusiei este supralicitată de propaganda rusă.               

Cea mai eficientă armă a Rusiei în acest deceniu o reprezintă însă capabilităţile pe care le deţine în domeniul non-cinetic al războiului informaţional. Aici au fost făcute uriaşe progrese ce au permis  trecerea de la trolling la robotrolling şi de la operaţii de influenţă strategică la războiul psihologic.

Nu trebuie subestimat faptul că Rusia gândeşte şi acţionează global şi întotdeauna împotriva intereselor SUA. Din cauza lipsei resurselor financiare, Kremlinul nu îşi poate permite că acţioneze preventiv ci numai reactiv, ca urmare a intervenţiei oponenţilor. Ţinând cont de faptul că întotdeauna acţiunile sale politice sunt îndreptate împotriva intereselor SUA, aceste devin predictibile.

Din punct de vedere geopolitic Rusia nu aparţine nici Europei şi nici Asiei. De aceea a creat Uniunea Eurasia.  Fără aceasta Rusia nu ar aparţine niciunei comunităţi regionale economice sau politice. Geografic, Rusia este atât de mare încât nu poate fi integrată în nicio astfel de comunitate ea fiind, de fapt, „lumea rusă”, şi atât. De aceea este atât de unică şi imposibil de controlat.  

La sfârşitul lunii mai 2012 , cu ocazia unui Summit al Comunităţii Statelor Independente, Vladimir Putin a declarat: „...aş vrea să văd un arc de stabilitate de la Atlantic la Pacific”. Ambiţiile geopolitice ale lui Petru cel Mare erau de la Marea Baltică la Golful Persic, de la nord la sud, pe când ale lui Putin sunt de la vest la est. În aceeaşi perioadă de timp propaganda rusă lansa pe internet o hartă în care Europa era denumită peninsula Europa a Uniunii Eurasiatice. Nu trebuie uitat faptul că în anul 1989, Mihail Gorbaciov vorbea la Consiliul Europei despre „casa comună europeană” proiect irealizabil astăzi.

În anii care au urmat, visul lui Putin s-a păstrat, căpătând  o nouă formă, dar cu acelaşi conţinut. El propune o Europă unită, de la Lisabona la Vladivostok. Nesesizând nuanţa imperială a propunerii lui Putin, afirmată la întâlnirea cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, acesta, încurajându-l pe liderul rus în atingerea obiectivelor sale megalomanice, legate de Europa , a menţionat, chiar el o Europă unită de la Lisabona la Vladivostok.. Chiar şi într-o asemenea ipostază, Putin vede Rusia alături de statele europene occidentale, dar împotriva SUA. El vrea, acum, să profite de şubrezirea, cel puţin retorică, a relaţiei transatlantice. Realitatea este că deşi a fost o perioadă istorică în care moda de la Paris era prezentă simultan şi la Sankt Petersburg, diferenţa culturală dintre Vestul Europei şi Rusia este insurmontabilă. Deşi cultura americană diferă de cea europeană, aceasta din urmă, invidiată de majoritatea locuitorilor Americii de Nord, ceea ce este valabil şi invers, diferenţa dintre acestea este mult mai mică decât ceea ce le despart de cea rusă. Astfel, componenta culturală şi recunoaşterea de ambele părţi a valorilor democraţiei liberale, în  relaţia transatlantică, nu pot  fi neglijate, acestea fiind un alt element care pledează pentru păstrarea şi consolidarea relaţiei dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului.

După perioada 1990-2010 când se întrezărea  o speranţă de apropiere între SUA şi Rusia, începând cu anul 2014, cele două mari puteri s-au aşezat pe poziţii antagoniste, ce au dus chiar la confruntări directe, între mercenarii ruşi şi forţele SUA în zona Deir-es-Zohr din Siria. Puţin probabil ca aceste relaţii să se schimbe, chiar şi după alegerile din 2020 sau 2024 din SUA sau după o, eventuală,  schimbare de guvern la Moscova. Pentru a surveni o schimbare, ar trebui ca ori Rusia să-şi recunoască înfrângerea şi să se conformeze regulilor impuse de SUA, ori acestea să recunoască dreptul Rusiei de a-şi promova interesele naţionale în lume, într-o manieră stabilită de Kremlin. De aceea,  într-o perioadă predictibilă de timp, relaţiile dintre cele două mari puteri nu se vor îmbunătăţi  vizibil, având în vedere şi faptul că  este încă sub semnul întrebării implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale din SUA.

Apropierea Rusiei de Europa este, de asemenea puţin probabilă întrucât Uniunea Europeană, până în prezent, nu a reuşit să devină o putere globală aşa cum îi erau ambiţiile. Retragerea Marii Britanii nu este de natură să consolideze poziţia Uniunii pe plan mondial. Prin minimizarea cheltuielilor militare este greu să se obţină rezultate importante în procesul de securizare a Europei. În aceste condiţii Rusia consideră că ar putea să vină cu un aport consistent de hard power la consolidarea securităţii europene. Din cauza diferenţelor culturale şi de mentalitate, ca şi a faptului că Europa nu se simte ameninţată decât de Rusia, acest lucru devine imposibil.

Rusia nu renunţă însă la ideea de a uni politic şi economic Europa de Eurasia. În acest sens s-a apropiat de China, care prin proiectul gigant Belt and Road Initiative,  iniţiat în anul 2013 creează noi legături între cele două continente favorizând conceptul promovat de Putin. Apropierea Rusiei de China are un liant puternic: aversiunea faţă de SUA. Din punct de vedere al Beijing-ului aceasta este amplificată de războiul comercial cu Washington-ul.

În aceste condiţii Rusia rămâne, geografic, un stat construit pe două continente, însuşindu-şi mentalităţi, culturi şi interese  din fiecare dintre acestea.  Până în prezent această abordare nu i-a adus însă poziţia râvnită de a fi a doua mare putere a lumii. Rusia rămâne, totuşi, o mare putere ce nu poate fi ignorată în luarea deciziilor strategice ale statelor ca şi ale organizaţiilor internaţionale economice sau de securitate.