„Viziunea America First a preşedintelui Donald J. Trump pentru menţinerea în siguranţă a naţiunii americane” a trecut neobservată

În aceeaşi zi în care preşedintele Donald Trump a susţinut mult aşteptatul discurs privind starea naţiunii în faţa camerelor reunite ale Congresului SUA şi a cetăţenilor americani, Casa Albă a făcut public un document care a trecut aproape neobservat de presa americană şi internaţională. Redactat în stilul pragmatismului american, cu marcatori tip „bullets”, documentul prezintă o dare de seamă sintetică, dar elocventă, asupra viziunii „America First” urmată de actuala administraţie de la Washington pentru „clădirea unei Americi sigure, puternice şi mândre”.

Deşi construit pe premise integratoare de politică externă şi de securitate, documentul se concentrează pe problematica de securitate a Orientului mijlociu extins şi oferă o perspectivă extrem de clară asupra fermităţii cu care Administraţia Trump urmăreşte reducerea semnificativă, chiar totală, a prezenţei militare americane în acest areal şi, implicit, a costurilor financiare uriaşe ale unor campanii militare care durează de prea mult timp şi care au „împovărat poporul american” peste limite.

Un preambul pentru istorie. Darea de seamă publicată în secţiunea „securitate naţională şi apărare” a paginii de internet a Casei Albe în data de 5 februarie oferă o perspectivă neechivocă asupra politicii şi direcţiilor de acţiune ale actualei administraţii în domeniul securităţii internaţionale. Documentul nu doar că punctează principalele realizări şi anticipează priorităţile de acţiune pentru „menţinerea în siguranţă a naţiunii americane”, dar asigură şi cheia de decriptare a înţelesurilor deciziilor preşedintelui în domeniul securităţii, adesea considerate imprevizibile, opace sau egoiste atât în rândul aliaţilor, cât şi al adversarilor Washingtonului.

Preambulul documentului citează din celebra declaraţie a preşedintelui Trump din 21 august 2017 cu privire la strategia militară a SUA în Afganistan. „Nu vom mai utiliza puterea militară americană pentru clădirea de democraţii pe tărâmuri îndepărtate sau pentru a încerca să remodelăm alte ţări după propria noastră imagine. Acele zile au trecut. În schimb, vom lucra cu aliaţii şi partenerii pentru a proteja interesele noastre comune”, spunea acesta alimentând o pleiadă de analize privind reîntoarcerea la vatră a forţelor SUA dislocate pe întreg cuprinsul globului şi, mai ales, cu privire la crearea de viduri de securitate care vor cataliza energiile răului pentru a aduce mai mult haos decât securitate în multe regiuni unde prezenţa militarilor americani reprezenta singura garanţie a statu-quourilor de stabilitate.

Mai mult, deciziile preponderent unilaterale şi neanticipate ale preşedintelui Trump nu ar conduce doar la haos internaţional, dar şi la o instabilitate politică internă a unei arhitecturi instituţionale de securitate şi apărare conflictuală şi ineficientă. Este greu de spus încă dacă astfel de temeri sunt pe deplin justificate, dar se poate spune că au început să fie confirmate, măcar şi parţial, de furtuna declanşată în plan intern şi extern odată cu anunţul unilateral al preşedintelui de retragere a militarilor americani din Siria de la finele anului trecut, care a consemnat şi demisia în semn de protest a secretarului apărării, James Mattis, cel mai înalt demnitar american din domeniul apărării.

Totodată, preambulul dării de seamă confirmă lipsa de apetit a actualei administraţii pentru continuarea politicii globalizante a Washingtonului urmată pe parcursul ultimelor trei decade, care a suflat vânt din pupa în pânzele flotei occidentale condusă sub stindardul democraţiei liberale, pe căile de navigare către cele mai îndepărtate ţărmuri ale lumii post-coloniale. Părea că nimic nu poate sta în calea acestei armade cu o forţă disproporţionat de mare în raport cu orice posibil oponent. Dar cine putea oare să anticipeze că cel care avea să comande strângerea pânzelor şi, după aparenţe, chiar să fie hotărât să părăsească puntea va fi chiar amiralul flotei? Rămâne de văzut dacă o astfel de decizie este impusă doar de nevoia incontestabilă pentru reparaţii capitale a întregului angrenaj de securitate occidental sau ne găsim în faţa retragerii definitive în docuri a actualei ordini internaţionale, în aşteptarea marii schimbări de paradigmă globală de securitate.

Pornind de la această nouă realitate strategică, textul dării de seamă este construit pe trei secţiuni: „siguranţă prin putere”, „apărarea intereselor Americii” şi „poziţionarea Americii pe primul loc”.

„Siguranţa prin putere” se referă la „eforturile istorice ale preşedintelui Trump pentru reconstrucţia dimensiunii militare a Statelor Unite şi consolidarea apărării naţiunii americane”. În cadrul secţiunii sunt amintite investiţiile „robuste” ale guvernului în domeniul securităţii şi apărării, cu referire la cifrele considerate „record” ale ultimilor doi ani ale bugetului Pentagonului, 700 miliarde de dolari pentru 2018 şi 716 miliarde de dolari pentru 2019. Această ultimă valoare face ca anul curent să devină „anul celor mai mari cheltuieli militare ale Statelor Unite din era post-Război Rece”, după cum am prezentat în analiza pe tema bugetului apărării Statelor Unite publicată anul trecut. Mai departe, documentul menţionează efortul depus de preşedintele Donald Trump pentru ca militarii să primească „cele mai bune echipamente, instruire şi îngrijire”, inclusiv „cele mai mari salarii din ultimul deceniu”.

În contextul prezentării dimensiunii financiare a viziunii „America First” este asumată drept realizare a Washingtonului, în mod interesant, şi „creşterea cu 100 de miliarde de dolari a cheltuielilor pentru apărare ale aliaţilor din cadrul NATO”, pusă sub egida eforturilor preşedintelui Trump şi nu al demersurilor fireşti de respectare a angajamentelor asumate de aliaţi pentru finanţarea apărării comune.

Până la urmă, indiferent de motivaţiile politice, cifrele vorbesc de la sine. Cheltuielile americane pentru apărare cresc, deşi sensul aşteptat ar fi trebuit să fie opus, atât timp cât sunt preconizate reduceri semnificative ale forţelor americane dislocate peste hotare în cursul acestui an şi diminuări ale „poverii financiare” suportată de contribuabilul american pentru apărarea comună, în special cea transatlantică, dar nu numai, în anii ce vor urma.

Ar putea oare ca acest paradox al costurilor să însemne că realismul defensiv al viziunii „America First” este în fapt mai costisitor decât realismul ofensiv conturat la originile Războiului Rece drept paradigmă dominantă a gândirii strategice a elitelor americane? Evoluţiile următorilor ani vor oferi un răspuns la această dilemă, aşteptat cu sufletul la gură nu numai de teoreticienii securităţii, dar şi de practicienii aflaţi în cele mai înalte poziţii de decizie ale arhitecturii instituţionale de securitate şi apărare.

„Apărarea intereselor americane” a fost asigurată prin „acţiunea rapidă şi decisivă a preşedintelui Trump”, după cum este menţionat în textul documentului. Această secţiune cuprinde rezultatele din domeniul securităţii internaţionale obţinute de Administraţia Trump în prima jumătate a mandatului. Faptul că „Statele Unite au lucrat cu aliaţii pentru eliberarea practic a întregului teritoriu ocupat de ISIS în Irak şi Siria” este prima aserţiune a dării de seamă, care pare să fi fost deja contestată chiar de preşedinte în ultimele săptămâni. Contradicţia provine din recenta decizie de menţinere a unui contingent de câteva sute de militari americani în două zone considerate încă sensibile pentru înfrângerea totală a ISIS şi pentru prevenirea extinderii influenţei Iranului pe teritoriul sirian măcinat de peste opt ani de război, în pofida anunţului iniţial privind retragerea completă.

Măsura cantitativă a succesului politicii de securitate a actualei administraţii în lupta împotriva ISIS este amintită cu exemplificarea a peste 50.000 de kilometri pătraţi eliberaţi de sub controlul ISIS în Irak şi Siria, de la instalarea preşedintelui Trump în biroul oval.

În continuarea textului sunt amintite măsurile întreprinse în problematica de securitate a Coreei de Nord. „Preşedintele Trump continuă eforturile sale pentru a aduce pacea în Peninsula Coreeană” este afirmaţia prin care este asumat angajamentul politic al actualei administraţii într-o chestiune menţinută în ultimii doi ani în fruntea agendei de politică externă de la Washington, în ciuda progreselor cvasi-inexistente. În text se face trimitere şi la a doua întâlnire la nivel înalt cu liderul de la Phenian, Kim Jong Un, care a avut loc între timp la Hanoi în Vietnam, fără a se fi previzionat posibilitatea de a se finaliza cu un eşec, aşa cum s-a întâmplat, marcat de lipsa semnării unui acord, aşa cum fusese anunţat anterior, şi de întreruperea intempestivă a negocierilor.

Cu toate acestea, bilanţul rezultatelor pozitive ale eforturilor de pacificare a Peninsulei Coreene enumerate în darea de seamă prezintă relevanţă, dacă este avută în vedere realitatea politică a unei zone a cărei stabilitate atârnă de firul subţire al unui armistiţiu semnat în urmă cu peste 65 de ani, „aducerea acasă a ostaticilor americani” din temniţele dictaturii nord-coreene, „întreruperea testelor nucleare” şi „inexistenţa lansării vreunei rachete balistice în ultimele 15 luni”.

Al treilea subiect de pe lista „intereselor americane care trebuie apărate” se referă la conflictul israeliano-palestinian. Documentul anticipează lansarea „în lunile următoare” a unei „propuneri pentru a pune capăt conflictului şi a aduce pacea pe baza principiilor realismului şi nu a unor teorii discreditate”. Spiritul acordului de pace, al cărui conţinut secret este cunoscut doar de câteva persoane din Washington, după cum consemnează presa de peste ocean, este conferit de acele „principii ale realismului” care au fundamentat şi „recunoaşterea de către preşedintele Trump a Ierusalimului drept capitală a Israelului şi mutarea ambasadei SUA în Ierusalim”.

Pe această temă, ultima săptămână a lunii februarie a consemnat turneul lui Jared Kushner, consilier superior pentru politica externă la Casa Albă şi ginerele preşedintelui Trump, în cinci state din Orientul Mijlociu în scopul promovării planului de pace al Washingtonului pentru Israel şi Palestina. Kushner declara într-un interviu acordat presei americane înaintea turneului său că planul de pace este „foarte detaliat” şi va „proteja demnitatea tuturor părţilor”. Cu toate acestea, demersul a fost primit cu foarte mari rezerve în regiune. Palestinienii anunţaseră anterior, „în mod preventiv”, că nu vor susţine demersul considerat de aceştia „anti-palestinian”. Pe de altă parte, în principal grupările de dreapta de pe eşichierul politic israelian nu susţin planul de pace, invocând haosul creat de luptele interne dintre facţiunile palestiniene şi, implicit, lipsa unui partener de dialog pe orice temă serioasă.

Lista intereselor americane aflate în pericol continuă cu marcarea crizei din Venezuela, în raport cu care este menţionat că „preşedintele Trump i-a condamnat pe Maduro şi susţinătorii săi şi şi-a exprimat hotărârea pentru susţinerea principiilor americane prin recunoaşterea preşedintelui interimar legitim, Juan Guaido”.

Guaido este şeful legislativului venezuelean şi liderul mişcării care contestă rezultatul alegerilor prezidenţiale de anul trecut, considerate fraudate de o bună parte a comunităţii internaţionale, şi care au permis menţinerea la putere a regimului autoritar al lui Nicolas Maduro. Statele Unite fac parte dintr-un grup de peste 50 de state, printre care şi România, care îl recunosc drept preşedinte interimar pe Juan Guaido, până la organizarea de noi alegeri libere care să asigure reîntoarcerea ţării la democraţie. Situaţia din Venezuela rămâne complicată, în pofida implicării profunde a Statelor Unite în susţinerea opoziţiei.

Tensiunile interne creează potenţialul unui conflict armat civil, cu atât mai mult cu cât este posibilă o scindare a forţelor armate, ca urmare a trecerii unor comandanţi militari de nivel înalt de partea „preşedintelui autoproclamat”, aşa cum îl numesc marile agenţii de presă americane. În situaţia concretizării unui astfel de scenariu, va fi de urmărit reacţia militară a Washingtonului, în contextul în care, pe de o parte, a influenţat în mod semnificativ susţinerea internaţională a lui Guaido, iar, pe de altă parte, asumă principiile viziunii „America First”, amintite mai sus, de neutilizare a puterii militare americane pentru clădirea de democraţii.

La finalul secţiunii „apărarea intereselor americane” se regăseşte problematica Iranului, în raport cu care „preşedintele Trump a acţionat pentru a confrunta regimul radical de la Teheran prin retragerea Statelor Unite din dezastrosul acord nuclear iranian şi impunerea de sancţiuni devastatoare”. Atitudinea extrem de fermă a Washingtonului în raport cu regimul iranian considerat ostil a fost extrem de prezentă în politica externă şi de securitate americană a actualei administraţii.

Aparent, ansamblul de decizii şi măsuri întreprinse de Statele Unite în ultimii doi ani în întreg arealul Orientului Mijlociu gravitează în jurul politicii de îngrădire a influenţei regionale a Teheranului, pornind de la conflictul din Siria sau conflictul israeliano-palestinian şi mergând până la sensul relaţiilor cu statele arabe sunnite, în special cu Arabia Saudită, cel mai important partener al SUA din regiune în termeni economici. Retragerea Statelor Unite din acordul nuclear iranian şi înăsprirea sancţiunilor sunt departe de a-şi fi arătat beneficiile, motiv pentru care situaţia din regiune continuă să fie foarte tensionată, iar evoluţiile extrem de imprevizibile, tendinţele indicând mai degrabă o înrăutăţire a acesteia în cursul acestui an şi, mai ales, o creştere a influenţei Iranului în Siria, Irak, teritoriile palestiniene şi Yemen.

„Poziţionarea Americii pe primul loc” porneşte de la premisa că „preşedintele Trump îşi îndeplineşte promisiunea de a opri ciclul războaielor nesfârşite care au împovărat naţiunea americană”. Această atitudine s-a dovedit până în prezent a fi reperul central, chiar reperul de forţă, al viziunii „America First” al administraţiei Trump. Perseverenţa dovedită a preşedintelui în a-şi respecta promisiunile, în mod special pe cele asumate în faţa alegătorilor americani pe parcursul campaniei electorale, face ca această premisă să ofere lentila analitică a tuturor deciziilor strategice din domeniul securităţii globale prezente şi viitoare, cu toate că darea de seamă se referă, în patru puncte, cu precădere la măsurile care vizează regiunea extinsă a Orientului Mijlociu.

„(1) Preşedintele Trump aduce acasă trupele americane din războaiele fără sfârşit şi se asigură că statele din regiune îşi sporesc contribuţia la lupta împotriva terorismului islamic radical.

(2) Pentru aproape două decenii, Statele Unite au fost implicate în conflictele din Orientul Mijlociu care au costat mii de vieţi ale americanilor şi mii de miliarde de dolari.

(3) Este timpul să începem aducerea acasă a trupelor din Siria, iar statele din regiune să îşi intensifice angajamentele pentru distrugerea a ceea ce a mai rămas din ISIS şi pentru prevenirea întoarcerii acestora.

(4) Preşedintele Trump este hotărât să urmărească realizarea unei soluţii politice în Afganistan, care, dacă va fi obţinută, va permite Statelor Unite să îşi reducă prezenţa militară.”

Toate acestea sunt definitorii pentru comportamentul preşedintelui Donald Trump faţă de aliaţi şi adversari şi oferă întregii lumi imaginea asupra marjelor de negociere a tratatelor internaţionale din care Statele Unite fac parte, limitelor de susţinere a organizaţiilor internaţionale, intensităţii îndoielilor asupra solidităţii arhitecturii sistemului internaţional sau sensului schimbării ordinii globale.

Cheia de decriptare a înţelesului dilemelor prezentului care însoţesc prezenţa Statelor Unite pe scena internaţională este „poziţionarea Americii pe primul loc”. Probabil că de aici trebuie pornit în definirea, crearea sau menţinerea punţilor de legătură cu Washingtonul, într-un context de schimbare profundă a „regulilor jocului” unui sistem internaţional care nu poate şi nu trebuie să facă abstracţie de prezenţa Statelor Unite.

Chiar şi într-o prezentare minimalistă a viziunii „America First”, aşa cum este cea oferită în darea de seamă a Casei Albe de la începutul lunii februarie, din care trebuie remarcate absenţa surprinzătoare a Rusiei şi Chinei sau lipsa referirilor la „politica zidurilor” în chestiunea migraţiei ilegale, se observă nuanţe şi tonalităţi ferme care au fundamentat deciziile preşedintelui Trump pe parcursul mandatului său. Cu toate acestea, tragerea unei linii pentru închiderea coloanei cu operaţii de adunare şi scădere este încă prematură şi orice concluzie cu privire la semnul aritmetic al rezultatului final ar fi hazardată. Este de aşteptat ca anul 2019 să fie anul marilor decizii de securitate ale Washingtonului puse sub egida viziunii „America First”, deoarece istoria a dovedit că publicul american este foarte sensibil la astfel de evoluţii, iar anul următor va fi al bilanţurilor şi deconturilor, inclusiv în planul securităţii naţionale şi internaţionale, în contextul viitoarelor alegeri prezidenţiale.