Vizita lui Donald Trump în Europa, între certitudini şi contradicţii

În campania sa electorală, Donald Trump a făcut o serie de afirmaţii care au pus pe gânduri analiştii din întreaga lume şi mai cu seamă pe cei cu expertiză în relaţiile SUA – Europa. Nu au trecut mai mult de trei ani de când cunoscutul analist George Friedman, actual Chairman al publicaţiei on-line “Geopolitical Futures“ preluând cele spuse de Henry Kissinger cu mulţi ani înainte, menţiona că dacă preşedintele SUA vrea să vorbească cu Europa pe cine sună la telefon? Cam în aceeaşi perioadă de timp, într-un studiu al Pentagonului, dat publicităţii, se afirma faptul că Europa este o putere regională. Trecând peste aceste aroganţe, relaţiile SUA – UE s-au păstrat în limitele unei cooperări pragmatice dezechilibrate , cu un plus evident în favoarea SUA pe planul securităţii şi apărării şi în favoarea UE în ceea ce privesc aspectele economice, mai precis exporturile europene către SUA.

Noul preşedinte al SUA şi-a propus să reintroducă principiul “America First“ şi, pe baza acestuia, să reformeze relaţiile internaţionale ale SUA, practic, să modifice actuala ordine economică şi politică mondială.  Hotărârea cu care a abordat acest program s-a văzut clar din chiar prima lună a noii administraţii, când Donald Trump a retras SUA din acordul de la Paris pentru schimbările climatice ale lumii, pe motivul că acesta defavorizează industria autohtonă.

Trump a abordat administrarea SUA pe principii economice simple, de tip in-out, iar relaţiile internaţionale pe principii tranzacţionale cu manifestări evidente de protecţionism.

Dintr-o analiză economică, poate prea simplistă, a constatat că SUA au ajuns în situaţia în care dolarii americani se duceau în Germania, de exemplu, pentru achiziţionarea în SUA de produse auto fabricate în Europa şi alţi dolari americani asigurau 80% din bugetul NATO pentru apărarea Europei. Trump a sesizat acest lucru pe timpul campaniei electorale şi a promis că va schimba acest aspect de politică economică internaţională.

În consecinţă a mărit taxele pentru importurile, de oţel şi aluminiu şi implicit taxele pe produse din categoria automotive, din Uniunea Europeană, cu efecte traumatizante pentru aceasta. În replică, statele europene membre ale Uniunii au mărit, demonstrativ, taxele pe importurile din SUA, de whiskey, motociclete, şi alte produse, fără impact economic major asupra tranzacţiilor economice generale de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Poziţia pe care a avut-o Donald Trump la întâlnirea Grupului G7 din Canada, s-a înscris exact pe această linie.

Şi din punct de vedere al apărării şi securităţii, preşedintele SUA a plecat de la acelaşi principiu “ America First “. În acest sens, Trump a implicat SUA numai în zonele geopolitice din care puteau fi ameninţate SUA sau aliaţii săi apropiaţi.

Astfel se explică retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear cu Iranul şi ameninţarea acestuia, demonstrând astfel angajarea deplină în apărarea celui mai apropiat aliat al SUA, Israelul. Având în vedere faptul că celelalte state semnatare nu s-au retras, deşi s-au exercitat presiuni asupra acestora, SUA s-au văzut din nou izolate în politica lor externă referitoare la Iran. Părea că în ultimele săptămâni Trump s-ar fi răzgândit şi ar fi lăsat să se înţeleagă că, mulţumit fiind de respectarea angajamentelor de către Iran, s-ar putea să se plaseze din nou alături de ceilalţi 5 semnatari ai acordului. În ultimele zile însă a revenit la atitudinea belicoasă, ameninţând Iranul, după declaraţia la fel de agresivă a preşedintelui iranian Rouhani, care a menţionat faptul că un război în această parte a lumii ar fi devastator.

Acestea erau condiţiile în care începea, după întâlnirile nereuşite ale preşedintelui SUA cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei şi  o fierbinte întâlnire a Grupului G7 părăsit de Trump cu o zi mai devreme, turneul european cu participarea lui Trump la Summitul NATO, vizita în Marea Britanie şi întâlnirea cu Vladimir Putin. Început sub aceste proaste auspicii turneul, în loc să permită un dialog constructiv, s-a încheiat la fel de rău, din punctul de vedere al europenilor, precum a început.

În ceea ce priveşte summitul NATO, deşi majoritatea deciziilor luate de liderii statelor membre au fost în conformitate cu cele planificate şi convenite, ele fiind prezentate în declaraţia finală, discuţiile colaterale au scos în evidenţă fricţiunile între statele de pe cele doua ţărmuri ale Atlanticului. Trump a cerut, conform declaraţiei finale semnate de toţi participanţii, ca pentru a fi asigurate condiţiile de funcţionare ale unei alianţe credibile şi capabile să descurajeze orice ameninţare la adresa statelor membre, să fie asigurate, pentru bugetele militare naţionale, fonduri echivalente cu 2% din PIB-ul fiecărui stat NATO. 6 state aveau deja planificată acestă sumă în timp ce celelalte state s-au angajat ca într-un interval de timp, riguros planificat, să ajungă la acest procent. Probabil Trump şi-a dat seama că în acest fel nu se recuperează datoriile pe care NATO le-a acumulat în cursul anilor de la SUA, şi în stil de ferm şi experimentat negociator, a solicitat, după semnarea declaraţiei finale, 4% din PIB-ul fiecărui stat. Atitudinea preşedintelui american a ultragiat asistenţa iar noua solicitare a rămas a fi discutată în viitor.

Abrazivitatea limbajului total nediplomatic al lui Trump faţă de statele Uniunii Europene, membre sau nu ale NATO, este la limita interpretării că liderul american ar dori o Europă fără implicarea SUA, la acelaşi nivel ca până acum, în securitatea europeană. Dar la Washington lucrurile nu se văd la fel pe ambele maluri ale Potomacului. James Mattis, secretarul apărării al SUA continuă politica de diplomaţie coercitivă şi angajare militară în descurajarea Rusiei, văzută de militarii americani ca principala ameninţare la adresa securităţii şi intereselor SUA în lume.

Pe timpul vizitei în Europa, preşedintele SUA, a făcut afirmaţii care  cu greu îşi pot găsi locul in istoria diplomaţiei mondiale, în dialogurile dintre aliaţi. Trump a acuzat-o pe d-na. Merkel că Germania este “captivă” Rusiei. De asemenea a numit Uniunea Europeană ca pe un ”inamic” al SUA din punct de vedere economic.

În cursul vizitei efectuate în Marea Britanie, liderul SUA a sugerat premierului Theresa May, să dea în judecată Uniunea Europeană pentru condiţiile impuse în cadrul Brexit.

Statele vest europene au fost iniţial şocate de poziţia lui Trump deşi fuseseră oarecum avertizate de declaraţiile ce au precedat turneul. Întâlnirea Trump – Putin a fost picătura care a umplut paharul. Nu se poate spune că această întâlnire a reorientat relaţiile SUA- Rusia sau Europa-Rusia, ci după părerea mea, a fost fost în primul rând de consum intern al SUA. Trump avea nevoie de o afirmaţie, la cel mai înalt nivel, că Rusia nu a fost implicată în campania sa electorală. Acuzarea celor 12 ofiţeri ai GRU în ziua care a precedat turneul în Europa a fost o lovitură dată la legitimitatea lui Trump ca preşedinte. Poziţia fermă a lui Putin că Rusia nu s-a implicat în alegerea preşedintelui SUA ca şi disponibilitatea exprimată pentru formarea unei comisii mixte de investigare a ofiţerilor ruşi acuzaţi, nu fac, pentru un observator extern avizat, decât dovada reimplicării Rusiei în politica internă a SUA. Se puneau astfel în contradicţie afirmaţiile şi acţiunile propriilor servicii de informaţii ale preşedintelui SUA cu declaraţiile lui Putin. O comisie comună, americano-rusă, de investigaţii, ar submina şi mai mult credibilitatea propriului sistem de informaţii mai ales că Trump are interesul ca în final să se dovedească faptul că Rusia nu a fost implicată în procesul electoral.

După încheierea turneului european al preşedintelui SUA, când a început sedimentarea impresiilor formate la cald, vest-europenii au devenit pesimişti în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor transatlantice. Astfel, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, vorbea despre “creşterea îngrijorărilor în relaţiile internaţionale“, iar Manfred Weber, preşedintele german al Partidului Popular European, cel mai mare al acestei legislaturi a Parlamentului Uniunii Europene, a afirmat că „Summitul de la Helsinki este înainte de toate un semnal de alarmă pentru Europa”. Reprezentant al unui partid german cu o lungă istorie în susţinerea şi dezvoltarea relaţiilor transatlantice, Manfred Weber a menţionat faptul că “noi europenii trebuie să ne luăm soarta în propriile mâini“.

Turneul european al lui Donald Trump a accentuat diferenţele de abordare între SUA şi Uniunea Europeană. În loc ca divergenţele să fie discutate şi moderate, acestea s-au acutizat.

În faţa acestei situaţii, după o săptămână de discuţii fără menajamente şi cutumele diplomatice presupuse la un asemenea nivel, Uniunea Europeană a fost pusă în situaţia de a-şi reorienta politicile economice către zone mai disponibile şi mai profitabile. În acest fel poate fi explicat turneul din China şi Japonia a unei delegaţii a Uniunii Europene condusă de Donald Tusk, în chiar a doua zi a întâlnirii dintre Trump şi Putin. Ca urmare, la o săptămână de la încheierea turneului european al preşedintelui SUA, Uniunea Europeană a încheiat cu Japonia cel mai mare acord comercial semnat vreodată de aceasta. Acest acord este identic cu Trans-Atlantic Trade and Investment Partnership (TTIP) care se dorea a fi semnat în urmă cu doi ani cu SUA.

Într-o conferinţă de presă ce a avut loc la Tokyo, Donald Tusk spunea pe data de 18 iulie, în prezenţa  premierului nipon Shinzo Abe, că: “Acesta este un act de enormă importanţă strategică pentru ordinea internaţională bazată pe reguli, într-o perioadă in care unii pun sub semnul întrebării acestă ordine“ continuând cu aprecierea că "Noi (Uniunea Europeană şi Japonia) trimitem un mesaj clar că, împreună, ne opunem protecţionismului".

Nu se poate spune, însă, că asistăm la o ruptură a relaţiilor transatlantice. Istoria acestor relaţii este atât de veche şi a avut atât de mult succes încât este greu de anulat, din motive izolaţioniste şi protecţioniste . Este posibil ca relaţia SUA – Uniunea Europeană să se aşeze într-o altă matcă, dar ambele părţi au nevoie una de cealaltă atât din punct de vedere economic cât şi politic. Este posibil ca să asistăm la o altă ordine economică mondială, dar relaţia transatlantică nu se poate rupe. Mulţi analişti afirmă că Europa a fost ţinută unită de către NATO şi de către ameninţarea comună, Rusia. Acum, această ameninţare, poate prea curând uitată, este, din nou, prezentă. Nu cu aceeaşi intensitate dar putând a face încă mult rău. Informaţiile deţinute de Pentagon fac ca programele militare din Polonia, ţările baltice şi România să continue cu mai mare intensitate. Aceasta este o dovadă că nu este vorba de o dezangajare a SUA din Europa, ci de o redistribuire a sarcinilor în NATO. S-ar putea ca ideea de creare a unei armate europene să fie revitalizată. Acest lucru nu este rău atâta timp cât va duce la sporirea cheltuielilor militare şi la găsirea unor soluţii concrete de acţiune împreună cu NATO.

O şansă pentru reapropierea SUA de Uniunea Europeană şi de clarificarea măcar a unor aspecte ale relaţiilor bilaterale, ar putea fi vizita la Casa Albă a preşedintelui Comisiei Europene Jean Claude Juncker din 25 iulie. Nu sunt speranţe că într-un interval atât de scurt s-ar putea schimba ceva în aspectele de bază, mai ales că Juncker este cunoscut ca fiind de partea apropierii de Rusia şi pentru reducerea implicării SUA în Europa. S-ar putea ca tocmai aceste idei să permită reclădirea, pe alte principii, a relaţiilor UE-SUA.

Este esenţial însă faptul că nici Europa nu poate fi izolată şi nici SUA nu pot fi izolate. Principiul “America First” nu trebuie să se transforme în “America Alone“, iar “Europe First” (invocat de d-na Merkel la Conferinţa de la Munchen din 2017) nu se poate transforma în “Europe Alone”. Cele doua ţărmuri ale Atlanticului vor fi, nu după mult timp, la fel de apropiate precum au fost.