Viitorul Siriei între formatul Astana şi retragerea SUA

Perioadă de acalmie în Siria. Problema stopării conflictului începe să fie înlocuită de preocupări privind reconcilierea şi reconstrucţia ţării. Regimul de la Damasc a rămas la putere, iar mecanismele de gestionare, pe mai departe, a situaţiei s-au redus la formatul Astana. Totuşi, alianţa de conjunctură Rusia-Iran-Turcia se confruntă cu provocări mai mari în lipsa „duşmanului”, dat fiind revenirea în discuţie a intereselor particulare ale fiecărei părţi. Retragerea SUA, dorită şi clamată de cei trei actori ai formatului Astana, pare mai mult să submineze unitatea acestora. Rămâne de văzut dacă formatul Astana va supravieţui retragerii SUA. Un lucru este cert: Siria va rămâne un stat slab, o arenă de confruntare pentru puterile regionale. În acelaşi timp, această situaţie poate constitui o pârghie pentru a obţine ajutor pentru depăşirea situaţiei.

La opt ani de la începutul... „sfârşitului”

În martie 2011, demonstraţiile pro-democraţie, inspirate de curentul Primăverii Arabe, au început în oraşul sudic Dara’a. Regimul a acţionat în forţă împotriva participanţilor, dar manifestaţiile s-au răspândit în toată ţara. Măsurile represive s-au intensificat, opozanţii regimului au pus mâna pe arme, violenţele au escaladat rapid iar ţara a fost cuprinsă de flăcările războiului civil. Mai multe ţări şi grupări, fiecare cu o agendă proprie, s-au implicat în conflict, complicând situaţia şi prelungind luptele. A fost exploatată rivalitatea sectară prin susţinerea majorităţii sunnite împotriva sectei şiite alawite a preşedintelui Bashar Al-Assad, iar acţiunile kurzilor, în vederea dobândirii unui statut autonom, au adăugat o dimensiune suplimentară conflictului. Aceste rupturi în interiorul societăţii au condus la comiterea de atrocităţi de către ambele tabere şi, mai mult, la proliferarea organizaţiilor teroriste.

Rezultatele? O ţară cu infrastructura distrusă şi populaţia decimată – peste 367 mii de morţi, peste 190 de mii dispăruţi şi presupuşi morţi la care se adaugă 1,5 milioane de persoane cu dizabilităţi permanente, 6,2 milioane strămutaţi intern, 5,7 milioane de refugiaţi peste graniţe, din care 93% în ţările vecine Liban, Iordania şi Turcia (potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului/ OSDU). O criză umanitară gravă – peste 13 milioane de persoane au nevoie de asistenţă umanitară, din care 5,2 milioane în situaţie de urgenţă. Şi, totuşi, acelaşi regim – Al-Assad a reuşit să rămână la putere, iar forţele loiale au preluat, din nou, controlul asupra ţării, cu excepţia nord-estului controlat de kurzi, şi a două zone aflate încă sub controlul rebelilor (în nord-vest, respectiv sud).

Urmare a stabilizării relative a situaţiei, este acum un moment în care se poate vorbi de sfârşitul „sfârşitului” şi un nou început sau violenţele vor izbucni din nou? Care sunt mecanismele de gestionare a situaţiei şi dificultăţile în stabilizarea ţării?

Prea mulţi actori pe scenă...

Iniţial, susţinătorii cheie ai regimului au fost Rusia şi Iranul, în timp ce Turcia, puterile occidentale şi mai multe ţări din Golf au sprijinit opoziţia. Sub motivul acţiunilor împotriva teroriştilor, loviturile executate de forţele aeriene ruse dislocate în Siria au avut ca ţinte principale obiective ale rebelilor.

Iranul a dislocat mii de trupe şi a cheltuit miliarde de dolari în sprijinul lui Assad. Alte mii de membri ai miliţiilor şiite – majoritatea luptători ai Hezbollah, dar şi din Irak, Afganistan sau Yemen, înarmaţi şi instruiţi de iranieni, au luptat alături de forţele guvernamentale.

Turcia a sprijinit rebelii, dar a urmărit folosirea acestora pentru contracararea acţiunilor miliţiilor kurde, acuzate ca fiind o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) din Turcia, organizaţie considerată teroristă atât de Turcia, cât şi de UE. Rebelii sprijiniţi de Ankara controlează teritoriul din nord-vestul ţării, de-a lungul graniţei cu Turcia.

Iniţial pe o poziţie oarecum neutră, Israelul a recurs ulterior la acţiuni diverse pentru a contracara extinderea şi consolidarea influenţei iraniene în Siria.

SUA, Marea Britanie şi Franţa au oferit iniţial sprijin pentru grupările rebele considerate „moderate”, dar după ce jihadiştii au devenit dominanţi în opoziţia armată, au acordat prioritate asistenţei non-letale. Începând cu 2014, o coaliţie internaţională condusă de SUA a executat raiduri aeriene împotriva Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL) şi a sprijinit eforturile unei alianţe de miliţii kurde şi arabe, Forţele Democratice Siriene (FDS), în acţiunile acesteia de a recupera teritoriile cucerite de SIIL în estul Siriei.

Arabia Saudită, în încercarea de contracara influenţa Iranului, a sprijinit parte din grupările rebele, în timp ce rivalul Qatar a oferit sprijin altor formaţiuni de opoziţie.

De la formatul Geneva la ... formatul Astana

Eforturile pentru pace în formatul Geneva au apărut încă din 2012 (care a reunit, la Geneva şi Viena, îndeosebi susţinători ai opoziţiei), soluţia vizată fiind convenirea unei autorităţi de guvernare de tranziţie. Dar în nouă runde de negocieri, mediate de ONU, nu s-a reuşit niciun pas înainte semnificativ. Pre-condiţiile impuse de actorii externi, refuzul lui Assad de a discuta cu opoziţia, diviziunile între diferitele grupări de opoziţie şi, mai ales, pretenţia ca renunţarea lui Assad la putere să fie baza oricărui proces de reconciliere, au făcut ca procesul Geneva să eşueze.

Prea multă preocupare pentru soluţia politică, fără eforturi concrete pentru oprirea violenţelor în teren...

  În replică, la sfârşitul anului 2016, Rusia, Iranul şi Turcia şi-au asumat eforturile de pace, impunând un acord de încetare a focului între forţele guvernamentale şi rebeli. În ianuarie 2017, au fost lansate convorbiri la Astana (capitala Kazahstanului) între reprezentanţi ai regimului, respectiv ai opoziţiei, sub medierea celor trei ţări-garant, astfel luând naştere formatul Astana (cu reuniuni şi la Teheran, respectiv Soci). Au urmat alte reuniuni, stabilindu-se armistiţii, diverse iniţiative (zone de de-escaladare, formarea unei comisii pentru redactarea unei noi constituţii), dar şi revelându-se o serie de divergenţe pe seama consolidării influenţei iraniene, problemei kurzilor, rebelilor din zona Idlib etc...

O abordare diferită, stabilizarea situaţiei în teren fiind în primul plan, urmată de soluţia politică...

Rezultate? Eclipsarea formatului Geneva, menţinerea regimului sirian şi câţiva paşi înainte pentru stabilizarea situaţiei... Astana rămâne, cel puţin pentru moment, singurul instrument de normalizare a situaţiei din Siria...

Cooperare de moment – naşterea unei alianţe imposibile

Formatul Astana a rezultat dintr-o alianţă conjuncturală aproape imposibil de previzionat: istoricul relaţiilor dintre cele trei ţări, poziţionarea în alianţele contemporane, interesele diferite... nimic din toate acestea nu ar fi putut genera cel mai mic indiciu al unei astfel de apropieri... Dar un proverb românesc spune „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”. Românul îl invocă ori de câte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral.

Iniţial, SUA şi Turcia au fost de aceeaşi parte a baricadei în dosarul sirian. Ambele l-au vrut pe Bashar Al-Assad eliminat şi ambele considerau Rusia şi Iranul drept rivali. Dar SUA se află într-un proces de schimbare de strategie. În timpul şi după Războiul Rece, strategia SUA a fost de a utiliza mijloace economice şi politice pentru a „îndrepta lumea” şi, ori de câte ori eşua, folosea în mod direct puterea militară. După 9 Septembrie 2001, implicarea militară, altădată periodică, a devenit permanentă, şi pentru un deceniu şi jumătate, SUA au susţinut operaţiuni militare ample. O asemenea activitate militară constantă este imposibil de menţinut la nivel global, chiar şi de către SUA... Chiar mai rău, în Orientul Mijlociu această strategie s-a dovedit a fi ineficientă. SUA şi-au redus prezenţa militară directă şi, prin urmare, în Irak de exemplu, prezenţa Iranului a devenit mai influentă în plan politic decât a Washingtonului. SUA au ajuns să se bazeze pe kurzi pentru promovarea intereselor proprii. Prin urmare, atunci când urma să se formeze o coaliţie anti-Assad în Siria, SUA s-au aliat în mod firesc cu comunităţile kurde de la graniţa turco-siriană.

Caracterul coaliţiei a generat încordarea relaţiilor cu Ankara. Indiferent de preocupările pe care le avea Turcia în legătură cu Iranul şi cu Rusia pe termen lung, acestea au fost eclipsate de alianţa americano-kurdă de la graniţă. Dincolo de moralitate, Turcia împarte hotarul cu Siria şi a luat notă de extinderea miliţiilor kurde şi de experienţa de luptă acumulată în nord-estul Siriei împotriva SIIL. Iranul este angajat într-o luptă acerbă între şiiţi şi sunniţi şi a văzut în Siria o oportunitate pentru a-şi consolida influenţa. Situaţia din Siria i-a oferit Rusiei şansa de a se repoziţiona ca putere importantă. SUA s-au implicat pentru a distruge SIIL şi a opri Iranul, dar în mare măsură din obişnuinţă, recunoscând că interesele americane în Siria sunt limitate, pe fondul curentului de redefinire a strategiei Washington-ului în regiune.

Cu SUA distanţându-se de problemă, cele trei ţări au continuat întâlnirile pentru a examina următoarele etape necesare normalizării situaţiei din Siria. Pe termen lung, cooperarea nu este fiabilă. Turcii vor să limiteze puterea Rusiei la Marea Neagră şi în Caucaz. Iranienii ţin încă minte ocupaţia sovietică din Iranul de Nord în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi îi tratează pe turci drept rivali. Iranul, de asemenea, încearcă să-şi sporească influenţa în regiune, fapt ce nu e văzut cu ochi buni nici de Rusia, nici de Turcia.

Următoarea întâlnire în formatul Astana va avea loc luna viitoare. Washingtonul nu doreşte să negocieze cu regimul sirian. Alte ţări au poziţii diferite.

Provocări pentru formatul Astana

În primul rând, este de notat faptul că, dacă anul trecut era de discutat problema opririi războiului, acum apar noi direcţii privind reabilitarea, reconstrucţia şi reconcilierea. Irakul şi Libanul şi-au făcut cunoscut interesul de a deveni parte a procesului Astana, pentru a sprijini stabilizarea ţării vecine, Siria. Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a precizat că participarea acestor două ţări va ajuta la ajungerea unui acord eficient, nu numai pentru Siria, ci şi pentru vecinii acesteia.

Dincolo de aceste scânteieri de speranţă, rămân şi nori negri... Ultima reuniune în formatul Astana a avut loc pe 14 februarie a.c., la Soci, în replică sau nu (?!) la summit-ul de la Varşovia, dar cu certitudine prima după anunţul preşedintelui SUA, Donald Trump, de retragere a trupelor americane din Siria.

Trei teme au dominat discuţiile de la Astana: viitorul opoziţiei din Idlib, măsuri pentru a gestiona situaţia după retragerea SUA din Siria şi modalităţi de a impulsiona formarea unei comisii constituţionale, punct cheie în implementarea unei soluţii politice.

Idlib: în 2017, formatul Astana a convenit implementarea aşa numitelor „zone de de-escaladare” în patru arealuri din Siria: provincia Idlib, nordul provinciei Homs, periferia estică Ghouta a Damascului, respectiv în provinciile Dara’a şi Quneitra. Acţiunile regimului, sprijinite de Rusia, au reuşit anihilarea rebelilor din trei zone, rămânând numai Idlib. Problema nou apărută este că, pe lângă rebelii originali din zonă, susţinuţi de Turcia, a căpătat relevanţă Hay’et Tahrir al Sham (HTS), o grupare rebelă afiliată Al-Qaida, care a obţinut controlul asupra aproape întregii zone.

Rusia şi Iranul doresc anihilarea teroriştilor/ rebelilor din această ultimă zonă, în timp ce Turcia tergiversează acordul pentru această direcţie de acţiune, pe de o parte din cauza potenţialului aflux de refugiaţi (în Idlib trăiesc în jur de trei milioane de persoane), iar pe de altă parte urmărind specularea situaţiei în contrapondere la kurzii din nord-estul Siriei.

Retragerea SUA: dorită şi clamată de cei trei actori ai formatului Astana, retragerea SUA pare mai mult să submineze unitatea acestora, decât să constituie un pas înainte spre stabilizarea situaţiei din Siria. Problema principală o reprezintă comunitatea kurdă din nordul ţării, percepută ca ameninţare directă de Turcia. Ankara a solicitat în mod repetat dezarmarea miliţiilor kurde (în special YPG/ The Kurdish People’s Protection Units, percepută ca o filială a PKK). În plus, solicitarea turcă include stabilirea unei zone ”tampon” pe o adâncime de 30 de km în interiorul teritoriului sirian, de-a lungul întregii linii de frontieră siriano-turcă.

Iranul susţine aducerea zonei kurde sub controlul regimului sirian, Rusia pare să agreeze solicitarea turcă, însă numai cu acordul/ în coordonare cu regimul sirian.

Pentru moment, Turcia trage de timp, în paralel cu negocieri cu partea americană (nu numai pe tema kurzilor din Siria)... Este posibil să fie pusă într-o poziţie mult mai bună în raport cu Rusia şi Iranul şi să împingă kurzii spre regimul de la Damasc. Dacă nu, Rusia şi Iranul vor culege roadele. În cele din urmă, obiectivul Moscovei este ca Ankara să recunoască legitimitatea regimului sirian...

Comisia constituţională: reprezintă primul pas, după înfrângerea militară a opoziţiei, spre un proces de tranziţie politică. În ianuarie 2018, la Soci, Rusia a găzduit Congresul Sirian pentru Dialog Naţional, eveniment la care au participat atât reprezentanţi ai regimului, cât şi ai unor părţi a opoziţiei sprijinită de Turcia. De asemenea, fostul emisar special ONU, Staffan de Mistura, a fost prezent la congres. În final s-a ajuns la o înţelegere: formarea unei comisii pentru redactarea unei noi constituţii, cu 150 de membri: 50 propuşi de regimul sirian, 50 de opoziţie şi 50 de ONU, incluzând reprezentanţi ai societăţii civile şi tehnocraţi.

De atunci, stabilirea ultimei treimi a comisiei a devenit un motiv de dispută între partenerii de la Astana, fiecare încercând să influenţeze selecţia acestor membri, care pot înclina balanţa spre regim sau spre opoziţie. Au fost făcuţi unii paşi, dar nu s-a ajuns la un acord final.

O altă provocare pentru Astana este poziţia SUA, până acum în sprijinul formatului Geneva şi împotriva oricărui aranjament prin care Rusia să dicteze termenii unei soluţii politice în Siria.

Retragerea militară anunţată a SUA din Siria nu clarifică dacă lipsa de interes a lui Trump în Siria se extinde şi asupra viitorului procesului politic. Însă, un lucru este sigur: actuala Administraţie de la Washington nu este confortabilă cu formatul Astana. Şi decizia de retragere a cauzat fracturi importante în interiorul formatului Astana... Vorba românului: „Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple!”

Perspectivele unei înţelegeri rămân doar la nivelul afirmaţiilor convergente că retragerea americană e un demers pozitiv şi că formatul Astana e avantajos pentru comunicare, schimb de idei şi căutarea soluţiilor de pace în Siria. În partea de cooperare reală, lucrurile sunt mult mai complicate. Şi nici o soluţie nu se întrevede la orizont. Din contră...

Şi, totuşi, despre viitor...

Fără îndoială că retragerea SUA ar putea crea un dezastru. Turcia ar putea invada nordul Siriei pentru a zdrobi forţele kurde; Rusia şi Turcia s-ar putea trezi faţă în faţă într-o situaţie periculoasă. Israelul ar putea începe un război împotriva forţelor iraniene din Siria. Astfel, conflictul din Siria s-ar putea extinde la nivelul întregului Orient Mijlociu.

Aceste scenarii sunt plauzibile... însă nu inevitabile, dacă mai multe condiţii ar fi îndeplinite: toate forţele străine să părăsească Siria (inclusiv jihadiştii susţinuţi de saudiţi, luptătorii susţinuţi de Turcia, cei susţinuţi de Iran şi trupele ruseşti); ONU să susţină suveranitatea guvernului sirian asupra întregii ţări; trupe ONU de menţinere a păcii să garanteze siguranţa kurzilor; Turcia să se angajeze să nu intre în nordul Siriei împotriva kurzilor; să se reconstruiască Siria.

Chiar cu aceste presupuneri ambiţioase, Siria va fi un stat slab pe termen scurt şi mediu, probabil mai mult de zece ani. Epuizată după războiul civil şi sfâşiată de diviziuni etnice şi religioase, va încerca să-şi focuseze forţele militare prioritar asupra asigurării stabilităţii. Războiul civil a lăsat oraşele siriene în ruină, economia distrusă şi populaţia refugiată intern sau extern. Costurile de reconstrucţie sunt estimate la câteva sute de miliarde de dolari.

Siria probabil va rămâne o arenă pentru competiţia regională. Deşi regimul Assad nu mai este ameninţat, încă nu controlează tot teritoriul ţării, iar state rivale ar putea sprijini în continuare formaţiuni rebele pentru a prelungi războiul civil. Turcia probabil va continua să ameninţe, chiar să atace, kurzii sirieni. Implicarea financiară, logistică şi umană a Teheranului în conflict i-a adus o influenţă deosebită în Siria, astfel că regimul Assad rămâne dependent de Iran pentru a stabiliza definitiv situaţia.

Bineînţeles, este posibil ca Siria să reziste influenţei iraniene, sau cel puţin s-o limiteze, dar acest scenariu este mai puţin probabil, chiar dacă unele semne încurajatoare par să sprijine ipoteza. Mai multe ţări din regiune (Algeria, Irak şi Libanul) au menţinut relaţii cu Damascul pe timpul războiului, iar liderul sudanez, Omar Al-Bashir, a vizitat Siria în decembrie 2018. Emiratele Arabe Unite (EAU) şi-au redeschis ambasada de la Damasc, iar în ultima perioadă a prins contur ideea reprimirii Siriei în Liga Arabă.

Pe de altă parte, statele vecine, de exemplu Iordania, sunt conştiente de riscurile asociate continuării instabilităţii în Siria şi caută să conlucreze cu regimul, în special în probleme privind graniţele. Mai multe state europene, în special Germania, sunt sub presiune publică din cauza refugiaţilor şi preferă repatrierea acestora. Turcia, Libanul, Turcia, unde se află majoritatea refugiaţilor, resimt şi mai mult din punct de vedere economic şi securitar prezenţa acestora. Siria poate utiliza cartea refugiaţilor pentru a solicita sprijin pentru reconstrucţie, iar statele afectate, utilizând această acoperire umanitară, ar putea acţiona pentru normalizarea relaţiilor cu regimul de la Damasc.

Mai mult, problema terorismului poate constitui o altă pârghie pentru Damasc în solicitarea de sprijin internaţional.

Nimeni nu se lansează însă, momentan, într-o cursă pe termen lung. Ruşii vor să fie văzuţi drept egalii SUA, iranienii îşi propun să umple golul lăsat de americani, iar turcii doresc ca SUA să înceteze să-i susţină pe kurzi. Nu există o înţelegere comună a ceea ce se întâmplă de fapt în Siria, în afară de faptul că SUA, chiar dacă îşi retrag forţele armate din regiune, rămân totuşi puterea faţă de care trebuie să se poziţioneze fiecare actor implicat.