Viitorul război

Cadrul de analiză strategică

Raportul RAND citează afirmaţia deja celebră a lui Robert Gates, fost secretar al Apărării şi director CIA, care spunea în urmă cu aproape un deceniu că „atunci când vine vorba despre abilitatea noastră de a prognoza natura şi localizarea următoarelor angajamente militare, lucrurile au fost clare după războiul din Vietnam. Nu am reuşit niciodată să anticipăm corect, fie că a fost vorba despre Mayaguez (Porto Rico) sau Panama, despre Somalia, Balcani, Haiti, Kuwait, Irak şi altele, nu am avut nicio idee cu un an înaintea acestor misiuni că SUA aveau să fie atât de angajate în războaie”. Atunci când o asemenea concluzie este adusă în spaţiul public de singurul înalt demnitar care a fost atât şef al serviciului de spionaj, cât şi şef al apărării în administraţii republicane şi democrate succesive se poate aprecia că problema deficitului de potenţial predictiv cu care se confruntă gândirea strategică americană este mai mult decât obiectivă, serioasă şi urgentă.

Pentru cei care sunt preocupaţi de evoluţiile de securitate naţională şi globală este îndeobşte cunoscut că lipsa prognozelor strategice creează de regulă uriaşe prejudicii de natură politică, economică şi militară. De cele mai multe ori improvizaţia cu iz de planificare conduce la risipirea resurselor şi aşa insuficiente necesare pentru securitatea şi apărarea unui stat. O naţiune inteligentă se pregăteşte în permanenţă pentru războaiele care vor urma. Prognozele de securitate oferă scenarii alternative ale mediilor de conflict în care urmează să fie utilizate capabilităţile apărării. Proiectarea şi dezvoltarea de structuri de forţă credibile şi cu capacitate de descurajare a adversarului reprezintă un proces de lungă durată. Eficienţa unui asemenea proces este fundamental determinată de abilitatea strategilor şi planificatorilor din domeniul securităţii naţionale de a anticipa în mod corect evoluţiile, turbulenţele şi mai ales coliziunile din interiorul sistemului internaţional. De aici decurge şi responsabilitatea uriaşă a decidenţilor strategici aflaţi vremelnic la frâiele naţiunii. Decontul deciziilor lor cu privire la strategiile şi planurile de securitate şi apărare va fi plătit de generaţiile viitoare. Iar în cazul unui război, decontul se poate situa pe linia foarte subţire dintre supravieţuirea şi dispariţia naţiunii.

Pentru ca deznodământul tragic să nu se producă, un stat trebuie să investească multă inteligenţă, timp şi bani. Nu am să afirm cu emfaza specifică discursurilor de securitate naţională că în realizarea unei arhitecturi robuste de apărare recursul la valorile naţionale este esenţial sau că participarea elitelor, trans-partinitatea, leadership-ul, cultura strategică şi gândirea critică sunt imperative. Câteodată multe dintre acestea nu sunt disponibile sau, spus cu mai multă blândeţe, scopul ar trebui să rămână suficient de simplu pentru a fi înţeles şi urmat de oameni. Un proces funcţional de prognoză strategică presupune responsabilitate şi implicare. Garanţia succesului depinde de existenţa unui potenţial real de valorificare înţeleaptă a lecţiilor învăţate şi a bunelor practici relevate de experienţa proprie sau a aliaţilor. Din această ultimă premisă rezultă şi interesul pentru parcurgerea cu atenţie a recentului studiu al RAND Corporation „Viitorul războiului în 2030”.

Rezistând tentaţiei de a intra pe terenul epistemic al definirii noţiunilor esenţiale „război” şi „viitor” care se regăsesc în titlul acestui text şi pe care le puteţi descoperi abordate în cadrul studiului RAND, o primă idee ar fi aceea că anticiparea viitorului război trebuie să pornească de la stabilirea tendinţelor de evoluţie a variabilelor definitorii pentru contextele globale de securitate. După cum relevă paradigmele dominante ale studiilor de securitate de după finalul Războiului Rece, factorii care influenţează modificările şi stările de securitate globală sunt din ce în ce mai complecşi şi interdependenţi. De aceea, direcţiile de analiză pentru anticiparea unui nou conflict se multiplică în permanenţă, ieşind din sfera militară clasică a studiilor de război. Cu toate acestea, pentru ca procesul de prognoză să rămână pragmatic, efortul analiştilor trebuie să se restrângă, în continuare, la domeniile geopolitic, militar, economic şi ecologic, consacrate în spaţiul dezbaterilor de securitate de teoriile constructiviste care au înflorit în ultimele trei decenii. La acestea se mai pot adăuga constrângerile cadrului de drept internaţional şi caracteristicile mediului informaţional. Punct. Orice altă încercare de extindere a spaţiului de analiză are potenţialul de a scoate dezbaterea în afara ariei de interes strategic. Scopul trebuie să rămână bine fixat - anticiparea apariţiei şi caracteristicilor următorului război şi dimensionarea factorilor de putere în directă relaţie cu ameninţarea.

Geopolitica viitorului război

Din analiza evoluţiilor geopolitice ale acestei perioade, raportul RAND conchide că tendinţele actuale de diminuare a prezenţei internaţionale a Statelor Unite şi de polarizare a sistemului internaţional vor crea un vacuum de leadership global. Această tendinţă îi va obliga pe americani să îşi dezvolte forţele aeriene şi forţele speciale în detrimentul forţelor terestre convenţionale. Totodată, trendul ascendent pe care se situează China va conduce la apariţia unui conflict al acesteia cu vecinii săi. Motivaţiile implicării SUA în conflict ar putea decurge din apariţia unui punct critic de presiune politică internă pentru asumarea unui răspuns militar şi din dorinţa Washingtonului de a-şi extinde sau menţine sub control „vecinătăţile sale strategice”. Ciocnirea dintre SUA şi China va avea loc în Taiwan, Marea Chinei de Sud şi Insulele Senkakus controlate de Japonia şi revendicate de China.

În egală măsură, ascensiunea Chinei va coincide şi cu reafirmarea strategică a întregii Asii. Pe acest fond o să apară competiţia directă cu Europa şi America de Nord. O asemenea tendinţă va determina apariţia unor conflicte precedate de acumulări regionale de putere şi de extinderea curentelor naţionaliste în estul şi sudul continentului ca reacţie la pericolului expansiunii chineze. SUA se vor implica militar în sprijinul viitorilor aliaţi India şi Vietnam şi posibil pentru susţinerea aliatului său tradiţional, statul Filipine.

Pe de altă parte, continuarea politicii revanşarde a Rusiei va putea degenera într-un conflict cu statele din vecinătatea sa apropiată, în care ulterior vor fi atrase regiuni mai extinse din Asia şi Orientul Mijlociu. Expansiunea continuă a sferei de influenţă a Rusiei în spaţiile de interes strategic pentru Moscova va atrage, într-un final, şi Washingtonul în conflict. Mai mult, accentuarea fracturilor politice actuale din Europa va putea determina apariţia în următorul deceniu a unui război în Estul Europei cu implicarea directă a Statelor Unite împotriva agresiunii ruseşti. Pe de altă parte, continuarea evoluţiilor nefavorabile de securitate din lumea islamică va menţine Statele Unite captive în lunga luptă împotriva terorismului în Orientul Mijlociu, Nordul Afiricii şi Asia Centrală.

Factorii militari între convenţional şi tehnologiile disruptive

În pofida certitudinii emergenţei „pe termen lung a competiţiei strategice dintre marile puteri”, raportul RAND notează declinul continuu al supremaţiei globale a forţelor convenţionale americane. Acestea vor continua să reprezinte şi în următorul deceniu doar o „fracţiune” din ceea ce au fost în timpul Războiului Rece. Militarii americani nu vor mai beneficia niciodată de superioritatea tehnologică zdrobitoare de care s-au bucurat la finele Primului Război din Golf. Pe acest fond, „agresorii” cu aspiraţii de hegemoni regionali vor considera că armata americană nu va mai avea capacitatea de a răspunde eficient unei provocări noi atunci când va fi deja angajată în conflicte deschise în alte regiuni. Reacţia SUA la astfel de provocări va avea natură întrunită, va fi plasată sub umbrela nucleară şi va implica utilizarea limitată a noilor tehnologii, cu precădere a inteligenţei artificiale. Totodată, creşterea capacităţilor militare ale Chinei şi „într-o oarecare măsură” ale Rusiei vor reduce raportul de forţe existent astăzi între cele trei mari puteri. Atunci când China şi Rusia vor considera că au ajuns la un nivel care să le permită contestarea „statu-quo-ului graniţelor” vor recurge la utilizarea forţei în Marea Chinei de Sud, Taiwan, Regiunea Baltică sau în orice alte teritorii din propriile vecinătăţi. Răspunsul militar al SUA şi aliaţilor lor va fi şi de această dată întrunit şi însoţit de ameninţarea recurgerii la puterea nucleară.

Pe de altă parte, puterile „din eşalonul doi”, aşa cum sunt Iranul şi Coreea de Nord, nu vor reuşi să se ridice la nivelul Statelor Unite din punct de vedere militar. De aceea, îşi vor dezvolta în continuare capabilităţi asimetrice de natură cibernetică, balistică şi CBRN. Atitudinea agresivă a acestor state va conduce la apariţia de conflicte în Orientul Mijlociu şi Peninsula Coreeană. Răspunsul Statelor Unite, alături de aliaţii şi partenerii lor din regiunile vizate, va presupune desfăşurarea de operaţii pentru neutralizarea selectivă a unor ţinte, precum şi acţiuni mai complexe pentru distrugerea forţelor convenţionale iraniene şi nord-coreene.

O altă tendinţă militară importantă va putea fi regăsită în adoptarea de către actorii statali ostili a unor noi tactici ofensive plasate în „zona gri”, acea zonă situată la „limita definiţiilor clasice ale războiului”. Tot pe acest palier operaţional se vor manifesta actorii non-statali şi vor prolifera forţele proxy, tendinţă care va supune contestării monopolul tradiţional al statului în utilizarea forţei militare coercitive. Pe acest fond de instabilitate politico-socială vor prolifera noile tehnologii cu utilizare duală, în mod special inteligenţa artificială, armele autonome şi sistemele militare spaţiale.

Dimensiunea economică a următoarelor conflicte

Tendinţele de evoluţie economică „joacă un rol semnificativ, dar indirect”, în conturarea modalităţii de ducere a războiului în următorul deceniu. Se disting trei evoluţii ca potenţatori direcţi ai viitorului război. În primul rând, detenta politicilor protecţioniste în arealul comerţului global. Conflictul comercial sino-american al ultimilor doi-trei ani, caracterizat de muţi analişti ca fiind un nou Război Rece, va împinge cele două state către un conflict deschis în următoarea decadă. Statele Unite se vor contrapune militar tendinţei de acaparare şi control de către China a pieţelor de interes strategic. Tensiunile politice din jurul noii tehnologii 5G sunt mai mult decât edificatoare în acest context. Războiul va fi purtat în Asia, cu un potenţial real de extindere globală.

În al doilea rând, expansiunea economică a Chinei se va suprapune pe zonele de interes strategic ale Occidentului. Cel mai relevant exemplu este oferite de extinderea proiectului gigant al Beijingului Belt and Road Initiative în spaţiul eurasiatic ocupat de aliaţii Washingtonului. Interesant este că analiştii americani apreciază că nu numai premisa expansiunii economice a Chinei, ci şi opusul său, adică eventuala criză economică indusă de eşecul actualelor cheltuieli uriaşe ale guvernului de la Beijing va conduce la acelaşi deznodământ violent – războiul. Coliziunea de interese economice va degenera într-un conflict în Asia, cu implicarea iniţială a Chinei, Japoniei şi Statelor Unite. Statele europene ale căror economii vor fi puternic afectate nu vor putea rămâne neutre. Prin urmare, potenţialul contagiunii globale este semnificativ.

În al treilea rând, accesul la resursele naturale esenţiale şi controlul surselor de aprovizionare şi al rutelor de transport vor reprezenta încă o sursă majoră de instabilitate a sistemului internaţional. Statele în curs de dezvoltare vor fi primele afectate. Pe fondul competiţiei pentru dezvoltarea noilor tehnologii şi dominarea noilor industrii se pot crea tensiuni cu potenţialul de a atinge punctul critic de conflict în următorii zece ani.

Alături de incertitudinile legate de evoluţia acestor tendinţe economice majore, slăbirea cadrului internaţional de sancţiuni economice şi scăderea relevanţei instituţiilor de guvernare globală, în frunte cu ONU, vor adăuga factori favorizanţi pentru amplificarea frecvenţei şi intensităţii conflictelor viitoare.

Tendinţele climatice şi de mediu nu mai pot fi ignorate

Evoluţiile climaterice şi degradarea continuă a mediului vor deveni surse principale de tensiune şi conflict în următorul deceniu. Creşterea temperaturii globale sau intensitatea şi frecvenţa fenomenelor meteorologice extreme vor produce efecte multiple asupra tuturor dimensiunilor apărării, pornind de la letalitatea forţei şi mergând până la robusteţea şi versatilitatea infrastructurii logistice. Extinderea regiunilor geografice aride şi fierbinţi va alimenta conflictele existente în Orientul Mijlociu, Nordul Africii şi Africa Subsahariană, iar încălzirea globală va deschide un nou areal de competiţie şi conflict în regiunea Arctică. Principalii actori vor fi şi în acest ultim scenariu China, Rusia şi SUA, cu potenţialul atragerii altor state, în special statele din nordul Europei cu interese în regiune. Finalitatea se va regăsi în extinderea la sacră globală a arealului de conflict şi dezvoltarea tridimensională a acestuia către spaţiul cosmic.

Lecţiile învăţate din viitorul război

Simpla evaluare şi revizuire periodică a capacităţilor de securitate şi apărare ale unui stat nu mai sunt suficiente. Schimbarea semnificativă a condiţiilor geopolitice, militare, economice şi ecologice ale echilibrului global de putere determină nevoia de regândire a modelelor de prognoză strategică şi de planificare a apărării. Următorul deceniu va fi deceniul dilemelor strategice. Capacitatea de anticipare şi atitudinea pro-activă vor asigura avantajul competitiv „campionilor” următorului deceniu, cei care vor izbândi în viitorul război. Pentru că aşa cum se întâmplă de fiecare dată la finalul unui război lumea se împarte în învingători şi învinşi, un stat inteligent are şansa să îşi aleagă tabăra potrivită din timp. Deciziile bune pentru un viitor incert se construiesc cu răbdare, migală şi determinare. Investiţiile făcute cu înţelepciune în securitatea naţională reprezintă bonul de tezaur pe care decidenţii de astăzi îl pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare.