Viitorul dronelor. Lecţii pentru România predate în războiul din Nagorno-Karabah

Aşa cum menţionam într-un articol anterior, industria aparatelor de zbor fără pilot, comandate de la distanţă sau cu pilot automat, a crescut atât de rapid în ultimii ani încât chiar şi  termenii care îi caracterizează produsele au ”scăpat de sub control”. "Dronă'' este termenul cel mai folosit. ”Sinonimele” utilizate sunt "UAV" (Unmanned Aerial Vehicle) şi "UAS'' (Unmanned Aerial System). Cu toate acestea, cele trei cuvinte / acronime nu sunt chiar sinonime.

Un UAV este definit ca un vehicul aerian fără pilot şi se referă doar la aparatul de zbor în sine. UAS-urile includ aparatul de zbor, unităţile de comandă, sistemul de comunicaţii şi elementele de infrastructură (platforme de transport şi lansare etc.). În sfârşit, dronele sunt aparatele de zbor comandate de la distanţă şi care sunt disponibile publicului larg.

În jargonul tehnic, aceste aparate de zbor mai sunt cunoscute şi sub denumirea de vehicule aeriene pilotate de la distanţă (RPV / Remotely Piloted Vehicle) sau acţionate de la distanţă (ROA /  Remotely Operated Aircraft).

Din punct de vedere al utilizării în scopuri militare, UAS-urile pot fi împărţite în trei categorii: strategice, operaţionale şi tactice.

UAS-urile strategice au o rază lungă de acţiune şi sunt, cel mai frecvent, folosite pentru acţiuni de culegere de informaţii, supraveghere şi recunoaştere (ISR) a unor zone sau obiective de interes. În această categorie intră sistemul ”Global Hawk”, care poate naviga la o altitudine de 20.000 de metri, timp de 40 de ore, şi poate parcurge o distanţă de 3.000 de mile marine.

UAS-urile de nivel operaţional includ sistemele ”Predator” şi ”Reaper”, care pot zbura la altitudini de 7.500 până la 15.000 de metri şi pot fi folosite atât pentru acţiuni de tip ISR, cât şi pentru lansarea unor atacuri. În cazul în care sunt echipate cu muniţie, acestea devin UCAS (Unmanned Combat Aerial Systems).

În sfârşit, UAV-urile de nivel tactic zboară la altitudini mici şi pe distanţe scurte, de maxim 20 de mile. Un exemplu din această categorie este sistemul ”Dragon Eye”. Spre deosebire de sistemele strategice şi operaţionale care pot fi pre-programate pentru a zbura pe un anumit itinerar, UAV-urile de nivel tactic sunt controlate continuu şi complet de către un operator şi, în unele cazuri, nu au platforme de lansare şi transport, având dimensiuni reduse. Pe lângă forţele armate, UAV-urile de nivel tactic sunt utilizate de forţele de impunere a legii pentru controlul frontierelor, pentru controlul mulţimilor sau pentru combaterea unor activităţi ilicite.

În privinţa clasificării UAS-urilor în funcţie de masă, avem trei clase: clasa I, între 2 şi 149 kg, clasa a II-a, între 150 şi 600 kg, şi clasa a III-a, peste 600 kg.

… şi despre conceptul utilizării lor

A existat o tendinţă în rândul specialiştilor militari şi al factorilor de decizie politico-militari de a reduce eficienţa UAS şi UAV în conflictele inter-statale. Majoritatea UAS aflate în prezent în exploatare sunt aeronave fără tehnologie ”stealth”, subsonice, lipsite de capacitate de manevrabilitate şi autoapărare.

Cel mai adesea, aceste sisteme fără pilot au fost utilizate în combaterea terorismului şi a insurgenţei, situaţii în care un stat dominant din punct de vedere tehnologic se confruntă cu o forţă nestatală mai puţin tehnologizată. Utilizarea acestor sisteme în conflicte inter-statale a fost limitată de faptul că sunt considerate mult prea vulnerabile la focul executat de sistemele de apărare aeriană şi la alte contramăsuri. În consecinţă, aceste sisteme fără pilot au fost percepute ca fiind puţin probabil să joace un rol major în conflictele inter-statale.

Recentul conflict din Nagorno-Karabah pare să conteste acest bias, această ipoteză de lucru. În etapele iniţiale ale conflictului, rapoartele privind succesul în acţiuni al UAS-urilor au generat comentarii efervescente despre sfârşitul utilizării tancurilor şi a altor vehicule terestre în acţiunile militare.

Cu toate acestea, este necesară o privire mai atentă asupra tipurilor de UAS utilizate, modului în care acestea au fost folosite şi măsurilor de combatere a acestor aeronave aplicate.

Rolul UAS în cel de-al doilea război armeano-azer

Surpriza acestei confruntări nu a fost că Azerbaidjanul a câştigat, ci modul în care a câştigat. În aceste condiţii, putem afirma că acesta este primul conflict inter-statal modern în care aeronavele fără pilot au copleşit forţa terestră a adversarului, favorizând înaintarea forţelor terestre azere şi cucerirea unor obiective şi localităţi de importanţă strategică. În faţa acestor realităţi militare, Armenia a fost nevoită să accepte o încetare a focului umilitoare şi a transformat zeci de mii dintre cetăţenii săi în refugiaţi.

Dar să revenim la UAS şi UCAV (Unmanned Combat Aerial Vehicle) şi la modul în care acestea au fost folosite.

În primele zile ale conflictului, beligeranţii au lansat atacuri la sol cu avioane şi elicoptere, dar sistemele de apărare antiaeriană ale ambelor părţi şi-au dovedit eficienţa. Ambele părţi au suferit pierderi atât în rândul forţelor terestre, cât şi aeriene. Este momentul în care UAV-urile au intrat în ”scenă”.

În timp ce UAV-urile armene nu desfăşurau decât acţiuni de tip ISR, azerii au lansat o ofensivă aeriană cu UCAV-uri.

Într-o primă fază, atacurile cu UCAV-uri ale Azerbaidjanului au vizat anihilarea apărării anti-aeriene a Armeniei. Odată ce apărarea anti-aeriană a armenilor a fost adusă la tăcere, azerii şi-au focalizat atacurile cu UCAV-uri asupra elementelor principale ale forţelor terestre: unităţi de tancuri şi blindate ale infanteriei, unităţi de artilerie şi elemente ale sistemului logistic.

Investigaţiile OSINT efectuate de blogul „oryxspioenkop” confirmă faptul că UCAV-urile azere de tip ”Bayraktar TB2s” au distrus 89 de tancuri T-72, 29 de vehicule blindate, 131 de piese de artilerie, 61 de lansatoare de rachete, 143 de camioane, 9 sisteme radar şi 15 sisteme sol-aer. În timpul acestor acţiuni, azerii au pierdut doar două UCAV-uri.  În acelaşi timp, UAV-urile azere de tipul ”Harop” au distrus cel puţin trei sisteme de rachete sol-aer S-300.

Dar poate cel mai important rol jucat de UAS-urile azere a fost propaganda. Deoarece UAV-urile sunt echipate cu aparatură specializată pentru culegerea de informaţii, un astfel de sistem fără pilot este practic o cameră de filmat aeriană. Orice operaţiune care implică un flux video capturat de un UAS sau de o dronă este echivalentă cu reportajele realizate de anumite televiziuni în zone de conflict. Acest avantaj a fost rapid exploatat de azeri, care, fiind conştienţi de importanţa reţelelor sociale în transmiterea informaţiilor, au transmis ”live” atacurile realizate asupra forţelor terestre armene.

Supremaţia azerilor în capacităţi de tipul UAS le-a permis să îmbunătăţească percepţia online a succesului împotriva armenilor, bombardând publicul cu mii de imagini ale vehiculelor armene şi sistemelor lor de apărare antiaeriană distruse, cu costuri minime şi pierderi zero … un vlogging la nivel de stat.

Privind un pic mai în detaliu, putem spune că succesul UAV-urilor şi UCAS-urilor nu a fost atât de ”răsunător”.

De exemplu, tancurile armene distruse fac parte din generaţii vechi, lipsite de protecţie împotriva atacurilor aeriene. Modelele noi de tancuri construite de SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Rusia şi China dispun de protecţie suplimentară, inclusiv sisteme active de apărare şi blindaje reactive. În aceste condiţii, rămâne de văzut cât de eficiente sunt loviturile executate de UCAV-uri asupra acestor modele.

Nu rataţi cea de-a doua parte a acestui articol - ”Viitorul dronelor. Lecţii pentru România de învăţat după războiul din Nagorno-Karabah”.