Va răspunde NATO unitar la ameninţările Rusiei?
Sergiu MedarApărarea colectivă este principala misiune a NATO şi liantul statelor membre ale Alianţei. În conformitate cu art. 5 din Tratatul de la Washington, în cazul în care un stat NATO este atacat, celelalte state ale Alianţei sunt obligate să intervină cu tot ceea ce este necesar. Această intervenţie poate avea o gamă largă, de la participarea militară la cea diplomatică sau financiară. Sunt o multitudine de factori care influenţează decizia statelor care participă în sprijinul statului atacat, atât în ceea ce priveşte natura cât şi magnitudinea acestora. Un studiu RAND analizează disponibilitatea statelor NATO de a interveni militar în cazul în care un stat Baltic este ipotetic atacat de Rusia.
Departamentul Apărării al SUA, dorind să analizeze disponibilitatea statelor europene, membre ale Alianţei, de a susţine, conform art.5, un stat NATO supus unui ipotetic atac al Rusiei, a solicitat corporaţiei RAND un studiu care să răspundă la întrebările ridicate pe acest subiect.
Una din cauzele pentru care unele state sunt reticente la acordarea de sprijin militar este dată de percepţia pe care o au aceste state faţă de ameninţarea pe care o reprezintă Rusia asupra securităţii lor naţionale. Modul în care statele percep obiectivele şi motivaţia Rusiei este esenţial în procesul de decizie privind căile în care vor interveni în sprijinul statului ipotetic atacat.
În situaţia în care Rusia ar ataca şi chiar ocupa regiuni ale unui stat nemembru al Alianţei, chiar partenere, statele NATO nu vor avea prea multă disponibilitate de a interveni militar. În această situaţie nu poate fi invocat art.5 din Tratatul de la Washington. Situaţia conflictuală între Rusia şi Ucraina se poate înscrie în această categorie.
De-a lungul timpului s-a schimbat modul în care decidenţii din statele membre NATO văd obiectivele Rusiei. De exemplu, imediat după invazia Rusiei, în 2008, în Osetia de Sud, teritoriu georgian, un grup de 22 de intelectuali şi foşti lideri proeminenţi din Europa Centrală au afirmat că “Rusia redevine o putere revizionistă”. În anul 2015, Şeful Apărării al Marii Britanii aprecia că „ambiţiile expansioniste ale Rusiei ar putea deveni o ameninţare existenţială la întreaga noastră fiinţă naţională”. În iunie 2018, participanţii (8 preşedinţi şi un preşedinte al Parlamentului) la formatul Bucureşti Nouă au pledat pentru o mai apropiată cooperare militară, ca răspuns împotriva „ameninţării agresive a Rusiei împotriva unei Europe libere şi paşnice”. Cu prilejul unui interviu din anul 2018, generalul Scaparotti, Şeful Comandamentului Suprem Aliat din Europa, menţiona că Rusia, prin agresivitatea politicii sale externe, este „principala ameninţare la securitatea Europei”.
Dar nu toate statele şi personalităţile au aceeaşi opinie. Gerhard Schroeder, fost cancelar al Germaniei, în prezent preşedinte al Board-ului de Administraţie al Rosneft, companie rusă de petrol şi gaze cu capital majoritar de stat, afirma public că „Rusia are multe provocări pe plan intern şi nimeni la Moscova nu are niciun interes în conflicte militare internaţionale în Europa”.
Nivelul şi natura răspunsului unui stat NATO în cazul unei agresiuni a Rusiei împotriva unui stat care nu este membru al Alianţei, depinde şi de motivaţia pe care a avut-o Moscova pentru luarea unei asemenea decizii. O percepţie pozitivă a statelor membre, ce duce la o participare consistentă, militară sau nu, din partea aliaţilor este atunci când decizia Kremlinului este bazată pe oportunism. Este exemplul invaziei Rusiei în Georgia sau conflictul cu Ucraina. În cazul unei atitudini agresive a Moscovei asupra unui stat non-membru al Alianţei, atunci când este ameninţată securitatea naţională a Rusiei, disponibilitatea statelor NATO devine moderată. Chiar şi în cazul unui aliat, cum ar fi statele Baltice, se consideră că o intervenţie militară în sprijinul acestuia ar duce la creşterea sentimentului de insecuritate al Rusiei şi, de aici, amplificarea nedorită a conflictului.
O serie de analişti consideră că, în situaţia actuală, creşterea agresivităţii Rusiei ar fi generată de o serie de acţiuni ale NATO, care au amplificat sentimentul de insecuritate al Kremlinului. Procesul de extindere al Alianţei Nord Atlantice este considerat de Rusia o ameninţare la securitatea sa naţională. Prezenţa NATO în vecinătatea sa apropiată, în Statele Baltice, Polonia sau România, întărită de prezenţa trupelor şi armamentelor statelor aliate pe teritoriul acestor ţări, reprezintă deja o implicare militară a statelor NATO în asigurarea securităţii lor. Rusia consideră că acestea sunt ameninţări de securitate asupra sa. Dacă la acestea adăugăm şi intervenţia NATO în Libia, programul NATO de apărare antirachetă, exerciţiile cu armament real în imediata apropiere a graniţelor Rusiei, toate acestea au făcut ca ministrul Afacerilor Externe al Germaniei, din acea vreme, Frank-Walter Steinmayer, actual preşedinte al Germaniei, să afirme, în 2016, în urma unui exerciţiu NATO în Polonia, că: „ceea ce facem noi acum este să inflamăm situaţia cu mult zgomot”, iar adjunctul său în deciziile diplomaţiei Germaniei, Gernot Erler, să avertizeze asupra faptului că acţiunile militare ale NATO: “pot să ducă la o situaţie scăpată de sub control care să escaladeze până la război”.
În statele europene, atunci când se face evaluarea disponibilităţii pentru o intervenţie militară împotriva unei ipotetice agresiuni militare a Rusiei asupra unui stat membru al NATO, trebuie ţinut cont şi de culoarea partidului ajuns la guvernare. În general, partidele de stânga şi centru stânga sunt mai dispuse să aibă o atitudine tolerantă faţă de manifestările agresive ale Rusiei decât cele cu orientare centru dreapta sau dreapta. Acesta este şi unul din motivele pentru care Rusia finanţează, pe ascuns, partidele ce-i sunt favorabile.
Este cunoscut faptul că Angela Merkel, membră a Partidului Creştin Democrat, a criticat intervenţia Rusiei în Ucraina şi a susţinut impunerea de sancţiuni economice statului rus şi unor organizaţii implicate în conflict, ca şi restrângerea dreptului de circulaţie a unor persoane are au avut sau au un rol important în luarea şi aplicarea deciziei Kremlinului. Această poziţie a cancelarului german este în contradicţie cu cea a ministrului de externe şi a subalternilor săi, care aparţin Partidului Social Democrat, cu un nivel de favorabilitate faţă de Rusia mai mare decât al partenerilor de coaliţie. În acelaşi timp, Angela Merkel a susţinut deschis proiectul Gazprom, Nord Stream 2, de construcţie a celei de a doua conducte ce leagă furnizorul de gaz, Rusia, de consumatorul, Europa.
Referitor la atitudinea agresivă a Rusiei asupra unor state europene, dintr-un sondaj al PEW Foundation în mai multe state europene, s-a constatat că în statele care percep Rusia ca o ameninţare curentă, decizia de intervenţie militară atunci când un stat NATO este atacat este mult mai uşor de luat. 57% din respondenţii polonezi, 44% din cei francezi şi 40% din britanici au acuzat Rusia pentru intervenţia în Ucraina. 70% din polonezi şi doar 38%, respectiv 40% din germani şi italieni consideră că Rusia constituie o ameninţare militară pentru statele NATO din vecinătatea sa apropiată. La întrebarea referitoare la necesitatea unui răspuns militar la o ipotetică agresiune militară rusă asupra unuia dintre aceste state, Germania şi Italia sunt cele mai puţin disponibile de a interveni militar în timp ce SUA, Canada, Marea Britanie şi Polonia sunt în fruntea listei.
În politica lor de securitate naţională, statele europene membre ale Alianţei au anumite priorităţi legate acest domeniu. Pentru statele aflate în vecinătatea sau în apropierea Rusiei, ca şi pentru cele cu relaţii istoric tensionate cu Kremlinul, prioritatea lor de securitate naţională o constituie ameninţarea din partea Moscovei şi de aici disponibilitatea lor de a interveni militar împotriva agresorului. De asemenea, aceste state, care nu au armate puternice, sunt deosebit de interesate de a semna parteneriate strategice, mai ales de securitate, cu statele puternice şi cu care împărtăşesc aceleaşi valori.
Statele aflate geografic mai departe de teritoriul Rusiei, şi care nu se simt ameninţate militar de Rusia, care au interese economice majore ce depind de deciziile Kremlinului şi care, din acest punct de vedere sunt vulnerabile la şantajul Moscovei sunt mai puţin dispuse de a interveni militar în cazul unei agresiuni ruse asupra unui stat NATO aflat în estul Europei. Poate fi luat în considerare exemplul Franţei pentru care lupta împotriva terorismului în Sahel, Orientul Mijlociu sau chiar pe propriul teritoriu, sau interesele din Mali sau Algeria sunt prioritare faţă de o ipotetică agresiune rusă asupra unuia din statele Baltice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Italia pentru care interesele de securitate sunt legate de nordul Africii sau Orientul Mijlociu. Având limitări ale resurselor financiare şi militare, aceste state, la fel ca şi alte state europene, îşi vor orienta aceste resurse către priorităţile naţionale de securitate.
Un alt argument important pe care statele europene îl iau în calcul pentru intervenţia militară într-un stat est european, ipotetic, atacat de Rusia este vulnerabilitatea membrilor europeni ai Alianţei la o eventuală reacţie militară a Rusiei. Cele mai expuse sunt Statele Baltice, Polonia şi România, asupra cărora reacţia Moscovei ar putea să fie imediată şi efectuată atât cu forţe terestre, cât şi cu aviaţia. Germania, de exemplu, ar putea fi atacată doar cu rachete cu rază intermediară de acţiune. Acest stat este însă vulnerabil la ameninţarea Rusiei cu reducerea livrărilor de gaze.
Statele est europene au susţinut prezenţa trupelor NATO pe propriul teritoriu şi pentru situaţia în care, dacă ar fi atacate cinetic de Rusia, acest atac ar fi interpretat ca o agresiune şi asupra statelor NATO cărora le aparţin aceste trupe.
Intervenţia militară în sprijinul unui stat NATO atacat depinde şi de istoria şi cultura (în sens larg) a acelui popor. State precum SUA, Canada, Marea Britanie, Polonia, România, Spania, care şi-au dovedit pe deplin disponibilitatea de a participa la misiunile NATO, vor participa militar în sprijinul statelor agresate. O dovadă consistentă în acest sens o constituie faptul că România şi Polonia au fost cele două state europene care au acceptat prezenţa pe propriul teritoriu a sistemelor de apărare antirachetă ale NATO.
Exerciţiile pe care armate din diferite state europene ce aparţin sau nu Alianţei le efectuează în comun sunt de natură să crească încrederea între state şi leagă relaţii profesionale între participanţi. Acestea pot să dea un imbold suplimentar decidenţilor pentru a interveni în sprijinul unui stat posibil agresat.
Aplicarea art.5 din Tratatul de la Washington este obligatorie pentru statele NATO. Sprijinul statului care este supus unui atac armat va exista. Forma şi consistenţa sa depinde însă de puterea de negociere a statului atacat şi de situarea sa pe hartă.
