Va opri Summitul G20 ciocnirea civilizaţiilor?

Confruntarea cu China – o nouă paradigmă de securitate

Luni, 29 aprilie, la Forumul privind securitatea viitorului, organizat de ONG-ul Newamerica.org la Washington, Kiron Skinner, directoare pentru planificarea politicii la Departamentul de Stat (DoS) al SUA a făcut precizări de interes major privind eforturile de a concepte modalitatea cea mai potrivită de abordare a confruntării Statelor Unite cu China.

În dezbaterea purtată sub titulatura „Care consideră Departamentul de Stat că vor fi provocările de securitate ale anului 2030?”,  K. Skinner a descris preocupările DoS în termenii unei „lupte cu o civilizaţie şi cu o ideologie cu totul diferite”, întrucât regimul de la Beijing nu este produsul filosofiei şi istoriei occidentale. Astfel, echipa secretarului de stat american Mike Pompeo lucrează la o strategie de trecere la o nouă paradigmă de securitate, care aduce schimbări conceptuale de o amploare comparabilă cu începutul Războiului Rece.

Referirea la declanşarea Războiului Rece trimite la eseul nesemnat („Letter X”) al lui George Kennan, diplomat american la Moscova, care, în anul 1947, a descris sursele comportamentului Uniunii Sovietice şi a pus bazele politicii americane de îngrădire geostrategică a U.R.S.S. (containment strategy).

Fostul consilier pentru securitate naţională la Casa Albă (martie 2017 – martie 2018), gl. (rez.) H.R. McMaster, a subliniat faptul că Washingtonul ar trebui să conceapă o Strategie Naţională de Securitate centrată pe contracararea Rusiei şi Chinei ca puteri globale în revenire. McMaster arată, însă, că Rusia este un simplu „supravieţuitor global” care păleşte în comparaţie cu China.

Competiţia cu Beijingul este percepută la DoS ca o adevărată „ciocnire a civilizaţiilor”, date fiind multiplele dimensiuni ale confruntării şi amploarea fiecăreia dintre aceste dimensiuni. Contradicţia de interese este amplificată de eforturile Chinei de conservare a matricei culturale şi de tendinţa clară că Orientul Îndepărtat devine centrul economic al lumii, în locul Atlanticului de Nord, prin creşterea exponenţială a schimburilor comerciale. De altfel, chiar Samuel Huntington sublinia faptul că „schimburile economice favorizează contactele între oameni, dar nu garantează că aceştia se vor înţelege”. 

Natura geostrategică a ameninţării percepute de Administraţia Trump

Kiron Skinner a declarat că vede ascensiunea geopolitică a Chinei ca o „ameninţare fundamentală pe termen lung” şi Beijingul fiind un competitor economic, un competitor ideologic ce „urmăreşte cu adevărat dominarea globală, ceea ce mulţi dintre noi nu am întrevăzut acum câteva zeci de ani”.

Într-o lungă perioadă de austeritate şi comportament indisciplinat pe pieţele internaţionale, fără scrupule morale şi prin asociere cu regimuri ostracizate de comunitatea internaţională, China a acumulat resurse financiare imense, care îi permit lansarea în mega-proiectul planetar „O centură, un drum” (One Belt, One Road). Această iniţiativă este considerată de Statele Unite ca având un caracter „prădător”, prin acordarea de împrumuturi unor regimuri care nu le pot returna şi, ca urmare, Beijingul acceptă stingerea datoriilor prin acordarea de concesii majore de natură economică şi militară. Un exemplu în acest sens este relaţia cu Sri Lanka, unde China a obţinut controlul asupra portului Hambantota, după cum procedaseră anterior în Djibouti. Acestea se adaugă „şiragului de perle” al porturilor controlate de Beijing pe ruta către petrolul din Golf, cale inaugurată cu ani în urmă prin accesul la portul pakistanez Gwadar. Dar cele mai recente exemple sunt chiar în Europa, prin deschiderile economice semnificative realizate de China în Portugalia şi Italia, după alte astfel de succese, cum ar fi portul Pireu, din Grecia. De asemenea, economia şi interesele chineze au pătruns masiv în Africa şi avansează energic în America de Sud.

În acelaşi timp, Beijingul este acuzat de comportament inacceptabil şi încălcarea drepturilor omului chiar în China. În prezent, acuzele se referă la persecuţia atroce a minorităţii turcice (şi musulmane) uigure (din Provincia Xinjiang Uigur), a creştinilor, a tibetanilor şi a chinezilor musulmani (din Provincia Ninsia-Huei). După publicarea Rapoartelor de Ţară pentru anul 2018 privind Practicile în domeniul Drepturilor Omului, oficialii DoS au comparat comportamentul regimului de la Beijing cu nazismul.  Ambasadorul Michael Kozak, din cadrul Biroului pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă al DoS, a declarat, în luna martie, că guvernul de la Beijing a negat că ar exista lagăre de detenţie sau alte fapte de acest gen, după care a admis că există tabere de pregătire pentru muncă, dar acolo participă voluntari. Oricum, la reuniunea anuală a legislativului comunist chinez, premierul Li Keqiang a menţionat că regimul trebuie să continue să „pună în aplicare «sinificarea» religiei în China” şi politica religioasă a P.C. Chinez trebuie implementată integral.

În consecinţă, la 27 martie, secretarul de stat american, Mike Pompeo, a declarat Congresului SUA că R.P. Chineză constituie o ameninţare la adresa democraţiei continue susţinute de Washington şi a cerut legislativului SUA dublarea fondurilor pentru contracararea politicii nedemocratice a Beijingului. El chiar a menţionat în Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentaţilor faptul că „aceasta este o bătălie între mari puteri şi suntem angajaţi în această bătălie în întreaga lume”.

Escaladarea războiului economic dintre Beijing şi Washington

Deja nemaifiind în spatele conflictului geopolitic, confruntarea dintre Statele Unite şi China pe tărâm economic este în plină desfăşurare, un jalon important urmând a fi Summitul G20 de la Osaka, din 28 – 29 iunie 2019. Deşi are o istorie mai lungă şi a fost anunţată de către Donald Trump chiar în cursul campaniei sale electorale, intriga recentă a constat în creşterea taxelor americane pe importurile din China, în luna mai, măsura având un impact de circa 200 de miliarde de dolari. Ameninţarea preşedintelui american include şi creşteri viitoare de taxe vamale însumând alte 300 de miliarde.

În prezent, criza este acutizată prin eşecul negocierilor bilaterale, ultima rundă desfăşurându-se la Singapore („Dialogul Shangri-La”, 31 mai – 2 iunie), unde Beijingul a fost reprezentat de ministrul apărării!! În primul plan al luptei comerciale şi economice sunt măsurile Administraţiei Trump împotriva gigantului electronic chinez Huawei, care intenţionează să extindă tehnologia sa 5G, dacă se poate, pe întreg globul. Suspiciunea Washingtonului referitor la tehnologia 5G Huawei este că forţa de penetrare a serviciilor de telefonie mobilă în sens extins (cu memorare de date personale, localizare prin satelit şi studii invazive tip Oxford Analytica) prezintă un risc de securitate la adresa Statelor Unite şi a democraţiei occidentale, în general.  

Guvernul chinez a răspuns prin creşterea taxelor la unele produse americane şi a menţionat că Beijingul este pregătit pentru o confruntare de durată. Mai precis, preşedintele Xi Jinping a cerut poporului chinez să se angajeze într-o versiune actuală a „Marşului cel Lung”, ceea ce sugerează un efort strategic de amploare istorică. Geng Shuang, purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez de Externe, a declarat pe 10 iunie:  "China nu vrea un război comercial, dar nu ne temem de un război comercial. Dacă Statele Unite vor doar escaladarea tensiunilor comerciale, în mod absolut noi vom răspunde şi vom lupta până la final".

O importantă armă la dispoziţia Chinei este controlul asupra producţiei şi comerţului mondial cu metale rare, tratat de către MAS anterior. Pe scurt, China controlează 95% din metalele rare de pe piaţa mondială, iar Statele Unite importă din China 80% din necesarul industriei, inclusiv şi mai ales pentru tehnologii strategice.

Mai rapid însă, Beijingul poate acţiona spectaculos împotriva concernului american Apple, care are cea mai mare cifră de afaceri angajate în China, de unde obţine 20% din venituri şi unde are bazat lanţul de aprovizionare. De altfel, în China chiar se profilează o mişcare naţionalistă tip „cumpăraţi chinezeşti, boicotaţi Apple”. Alte declaraţii ale oficialilor chinezi, de exemplu la forumul economic de la St. Petersburg, deşi confirmă perspectiva unei confruntări economice de durată cu Statele Unite, susţin că tensiunile nu vor fi, totuşi, catastrofale şi o soluţie va fi găsită la timp.

Dar analiştii de pe Wall Street operează şi cu un scenariu apocaliptic: „Dacă negocierile vor stagna, iar SUA impun taxe vamale de 25% asupra tuturor celorlalte importuri din China, vom vedea economia globală îndreptându-se către recesiune”. Unul dintre modelele testate arată că taxele generale de 25% ar putea duce la scăderea PIB-ului SUA cu 0,5% şi al Chinei cu 0,8%, pentru următorii trei ani, ceea ce nu ar duce la o recesiune globală. Oricum, Wall Street consideră că reacţia pieţelor este cel mai important indicator asupra evoluţiei crizei, dar şi cel mai nesigur. Sentimentul perceput în pieţele internaţionale este, în prezent, că reacţia generală se va deteriora în continuare, dacă fluxul de informaţii persistă în a aduce ştiri negative.

În sensul reorientării pieţelor mondiale, Consiliul pentru Relaţii Externe a publicat un studiu care arată perspectiva de reorientare a lanţurilor de aprovizionare în cazul agravării războiului comercial dintre SUA şi China. Între estimări se numără reorientarea importurilor americane de electronice către producători din Coreea de Sud şi Taiwan, iar produse generale din Mexic şi Vietnam („noua Chină”). De partea cealaltă, China poate importa soia din Brazilia şi Argentina în locul surselor din SUA.

Cea mai stringentă manifestare a războiului comercial SUA – China rămâne însă măsura fiscală luată de Administraţia Trump împotriva concernului Huawei, acţiune contestată deja chiar în Statele Unite, prin perspectiva efectelor economice cel puţin riscante. Motivul a fost explicat pe scurt chiar de preşedintele Trump: „Dacă te uiţi la ceea ce au făcut din punct de vedere al securităţii, din punct de vedere militar, este foarte periculos!”. Componenta de securitate a războiului comercial, suprapusă peste conflictul cultural, cel geostrategic şi cel de ideologie (democraţia şi drepturile omului) constituie ingredientele pentru reţeta perfectă a unui amestec exploziv, adică în domeniul militar.

Specificul unei eventuale confruntări militare între China şi SUA

Un analist american sintetizează într-un raport faptul că „ar trebui să fie clar acum că războiul cu China nu este limitat la războiul comercial şi că acesta este deschis şi altor tipuri de război... Trebuie să ne imaginăm şi alte categorii de război (de exemplu financiar, militar) care ar putea fi angajate între SUA şi China în viitorul apropiat sau pe termen lung”.

Acestea sunt considerentele care au dus Departamentul de Stat al SUA la abordarea menţionată la începutul acestui articol, şi care generează şi eforturi de planificare adecvată din partea Pentagonului. De altfel, Kiron Skinner / DoS a precizat: „comerţul nu este singura problemă şi poate nu cea mai mare pe care să o considerăm pe termen lung cu China”. În acest sens, George Friedman explorează domeniul pe care îl consideră esenţial într-o eventuală confruntare militară, identificând domeniul hipersonic ca fiind punctul focal al unui război modern.

Pentru a limita domeniul de analiză însă, trebuie lăsate deoparte formele de conflict armat extrem tipice Războiului Rece, adică războiul nuclear şi invazia teritoriului inamic. În primul caz, paradigma descurajării nucleare este cunoscută şi încă funcţionează, iar în al doilea caz, invadarea SUA de către China sau invers par foarte improbabile cel puţin din motive practice. Recenta măsură a Pazei de Coastă a SUA se referă, totuşi, la protejarea activităţilor comerciale civile în Marea Chinei de Sud, navele americane fiind redislocate la baza de la Yokosuka, Japonia, de la baza Alameda / California.

Pe de altă parte, se poate limita domeniul de analiză prin excluderea formelor de război hibrid, nu pentru că sunt desuete sau puţin probabile, ci, dimpotrivă, pentru motivul că acestea sunt deja în plină desfăşurare.

Rămâne domeniul războiului convenţional purtat în afara frontierelor celor două ţări, cel mai probabil deasupra apelor bazinului larg al Oceanului Pacific. În acest domeniu, G. Friedman identifică rachetele hipersonice ca fiind punctul tehnologic nodal al unui eventual conflict între SUA şi China. Rachetele hipersonice sunt cele care ating o viteză de cinci ori mai mare decât viteza sunetului (sau peste 5000 km/h) şi pot efectua manevre, ceea ce le permite, în principiu, să învingă sistemele de apărare anti-aeriană actuale. Rachetele hipersonice sunt de două feluri, cele strategice fac parte dintr-un sistem în două etape: pe traseul ascendent, rachetele hipersonice sunt aduse în straturile superioare ale atmosferei, sau chiar la limitele inferioare ale spaţiului cosmic, cu ajutorul unor rachete să spunem clasice, numite şi „planoare”; după aceasta, rachetele hipersonice sunt lansate cu vitezele amintite doar pe traiectul descendent, către ţinte, ca rachete de croazieră. Cele mai recente realizări includ rachete hipersonice care pot efectua manevre spectaculoase pe traiectoria descendentă, pentru a evita acţiunea sistemelor anti-rachetă. Rachetele hipersonice din cea de-a doua categorie acţionează la nivel operaţional – tactic, pot fi lansate de pe platforme convenţionale (avioane, nave de luptă maritime sau lansatoare la sol) şi au o rază de acţiune mult mai scurtă. Acestea sunt rachete de croazieră hipersonice, care pot totuşi să copleşească sistemele convenţionale de apărare într-un Teatru de Operaţii (TO) accesibil, aşa cum pot acţiona forţele armate chineze în Marea Chinei de Sud. 

Cele două categorii pot fi abordate în mod diferit, conform doctrinei şi viziunii strategice a statului respectiv. Rusia, de exemplu, care deţine un număr foarte mare de rachete balistice intercontinentale (ICBM) nucleare, contează pe prima categorie, pentru a capitaliza avantajul numărului mare de ICBM care nu pot fi oprite toate de o solidă apărare anti-rachetă, fie ea şi cea a Statelor Unite. În viziunea lui G. Friedman, China contează pe cea de-a doua categorie de rachete hipersonice, pentru că deţine mai puţine ICBM şi preferă să construiască o supremaţie în teatre operaţionale din Orientul Îndepărtat. China nu poate însă proiecta această capacitate mai departe către est, unde supremaţia americană în privinţa platformelor operaţionale este incontestabilă.

George Friedman subliniază, însă, faptul că rachetele chinezeşti suferă de un dezavantaj major, anume nevoia de localizare mai precisă a ţintelor pe segmentul terminal al traiectoriei, întrucât localizarea iniţială, la lansare, nu are precizia necesară unor efecte operaţionale eficiente. Astfel, analiza publicată în Geopolitical Futures ajunge la concluzia că Beijingul nu poate conta pe sisteme aeriene, fie avioane de cercetare, fie sisteme aeriene fără operator uman, pentru că acestea nu pot supravieţui capacităţilor antiaeriene ale Statelor Unite. Rămâne soluţia sateliţilor de supraveghere, care pot transmite rachetelor date de localizare în mod eficace, iar sistemul chinezesc Beidou a făcut progrese semnificative în acest sens. De aceea, ameninţarea esenţială nu sunt rachetele hipersonice în sine, ci mijloacele de cercetare ISR (Intelligence, Surveillance, Reconnaisance) spaţiale.

Astfel, potrivit lui G. Friedman, noul tip de război ar presupune că, la primul indiciu de agresiune din partea Chinei, SUA ar distruge sateliţii chinezeşti pentru a împiedica o coordonare spaţială a rachetelor hipersonice, apoi SUA ar ataca şi capacităţile de lansare de sateliţi ale adversarului, pentru a împiedica înlocuirea sateliţilor distruşi. Deja apare aici un nou concept, cel de „lansare pe avertizare”, în loc de „lansare ca răspuns la lansare”, care constituia baza sistemului de avertizare timpurie al SUA. Teoretic, acest concept este similar ca implicaţii cu lovitura de preempţiune, dar dezvoltarea subiectului nu face obiectul acestor rânduri. Mai mult, noul tip de război face ca noua cotă / înălţime  care trebuia cucerită în câmpul tactic clasic este să fie acum zona de orbită joasă a sateliţilor de navigaţie, pentru a interzice posibilitatea de asigurare a eficacităţii rachetelor hipersonice pe segmentul final al traiectoriei acestora. Deci, după „Brittania rule the waves!”, ar urma „America, rule the low orbit!”

Un al doilea dezavantaj al rachetelor de croazieră hipersonice este faptul că ele nu pot purta o încărcătură foarte mare, doar puţin peste 500 kg. Ele nu pot în mod obligatoriu să scufunde o navă de război mare, dar pot cauza daune însemnate şi pot scoate din luptă platforme de luptă importante. Totuşi, rachetele de croazieră hipersonice sunt oricum preferabile platformelor clasice, adică tancurilor, vaselor sau chiar avioanelor strategice, care necesită eforturi mai mari pentru proiectare în TO.

De cealaltă parte, Statele Unite fac eforturi de dezvoltare a rachetelor hipersonice încă din anii ’90 şi nu există informaţii publice referitoare la progresele realizate, dar George Friedman consideră că Pentagonul a atins niveluri semnificative de avans tehnologic în ceea ce priveşte materiale rezistente la temperaturi mari, propulsia scramjet şi noi tipuri de explozibili care să crească puterea de distrugere a acestor rachete. Probabil că demonstrarea unor astfel de capabilităţi de către SUA ar lămuri situaţia echilibrului de putere înainte ca evenimente nedorite să intre pe un curs fără întoarcere. 

Într-un plan mai larg, un recent studiu RAND atrage atenţia asupra proliferării tehnologiei hipersonice în Europa, Japonia, India şi Australia şi face recomandări pentru o politică internaţională de non-proliferare a acestei tehnologii.

Concluzie: capcana lui Tucidide pândeşte în preajma Summit-ului G20

Ne aflăm, deci, la o răscruce istorică. Samuel Huntington afirma că „un război global în care să fie implicate statele-nucleu ale marilor civilizaţii ale lumii este extrem de improbabil, dar nu imposibil. Un asemenea război... ar putea rezulta din escaladarea unui război de falie între grupuri din civilizaţii diferite...” Cam exact situaţia actuală!

Pe de altă parte, după cum explicam interlocutorilor într-o altă viaţă, dacă am putea apuca America într-o mână şi am întoarce-o pe partea cealaltă, am vedea scris pe ea Made in China. Adică, cineva nu poate porni un război împotriva propriului atelier. Sau poate? Natura umană ne rezervă mereu surprize, iar ameninţările de aşa amploare, chiar „lebede negre”, nu sunt neglijate. Percepţia chinezilor acum este că măsurile actuale ale Statelor Unite au ca scop „menţinerea Chinei în permanentă inferioritate”, iar duritatea măsurilor Administraţiei Trump poate exacerba naţionalismul chinez instrumentat abil de P.C. Chinez pe fundalul culturii milenare a Chinei.

China este în mare predictibilă la scară istorică, iar noua sa atitudine geopolitică este perfect explicabilă. Intenţiile sale nu se schimbă de la un ciclu electoral la altul şi este interesant să ne amintim cuvintele premierului chinez Zhou Enlai, când Beijingul a decis să deschidă legături cu restul lumii. În vizită la Paris, el a fost întrebat ce părere are despre Revoluţia franceză (cea din 1789), iar Zhou Enlai a răspuns că „este prea devreme să ne pronunţăm!” (adică după două sute de ani!!!). Cam asta este perspectiva cu care gândesc chinezii. De altfel, chiar Kiron Skinner, de la Departamentul de Stat, a declarat: „Cred că trebuie să ne scoatem ochelarii cu lentilă roz şi să devenim realişti asupra naturii ameninţării. Şi mai cred că ar trebui să arătăm ceva respect pentru ceea ce cred că se străduiesc chinezii să realizeze”.

Mai problematic este cum va acţiona preşedintele Donald Trump, iar unii comentatori ai publicaţiei New Yorker îşi pun problema dacă D. Trump înţelege în profunzime problematica şi dimensiunile ameninţării chineze dincolo de sutele de miliarde deficit în balanţa comercială bilaterală; şi dacă D. Trump înţelege aversiunea chinezilor faţă de ideea de a fi conduşi de ţările occidentale.

Recent, au fost câteva ocazii de întâlnire la nivel înalt între oficiali americani şi chinezi, iar următoarea este reuniunea G20 (Osaka, 28 - 29 iunie). Până la încheierea acestor rânduri nu a fost anunţată o întrevedere Trump – Xi, ceasul ticăie, iar mersul evenimentelor pare să nu mai aştepte înţelegerea între oameni, riscul ciocnirii fiind în fiecare zi mai mare. În această situaţie, analistul Ray Dalio aminteşte de „capcana lui Tucidide”, care arată cum tensiunile dintre o putere în ascensiune şi o putere aflată în control duc, până la sfârşit, la un conflict sângeros. Cel puţin aşa prezintă politologul Graham Allison în cartea sa „Destinate să ajungă la război: pot America şi China să scape de capcana lui Tucidide?”

Aşadar, va opri Summitul G20 ciocnirea civilizaţiilor?