12 februarie 2020

Următoarea ţintă a lui Putin

Sergiu Medar

Republica Belarus este membră a Uniunii Economice Eurasiatice. În această calitate ca şi prin semnarea unor acorduri bilaterale cu Federaţia Rusă, Belarus a devenit dependentă practic de relaţiile comerciale cu partenerul de la est. Kremlinul intenţionează ca până la viitoarele alegeri prezidenţiale din 2024 să încheie procesul de integrare a Belarusului în Federaţia Rusă, urmând ca acelaşi lucru să-l facă şi cu unele din celelalte state foste membre ale Uniunii Sovietice.

Sursă foto: Mediafax

La începutul lunii februarie a anului 2020, Mike Pompeo, Secretarul de Stat al SUA, a efectuat o vizită de lucru în Ucraina, Belarus, Kazahstan şi Uzbekistan. Obiectivul principal al acestei vizite a fost identificarea la faţa locului a atitudinii liderilor acestor state faţă de SUA, în condiţiile în care ele fac, mai mult sau mai puţin, parte din zona de autoritate a Rusiei. În aceste state, se constată insistenţe ale Rusiei de relansare a Uniunii Economice Eurasiatice şi chiar dezvoltarea acesteia, inclusiv pe coordonate militare şi de securitate.

În acest an în Republica Belarus vor avea loc alegeri prezidenţiale. Alexandr Lukaşenko, actualul preşedinte este, autoritar, la conducerea autoritară a ţării de peste 25 de ani. Considerat ultimul dictator al Europei, apreciere dată chiar de Rusia, liderul Belarusului nu dă semne că ar intenţiona să părăsească de bună voie poziţia sa politică şi, în lipsa unui contracandidat eligibil, va câştiga probabil alegerile din luna august 2020.     

Peste patru ani Putin îşi va încheia mandatul de preşedinte al Rusiei şi va fi necesară o amendare a constituţiei pentru ca acesta să poată fi reales pentru un alt mandat după sfârşitul anului 2024. O asemenea variantă de extindere a autocratismului lui Putin nu poate să aibă loc fără un sprijin popular consistent. Acesta poate fi obţinut ori printr-o creştere spectaculoasă a nivelului de trai, puţin probabilă, ori printr-un succes extern răsunător. Având în vederea mentalitatea imperială a poporului rus, „recâştigarea” unor noi teritorii care au făcut parte din imperiul sovietic ar fi o dovadă de succes al lui Putin, ce ar putea înclina balanţa electorală,  în mod consistent, în favoarea sa. Pe această linie se înscriu relaţiile de forţă ale Rusiei cu statele foste sovietice aflate în zona “near abroad”. Din punct de vedere geopolitic, Belarus şi Ucraina sunt ţări de importanţă vitală pentru Kremlin, constituind o zonă tampon ce o separă, cu largă marjă geografică, de NATO. Alianţa Nord-Atlantică, ca organizaţie, alături de SUA, în mod individual, sunt oficial considerate ca fiind ameninţări la adresa securităţii naţionale a Rusiei, conform Strategiei sale de Securitate Naţională.

Pe de altă parte, integrarea, măcar a Belarusului, în Federaţia Rusă, ar însemna o nouă structură geografică şi politică a Federaţiei, a ce ar duce la necesitatea elaborării şi votării unei noi constituţii. Aceasta ar putea crea legalitatea necesară extinderii mandatului preşedintelui.   

După ce în anii 1990 Rusia şi Belarus au semnat mai multe acorduri şi tratate de colaborare, pe data de 8 decembrie 1999 a fost semnat Tratatul de Înfiinţare a Uniunii Statale a Rusiei şi Belarusului ratificat pe 22 decembrie 1999 de Duma de Stat a Rusiei şi pe data de 26 ianuarie 2000 de către Adunarea Naţională a Belarusului.  

Deşi acest Tratat a avut mai mult o valoare simbolică, el a dat asigurări Rusiei  că Uniunea Europeană sau NATO nu se vor mai extinde pe această direcţie, iar, pe de altă parte, Belarus, renunţând la aspiraţiile de integrare euroatlantică ale unei părţi a populaţiei, va primi din Rusia energie la preţuri preferenţiale. Pentru a fi sigur de atingerea obiectivelor sale Kremlin-ul desfăşoară o adevărată campanie pentru integrarea Belarusului în Federaţia Rusă. În acest scop Putin a semnat în decembrie 2019, la Sankt Petersburg, un nou tratat cu Lukaşenko ce accentuează creşterea dependenţei economice a Belarusului faţă de Rusia. Cu toate acestea, preşedintele Belarusului, nu a manifestat un deosebit entuziasm pentru integrare , în felul acesta provocând o creştere a presiunii Rusiei.

La sfârşitul anului 2019 şi începutului anului 2020 presiunile Rusiei asupra Belarusului, au căpătat valenţe noi, acestea manifestându-se atât în domeniul economic, cât şi în cel militar, toate susţinute de o manipulare agresivă prin media. După cum a menţionat Medvedev, prim ministrul Rusiei, integrarea militară cu Belarus ar însemna o cedare voluntară de suveranitate din partea statului est-european.

Putin consideră, deşi nu declară acest lucru, Rusia ca fiind un imperiu. La baza acestuia, înainte de a forţa realizarea ambiţiei sale geopolitice „de la Lisabona la Vladivostok”, integrarea statelor vorbitoare de limba rusă şi a dialectelor sale, este primul pas obligatoriu. Putin, în cuvântarea sa de la Soci, în contextul justificării agresiunii şi anexării Crimeei în 2014, a subliniat că această integrare este principalul obiectiv geopolitic pe care intenţionează să-l atingă în cursul mandatului său. 

În acest context, Stephan Blank, profesor la US Army War College menţiona: “Pe lângă cementarea legăturii tradiţionale a imperiului, imperialismul şi autocraţia ca două feţe ale aceleiaşi medalii, Moscova vrea să anexeze Belarus pentru a pune bazele unor baze militare şi dislocarea de forţe aeriene şi terestre”.

Pentru a crea presiuni suplimentare asupra Belarusului între care principala armă non-militară o reprezintă furnizarea de energie la preţuri preferenţiale, începând cu data de 1 ianuarie 2020, Rusia a sistat furnizarea de petrol prin conductele ruseşti care străbat teritoriul Belarus. În aceste condiţii Belarus s-a simţit obligată să importe petrol din Norvegie, la preţuri mult mai mari. În Belarus există mai multe conducte de transport de petrol dar şi facilităţi de prelucrare a acestuia. O conductă trece prin nordul ţarii, de la est la vest îndreptându-se către portul leton Ventspils şi cel lituanian Klaipeda. O altă conductă traversează Belarus, în acelaşi sens prin sudul ţării către Polonia şi Germania. Acest mod de presiune face parte dintr-un deja vu story aplicat cu succes şi în alte zone geografice.

Economia Belarusului se bazează pe producţia agricolă şi prelucrarea petrolului brut. De aceea sistarea livrării de petrol sau suspendarea preţurilor preferenţiale ar afecta serios venitul de trai în statul care furniza Europei mari cantităţi de produse petroliere prelucrate în rafinăriile din Belarus. Într-o cuvântare publică în care critică politica de export de energie a Rusiei, Lukaşenko, cunoscut pentru limbajul său „colorat”, a avut o exprimare pentru care li s-ar scădea nota la purtare copiilor care ar folosi-o. 

Lukaşenko a introdus, un sistem economic hibrid, care presupune o economie centralizată dar permiţând  şi dezvoltarea, la scară mică, a unui parteneriat privat, mai ales în domeniul IT. 

Vorbind despre situaţia din Belarus, Arkadi Moshes, director de programe la Institutului Finlandez de Relaţii Internaţionale afirma că  „există sentimentul general că ceva se petrece. Situaţia generală este probabil mult mai serioasă decât până acum”.

Lukaşenko doreşte să menţină un echilibru între Moscova şi Bruxelles sau între Moscova şi Washington, uitând faptul că puterile menţionate au obiective ce cu greu pot fi reconciliate.

Pentru verificarea nivelului de pregătire ca şi pentru a testa reacţia armatei la schimbările rapide de situaţii, Belarus a desfăşurat începând cu data de 30 ianuarie, cu puţin înaintea sosirii la Minsk a Secretarului de Stat american, Mike Pompeo, un exerciţiu de amploare  în zona de sud-est. În cursul acestuia au fost făcute traversări de cursuri de ape,  abordate misiuni în păduri ca şi în zone urbane. Conducerea Ministerului Apărării nu a comunicat niciun fel de informaţii privind amploarea acestui exerciţiu: câte unităţi participă, care sunt acestea şi ce comandamente sunt implicate. Rolul acestui exerciţiu a fost acela de a da un semnal Rusiei pentru a încerca să descurajeze o posibilă acţiune militară din partea acesteia. În acelaşi timp, noul exerciţiu NATO Defender Europe 2020 va duce la întărirea cooperării dintre armata Belarusului şi cea a Rusiei, ambele considerându-l ca pe o ameninţare militară directă asupra celor două state. În felul acesta este subminat efortul SUA de reconciliere cu Belarus.

Acest exerciţiu a fost precedat de schimbări importante la conducerea armatei. Făcând practic o rotaţie în funcţii, preşedintele Belarus Lukaşenko a numit un nou ministru al apărării, un nou şef de stat major şi un nou preşedinte al Consiliului de Securitate.

Vizita la Minsk a lui Mike Pompeo are, totuşi, semnificaţia deschiderii unui nou capitol în relaţiile dintre cele două ţări. Începând cu anul 2008, SUA au impus sancţiuni economice şi politice Belarusului. Au fost impuse restricţii economice care se referă la rafinarea petrolului, au fost iniţiate blocaje financiare asupra unor bănci, ca şi interdicţii de călătorie aplicate unor personalităţi din Belarus printre care şi lui Lukaşenko. Ca urmare, Belarus l-a expulzat pe ambasadorul SUA la Minsk în timp ce Washingtonul a reacţionat la reciprocitate.

Concluzionând, pe scurt vizita Secretarului de Stat american, profesorul Moshes a subliniat faptul că:  „Economia Belarusului are acum nevoie de subvenţii şi de bani. Banii nu vin din SUA sau din Europa, ei vin din Rusia”.

Pentru a nu permite Rusiei să o şantajeze cu livrările de petrol, Lukaşenko a început să caute şi surse alternative, purtând discuţii cu SUA, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite. Există informaţii în media conform cărora în Odesa va sosi, în luna februarie, primul petrolier cu încărcătură  pentru Belarus.

Moscova ştie că vizita lui Pompeo în Belarus nu va schimba prea mult relaţiile Moscovei cu Minsk-ul dar vrea să folosească acest pretext pentru creşterea presiunilor asupra Belarus. Nu există semnale că SUA vor ridica prea curând sancţiunile aplicate statului est-european. Acordul pentru reluarea relaţiilor, la nivel de ambasador dintre cele doua state va fi pus în aplicare destul de curând. SUA s-au oferit să furnizeze petrol Belarusului, la preţuri avantajoase, cât mai curând. Pompeo nu a menţionat însă că în SUA instituţiile politice nu pot impune preţuri firmelor private chiar dacă acestea livrează produse strategice.  

Lukaşenko, pare a încerca să se apropie de SUA, în special, şi lumea occidentală în general. De aceea el va avea nevoie de sprijin politic consistent şi de o reacţie pozitivă din partea acestora. Vizita lui Pompeo a fost un evident semnal din partea SUA, adresat Rusiei, prin care se exprimă  interesul american pentru Belarus. Probabil, în acelaşi context, vor urma vizite ale unor lideri europeni în aceeaşi regiune. Este însă puţin probabil că SUA va putea să ridice, chiar parţial, sancţiunile aplicate Belarus până în luna august 2020, când vor avea loc alegerile prezidenţiale. Rusia, chiar dacă nu se simte ameninţată de această evoluţie va căuta să-l descurajeze pe Lukaşenko, iar acesta, probabil va trebui să facă multe concesii Rusiei. Acesta poate fi şi motivul pentru care ambasadorul rus la Minsk a participat la ultima şedinţă a  Consiliului Suprem de Apărare al Belarusului. 

Este puţin probabil că în viitorul previzibil, Belarus va reuşi să aibă o politică externă şi internă independentă de Rusia. Ameninţarea militară a Federaţiei Ruse va continua, suspendarea suveranităţii Belarusului depinzând atât de compromisurile pe care le va face Lukaşenko în faţa lui Putin, pentru a câştiga alegerile din august, ca şi de modul în care vor fi implementate propunerile constituţionale ale liderului rus.