Unul pentru toţi şi toţi pentru unul?

Aplicarea Art.4 şi a Art.5 din Tratatul de la Washington.

Departamentul Apărării al SUA a solicitat, în anul 2019, companiei specializate în analize politico-militare RAND, un studiu care să analizeze disponibilitatea statelor NATO de a-şi îndeplini obligaţia conform Art.5 din Tratatul de la Washington prin care a fost înfiinţată Alianţa Nord-Atlantică. Interesul pentru o asemenea analiză scoate în evidenţă că SUA ar dori să ştie ca în cazul unui ipotetic atac al Rusiei asupra unui stat Baltic, cât de disponibile vor fi statele europene să vină în sprijinul statului NATO care este supus unui atac cinetic sau acinetic şi cu ce mijloace.

Înfiinţată în anul 1949, organizaţia Atlanticului de Nord a avut menirea de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi în faţa unui atac din partea Uniunii Sovietice. După colapsul URSS, NATO şi-a orientat misiunile către „graniţele cu probleme” ale alianţei (Bosnia-Herzegovina, Kosovo) sau „out of area” ( Afganistan, Libia).

Creşterea agresivităţii politicii externe a Rusiei continuată cu intervenţia brutală şi anexarea Crimeei ca şi acţiunile militare din sud estul Ucrainei au dus planificatorii NATO la concluzia că este necesară întocmirea unor planuri de apărare şi ripostă în cazul în care Rusia ar ataca unul din statele membre NATO cu referire mai ales la Statele Baltice.

Din această perspectivă, „Planificarea din timp” (de contingenţă), pe lângă planificarea pentru răspuns în situaţii de criză, reprezintă o componentă importantă a planificării operaţiilor. Realizate de către structurile militare aliate, Planurile de contingenta sunt menite să pregătească reacţia Alianţei pentru contracararea unui risc viitor la adresa securităţii acesteia, fie tip articol 5 sau de alt tip, în scopul facilitării planificării în cadrul Operaţiilor de Răspuns la Criza (Crisis Response Operations).  

Apărarea colectivă este exprimată prin art.5 din Tratatul de la Washington, care menţionează că fiecare stat membru trebuie să ştie că un atac armat asupra unui stat ce aparţine NATO, este considerat a fi un „atac împotriva tuturor” statelor Alianţei şi că trebuie să asiste statul atacat cu acele „acţiuni pe care le consideră necesare, inclusiv folosirea forţelor armate”. Dintr-o analiză atentă a textului se poate vedea că nu este obligatorie participarea cu forţe armate, aceasta însemnând că în cazul unui atac armat nu toate statele membre trebuie să participe, în sprijinul statului atacat, cu forţe combatante. Sprijinul acordat conform art.5 poate fi politic, economic sau militar. Art.5 se aplică numai dacă este atacat un obiectiv aflat pe teritoriul unui stat membru NATO, aceasta însemnând implicit că funcţionează numai pe teritoriul Europei şi cel al Americii de nord.

Statul atacat invocă aplicarea art.5 prin reprezentantul său la North Atlantic Council (NAC). Obţinerea consensului statelor membre NATO privind evaluarea situaţiei validează activarea Planurilor de contingenţă sau formarea unei coaliţii de voinţă (coalition of willing). In ambele situaţii statele membre pot participa la aceste acţiuni prin participare militara.         

Art.5 a fost invocat, până acum, într-o singură situaţie, de către SUA, atunci când pe 11 septembrie 2001 au fost efectuate atacurile teroriste pe teritoriul său. S-a obţinut consensul NAC şi, ca urmare, avioanele AWACS ( Airborne Early Warning and Control Systems) aparţinând NATO, au efectuat peste 360 de misiuni pe cerul SUA. La aceste misiuni au participat peste 830 de aviatori şi personal auxiliar din 13 state aliate.

Nu trebuie uitat însă art.4 care prevede că statele NATO se vor „consulta atunci când, în opinia oricăruia dintre ele, este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea” acestuia.

Art.4 a fost invocat de Turcia atunci când s-a simţit ameninţată de escaladarea conflictului din Siria. Ca răspuns al NATO, SUA, Germania, Olanda şi Spania au dislocat baterii Patriot pe teritoriul Turciei. Când în anul 2014 Rusia a atacat Ucraina, Polonia şi Lituania au invocat art.4 şi ca urmare, NATO a iniţiat zborurile în cadrul misiunilor de poliţie aeriană, au dislocat Grupul Maritim NATO, nr.1 în Marea Baltică şi au poziţionat Grupul de Luptă NATO în Polonia şi efective ale acestuia în Statele Baltice.

Studiul RAND, făcând o analiză a reacţiei statelor NATO la un ipotetic atac al Rusiei asupra unui stat NATO  menţionează faptul că aceste state pot participa, în cazul invocării art.5 şi aprobării în NAC a unei riposte a NATO în NAC, cu o componentă politică, economică sau militară, la răspunsul împotriva agresorului. Componenta politică presupune susţinerea participării NATO în cadrul NAC, votul în organismele internaţionale în favoarea statului atacat şi altele. Componenta economică presupune livrarea de echipamente militare nerambursabile sau ajutoare financiare. Componenta militară nu înseamnă neapărat numai participarea combatantă a forţelor militare ci şi dislocarea acestora în ţara ameninţată ca mijloc de descurajare.

Problema care se pune se referă la dorinţa de participare a statelor membre NATO la o misiune de apărare colectivă sau în cadrul unei coaliţii de voinţă.

Participă aliaţii NATO la apărarea colectivă? 

Susţinerea publică a participării statelor NATO la o intervenţie militară în apărarea unui alt stat NATO ameninţat sau agresat diferă de la ţară la ţară. Într-un sondaj de opinie al Fundaţiei Internaţionale Pew din anul 2017 s-a constatat că 60% din germani, 55% din britanici şi 54% din spanioli se opun participării armatei ţării lor în apărarea unui aliat NATO. Modul în care opinia publică susţine sau nu, un asemenea demers depinde şi de istoria şi cultura acelui popor. Există o mare diferenţă între modul în care europenii şi americanii văd această intervenţie. Conform unui sondaj al German Marshall Fund din anul 2013, doar 31% din europeni susţin o participare la o intervenţie militară în apărarea unui aliat, în timp ce în SUA acest procent este de 68%. Acolo unde există şi un interes economic procentele se schimbă. La întrebarea dacă ţara lor ar trebui să intervină militar în Iran pentru a opri programul nuclear, 70% din francezi, 67% din portughezi, 59% din spanioli şi 51% din germani au răspuns pozitiv, într-un sondaj din 2014. Celelalte state europene nu susţin un asemenea demers.

Susţinerea publică a participării militare în misiunea NATO de apărare colectivă a unui stat NATO atacat depinde de scopul acţiunii. În SUA sprijinul popular este mai mare în situaţia în care un popor îşi apără patria, şi este mai mic atunci când se încearcă schimbarea politicii interne a unui stat. Susţinerea publică se poate modifica brusc atunci când se schimbă contextul acţiunii. Deşi în prezent, în cazul unui ipotetic atac al Rusiei împotriva unui stat NATO participarea nu are un sprijin popular puternic, în cazul în care trupele aliate dislocate în estul Europei ar fi atacate de Rusia, participarea militară a trupelor NATO ar fi puternic susţinută.

În fiecare stat NATO elitele, prin poziţia lor pot influenţa opinia publică în ceea ce priveşte participarea militară la o acţiune NATO. Participarea Germaniei la misiunea International Security Assistance Force (ISAF) în Afganistan, deşi nu era misiune NATO care fie generată de art.5,  a putut fi posibilă, datorită intervenţia elitelor germane în a convinge opinia publică de necesitatea participării militare.

Elitele politice pot influenţa atât pozitiv cât şi negativ participarea militară la misiunile NATO. În Olanda, de exemplu, campania politică a Partidului Muncii a dus la creşterea scepticismului populaţiei în ceea ce priveşte participarea la  misiunea NATO din Afganistan şi, de aici, la retragerea Olandei din ISAF.

Deciziile guvernelor de a participa la operaţiile militare ale NATO sunt puternic influenţate de campaniile electorale. Statele în care partidul de guvernământ are majoritate parlamentară, sunt mai dispuse la luarea unei decizii pro NATO decât dacă nu ar avea acest confort politic. De asemenea, în preajma campaniilor electorale este mai greu de obţinut consensul popular pentru participarea la misiunile NATO.

Decizia cancelarului german Gerhard Schroder de a se opune intrării SUA în Irak, a venit ca urmare a poziţiei şubrede a partidului său, Partidul Social Democrat, în sondajele de opinie din campania electorală

În Spania, Partidul Popular, de guvernământ, care a susţinut coaliţia, condusă de SUA, din Irak, şi a trebuit să facă faţă şi unui atac terorist cu bombă  pe teritoriul Spaniei, a pierdut alegerile, în favoarea Partidului Socialist care a desfăşurat o campanie electorală anti război. Ca urmare s-a luat decizia de retragere a Spaniei din coaliţia din Irak.  

Când se poate crea un consens între elitele politice, privind participarea militară a statului într-o misiune NATO, atunci nu mai este necesar un sprijin popular puternic. De exemplu, participarea statelor europene la misiunea ISAF din Afganistan nu a avut o susţinere publică convingătoare. Totuşi multe state europene au luat decizia de a participa. Importantă este şi păstrarea acestui consens politic, pentru a susţine această participare chiar şi în cazul unor pierderi umane.

Partidele de extremă dreaptă ca şi cele de extremă stângă, deşi minoritare, prin poziţia lor anti NATO creează o presiune suplimentară asupra partidelor de guvernământ europene, în procesul de luare a deciziei de susţinere a misiunilor Alianţei. Partidul Alternativa pentru Germania, care are 90 de locuri (12,6%) în Parlamentul Germaniei susţine îndepărtarea oricăror trupe aliate de pe teritoriul german. În Franţa, partidul Adunarea Naţională,  condus de Marine le Pen susţine retragerea Franţei din NATO. Nu întâmplător acest gen de acţiuni este susţinut politic şi financiar de Rusia.

Participarea cu forţe militare la misiunile NATO depinde şi de modul constituţional de luare a deciziei pentru participarea armatei naţionale la asemenea misiuni. În Franţa, de exemplu, decizia aparţine în totalitate preşedintelui, pe când în Germania aceasta aparţine parlamentului, care, în actuala sa structură, este greu de presupus că ar acţiona în favoarea NATO.

Studiul RAND, care face această analiză, scoate în evidenţă faptul că pentru statele europene acest obiectiv de apărare colectivă nu este atins automat, cu aplicare instantanee, ci el necesită un proces atent dar rapid. Intervenţia statelor NATO este însă mult mai rapidă atunci când un statul care ar urma să intervină, are propriile sale trupe, aflate pe teritoriul statului ameninţat, şi care devin ţinte ale posibilului atac.

În aceste condiţii parteneriatul strategic al României şi Poloniei cu SUA devine mai important ca oricând. În mod repetat, prin emisarii săi, dar şi direct preşedintele Trump a declarat că SUA vor participa cu toate mijloacele necesare în cazul în care Româna ar fi atacată. Implicarea directă şi tranşantă a SUA cu sprijin militar pentru aliaţii săi intră în cultura poporului american şi ea a fost dovedită în repetate situaţii.