Uniunea Europeană - Situaţia politică şi de securitate 2020

Privind retrospectiv, anul 2019 ar fi urmat să marcheze începutul unei noi etape politice pentru Europa. Întreg publicul european aştepta ca alegerile parlamentare, reconfigurarea compoziţiei politice a legislativului european şi nominalizarea conducerii principalelor structuri organizatorice să influenţeze substanţial capacitatea Uniunii Europene de a asigura continuitatea proiectului european sub semnul unităţii, mai ales în abordarea celor mai importante teme politice: criza zonei euro, migraţia şi Brexit-ul. Din păcate, un parlament fragmentat, rezultat în urma alegerilor, în care coaliţiile politice sunt mai greu de construit, a pus sub semnul îndoielii capacitatea UE de a îndeplini obiectivele ambiţioase pe care şi le-a propus.

În acest context, comportamentul politic şi de securitate al Uniunii Europene în anul 2020 va fi influenţat de doi stimuli majori: viziunea referitoare la creşterea rolului UE, ca actor global relevant, şi o diminuare, în continuare, a solidităţii relaţiei transatlantice, în perspectiva unei noi candidaturi a preşedintelui Trump la alegerile prezidenţiale de la finalul anului.

Prin urmare, UE va căuta soluţii proprii pentru provocările globale, într-o lume a competiţiei dintre marile puteri, în care convergenţa intereselor sale majore cu cele ale Statelor Unite nu va mai reprezenta o certitudine. Espectativa strategică nu mai poate fi o opţiune viabilă.

Schimbarea de paradigmă de securitate internaţională va conduce la comprimarea timpilor de reacţie, la slăbirea formatelor convenţionale de coordonare cu partenerii tradiţionali şi la necesitatea unei prezenţe militare oportune şi active în focarele de criză de interes pentru Bruxelles. De aceea, noua Comisie va imprima un ritm accelerat în implementarea viziunii cu privire la autonomia strategică a Uniunii, fără a renunţa la valorile sale morale ce se vor regăsi în definitivarea unui bloc comercial liberal după reguli exclusiv europene, capabil să lupte energic împotriva forţelor naţionalismului radical, xenofobiei şi rasismului şi, nu în ultimul rând, să se reinventeze ca putere militară credibilă, garantă a multilateralismului şi ordinii internaţionale liberale.

Cu toate acestea, discursul politic nu va mai fi suficient, aşa cum se întâmpla nu cu mulţi ani în urmă. Va fi necesar un efort uman şi financiar semnificativ pentru realizarea coordonată a unor obiective atât de îndrăzneţe. În plus, cel puţin în domeniul securităţii, se poate anticipa apariţia unei falii între statele membre, în condiţiile în care NATO trebuie să-şi rezolve propriile problemele, iar prin ieşirea Marii Britanii, UE a pierdut cel mai mare contribuitor militar. Unele ţări europene vor încerca să încheie acorduri bilaterale cu Statele Unite pentru a le garanta securitatea, în timp ce altele vor consimţi pentru strângerea rândurilor în jurul soluţiei europene.

Realizarea consensului pe temele sensibile de securitate şi apărare va fi din ce în ce mai dificilă. De aceea, 2020 ar putea să devină anul în care va fi făcută trecerea la votul cu majoritate calificată, ca regulă în domeniul politicii externe şi de securitate comună, anunţată deja de preşedintele ales al Comisiei, Ursula von der Leyen.

Cu unanimitate sau nu, deciziile vor fi obligatorii. Dacă în unele domenii renunţarea la unanimitate poate ajuta la depăşi unor obstacole, în domeniul de politică externă şi de securitate, într-un moment în care euroscepticismul este deja răspândit, aceasta poate deveni „o reţetă” pentru un eşec lamentabil.

Europa în devenirea sa ca actor global. Din această perspectivă, UE se va strădui ca în anul următor să devină de facto un actor global relevat. Declarând uşile deschise, dar blocând intrarea noilor aspiranţi (Albania, Macedonia de Nord şi Balcanii de vest în întregul lor) fac ca acest deziderat să rămână mai degrabă o perspectivă, în loc să devină realitate. Nici Parteneriatul estic (Ucraina, Moldova şi Georgia) nu stă mai bine chiar dacă, aceste state şi-au clarificat aspiraţiile europene şi au investit resurse semnificative în atingerea scopului lor. Ca urmare, efortul Uniunii Europene de a crea un „imperiu liberal al binelui” pare să fie afectat de aşa zisă „oboseală la extindere”, fapt pentru care, necesitatea de revizuire a procesul de lărgire va constitui un element de presiune pentru agenda sa viitoare.

Nevoia de revizuire a Strategiei globale a UE. Contextul geopolitic şi strategic actual, dar şi atmosfera internă din cadrul UE, va impune acest lucru, chiar dacă, cele cinci priorităţi pe care le conturează Strategia elaborată în anul 2016 rămân valabile. Cu toate că în rândul ţărilor membre lipseşte apetitul preocupărilor de acest gen şi, în plus, guverne din cadrul UE subminează în mod voluntar politica externă a UE, tonifiind sau blocând poziţiile acesteia, Înaltul Reprezentant şi Vicepreşedinte al Comisiei va trebui să-şi fructifice şansa de a-şi exprima propriile priorităţi şi de a modela acţiunea externă a UE în consecinţă. O strategie care nu mai poate fi atinsă devine o dogmă.

Migraţia rămâne şi în acest an un dosar sensibil. Europa, cu aproximativ 77 de milioane de migraţi, deşi poate fi denumită un tărâm al imigraţiei, un curent de opoziţie populist tratează fenomenul ca o posibilă „invazie”, „cucerire” sau chiar un factor determinant în pierderea identităţii statelor. Structurată pe categorii, migraţia cuprinde cetăţenii est europeni, beneficiari ai deschiderii la reşedinţă şi muncă pentru aceştia, cetăţeni în căutarea unor oportunităţi de viaţă şi de muncă mai bune pentru a fugi de crize şi conflicte, cetăţeni în căutarea familiilor şi pentru reîntregirea acestora (în 1974 Europa a suspendat imigraţia cu muncă remunerată pentru non-europeni), elevi şi studenţi beneficiari ai burselor ERASMUS, ERASMUS + şi a punctelor sau permiselor de şedere pentru cei mai calificaţi şi nu în ultimul rând refugiaţii, o altă componentă a migraţiei provenită, în special, din zona de criză siriană. Europa va trebui să abordeze cu promptitudine această nouă situaţie care, în niciun caz nu va putea fi oprită. Împărtăşind valorile comune şi atentă la teama opiniei publice faţă de globalizare şi migraţie, Uniunea Europeană va lua în calcul, pe lângă nevoia de forţă de muncă calificată, angajamentele internaţionale şi în egală măsură, tendinţa îmbătrânirii propriei populaţii.

Politica de securitate şi apărare. Existenţa deja a consensului privind urgenţa îmbunătăţirii securităţii Europei, va obliga structura de conducere să abordeze, în acest an, asamblarea tuturor „pieselor” existente într-o manieră structurată. Pornind de la Strategia globală, care defineşte nivelul ambiţiei politice stabilit prin Tratatul de la Amsterdam în urmă cu două decenii şi responsabilitatea de a-şi proteja cetăţenii, UE va trebui să identifice soluţia optimă de a deveni un actor global în domeniul securităţii şi apărării prin dobândirea autonomiei strategice dar şi de a efectua operaţii militare de gestionare a crizelor. Experienţa operaţiunilor recente şi lecţiile învăţate au demonstrat că acţiunile militare UE (cu desfăşurarea unor forţe subdimensionate în raport cu misiunea) nu au dus la o pace durabilă, implicarea civilă în rezolvarea crizelor nu a fost susţinută suficient din punct de vedere economic şi nu în ultimul rând, după începerea desfăşurării militare, aproape imediat, atenţia politică s-a volatilizat.

Din această perspectivă, noile instrumente, Cooperarea Structurată Permanentă – PESCO şi Fondul european de apărare – EDF, trebuie să se regăsească într-o structură adaptată la cerinţele actuale astfel încât, împreună, să asigure o abordare cuprinzătoare. Rămâne astfel, ca statele membre ale UE să stabilească ce este necesar pentru a obţine autonomie în gestionarea crizelor pentru a acţiona cu adevărat eficient în situaţii în care interesul european este afectat şi, de asemenea, cum pot face apel la NATO, în condiţiile în care, majoritatea statelor UE sunt membre ale Alianţei şi vor avea nevoie de capabilităţi suplimentare pentru a-şi îndeplini angajamentele în cadrul acesteia.