Uniunea Europeană şi Republica Socialistă Vietnam: necesitatea unui acord de liber schimb şi rolul potenţial al României

România poate juca un rol important în încheierea acordului de liber schimb între Uniunea Europeană şi Republica Socialistă Vietnam pe timpul mandatului său în fruntea Consiliului European, putând promova o agendă de politică externă care să o consacre ca actor cu valenţe internaţionale. Relaţiile româno-vietnameze se bucură de un trecut respectabil iar potenţialul de dezvoltare pe viitor este promiţător. Este necesar un plus de coerenţă şi consistenţă în politica externă a României faţă de o regiune care, chiar dacă este îndepărtată, constituie unul dintre principalii poli de creştere economică în viitorul deceniu.

Dimensiunea economică a relaţiilor internaţionale a fost dintotdeauna o componentă esenţială a modului în care ţările abordează relaţiile politice bilaterale şi multilaterale. Dacă alianţele politice şi militare sunt imaginea cea mai evidentă a cooperării şi apropierii dintre state, tratatele şi acordurile economice sunt şi ele o imagine a deschiderii economice şi integrării dintre două state. Până la urmă, conceptul fundamental pe care se bazează, de exemplu, construcţia politică europeană – respectiv Uniunea Europeană – a pornit de la ideea că o integrare economică dintre Germania şi Franţa va duce la reducerea posibilităţii unor conflicte politice şi militare dintre cele mai mari şi mai puternice state de pe continentul european. Această idee se pare că funcţionează.

Conştientizarea că prosperitatea unei ţări depinde de deschiderea economică faţă de alte ţări conduce la o abordare mai puţin conflictuală a statului în cauză. Pentru un decident raţional, iniţierea conflictului cu un alt stat în momentul în care există o integrare economică substanţială dintre cele două state va implica asumarea unor costuri de prosperitate care pot pune sub semnul întrebării câştigurile politice obţinute. Bineînţeles, această motivaţie către cooperare se menţine atât timp cât obiectivele politice pot fi cuantificate iar acestea nu ţin de supravieţuirea regimului sau aspecte de identitate, mai puţin măsurabile.

Încheierea de acorduri de liber schimb este, din această perspectivă, o formă de integrare economică prin care ţările parte la un asemenea acord iniţiază şi paşi importanţi către cooperare politică şi, eventual, de securitate. Comerţul liber permite specializarea internaţională, o mai eficientă utilizare a resurselor şi, în final, o creştere de prosperitate la nivelul ţărilor în cauză. Este prima şi cea mai eficientă formă de integrare economică internaţională. La nivel politic, permite interacţiunea dintre semnatarii acordului de liber schimb, menţinerea dialogului şi un proces de negociere continuă care apropie părţile. Se deschid oportunităţi de colaborare şi către alte domenii.

În plus, acordurile de liber schimb au o puternică dimensiune de dezvoltare în măsura în care o întreagă literatură economică a demonstrat că cea mai eficientă formă de susţinere a statelor în dezvoltare nu este asistenţa guvernamentală pentru dezvoltare, ci deschiderea propriilor economii către exporturile acestor ţări. Din acest punct de vedere, ţările dezvoltate au fost interesate de încheierea de acorduri de comerţ liber pentru a atrage state cu care doreau să coopereze şi din punct de vedere politic. În fapt, există o anumită funcţie de „semnalizare” pe care asemenea acorduri o au în politica internaţională şi care denotă şi o apropiere politico-diplomatică.

Republica Socialistă Vietnam este unul dintre jucătorii importanţi din Asia de Sud-Est şi din lume, cu o potenţială creştere spectaculoasă nu numai în sfera economică dar şi politică şi militară. Este singurul stat care a obligat una dintre cele două super-puteri ale lumii din perioada Războiului Rece, Statele Unite ale Americii, să recunoască în 1975 regimul popular născut prin lupta de eliberare. Acelaşi lucru l-a făcut şi Republica Populară Chineză în 1979 când o expediţie de pedepsire a Hanoi-ului pentru înlăturarea în anul anterior a regimului Khmerilor roşii din Cambodgia nu şi-a atins scopul. Faptul că al doilea Summit al întâlnirilor dintre preşedintele american Donald Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong-un s-a desfăşurat în februarie 2019 în Hanoi nu este o întâmplare. Este rodul experienţei dovedite a unui stat cu un discurs matur, stabil şi predictibil în politica internaţională precum şi a disponibilităţii de relaţionare cu orice actor, indiferent de natura regimului.

Uniunea Europeană are încheiate circa 36 de acorduri de liber schimb, inclusiv cu ţări precum Algeria, Liban, Kosovo şi Turcia. Republica Socialistă Vietnam nu este cu nimic mai prejos decât acestea din punct de vedere politic, ca să nu spunem mai mult. La rândul său, statul sud-est asiatic are acorduri comerciale, ca membru al ASEAN, cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Republica Coreea, doar ca să denumim câteva dintre economiile în care companiile vietnameze sau multinaţionalele care operează în Vietnam au acces direct. Există acorduri bilaterale cu Republica Coreea precum şi cu Uniunea vamală euro-asiatică, ambele încheiate în acelaşi an, respectiv 2015. Încă din 2001, Vietnamul şi-a normalizat relaţiile comerciale cu Statele Unite ale Americii. Ca ţară, Republica Socialistă Vietnam a avut în ultimii ani o politică de echilibru faţă de marile puteri politice şi economice ale lumii, iar un acord cu Uniunea Europeană este esenţial pentru a încuraja politic această ţară în a-şi continua această strategie pe termen mediu şi lung.

Din acest punct de vedere, Republica Socialistă Vietnam comunică prin interesul de a încheia cât mai repede un acord de liber schimb cu Uniunea Europeană un mesaj de stabilitate precum şi disponibilitate pentru cooperarea politică şi de securitate. Iniţial, abordarea europeană a fost cea de a avea un mega-acord de liber schimb între Uniunea Europeană şi întreaga ASEAN însă datorită diferenţelor majore dintre cele 10 ţări membre ale acestei grupări, abordarea bilaterală a fost preferată ulterior.

În condiţiile în care de ceva ani Organizaţia Mondială a Comerţului nu mai reuşeşte să mobilizeze susţinerea politică pentru avansarea negocierilor comerciale în cadrul multilateral, Statele Unite ale Americii par a dezavua acordurile de liber schimb, simbolice fiind retragerea din Parteneriatul trans-pacific (fapt ce a luat prin surprindere ţările participante, inclusiv Vietnamul) şi diferendele comerciale în creştere cu Uniunea Europeană şi Republica Populară Chineză, Uniunea Europeană ar trebui să îşi asume un rol de lider economic global care să promoveze comerţul liber pe plan internaţional. Este, de altfel, şi singurul rol cu valenţe globale pe care şi-l poate asuma într-un mod consistent. După cum s-a afirmat de multe ori, negocierile internaţionale cu privire la liberalizarea comercială sunt ca şi mersul pe bicicletă: în momentul în care nu mai pedalezi, vei cădea de pe bicicletă. Este necesar mai mult ca oricând ca măcar Uniunea Europeană să pedaleze pentru a pune umărul la salvarea prosperităţii de care se bucură lumea în prezent. Bruxelles şi Hanoi au negociat deja propriul acord de liber schimb pe care l-au finalizat ca formă în februarie 2016. După trei ani în care această iniţiativă a trenat (ca şi acordul similar cu Singapore), România poate juca un rol important în relansarea unei relaţii tradiţionale cu ţara sud-est asiatică.

Relaţiile dintre România şi Vietnam au fost strânse în mod tradiţional. Acest lucru se datorează unui profil politic asemănător al celor două ţări, jucători regionali importanţi dar cu provocări de securitate majore în imediata lor vecinătate. Abordarea tradiţională a fost cea a orientării pe menţinerea statu-quoului legal şi diplomatic internaţional, România fiind, alături de Vietnam, o ţară susţinătoare a echilibrului juridic şi diplomatic internaţional.

România a fost pentru Vietnam o sursă de inspiraţie pentru procesul de dezvoltare din anii ’70 şi ’80. Peste 3.200 de specialişti vietnamezi au fost educaţi în România. Aceştia au văzut în România un model nu numai de dezvoltare dar mai ales de politică internaţională. Aceşti specialişti, alături de mulţi alţii educaţi atât în Vietnam cât şi în străinătate, au pus, începând cu anul 1986 (anul reformei economice intitulată „Doi Moi”) această ţară pe calea unei dezvoltări economice remarcabile, aşa cum recunoaşte chiar Banca Mondială. Timp de 30 de ani, economia sud-est-asiatică a înregistrat creşteri economice uriaşe, de peste 6% pe an, ajungând chiar la 9,5% în 1995. Cu un produs intern brut de 223 miliarde USD în 2017 şi exporturi de circa 220 miliarde USD, conform Băncii Mondiale, această economie este una dintre cele mai deschise economii din lume. Dacă citiţi acest articol de pe un echipament al companiei sud-coreene Samsung, este foarte probabil ca acesta să fi fost produs în Vietnam.

România este în prezent într-o situaţia de inconsistenţă strategică în afara ariei euro-atlantice. În lipsa unui angajament economic românesc care să fie asociat obiectivelor de politică internaţională, coerenţa abordării Bucureştiului faţă de subiecte extrem de importante de pe agenda internaţională precum Asia de Sud-Est, Asia centrală sau America Latină este dificilă. În lipsa unor jucători industriali naţionali, utilizarea statutului politic din cadrul Uniunii Europene poate fi, cel puţin temporar, o alternativă.

Relaţiile bilaterale cu Republica Socialistă Vietnam suferă, ca şi relaţiile cu alte ţări tradiţional partenere ale României. De câţiva ani, nu există măcar un ambasador numit la Hanoi care să permită oamenilor de afaceri sau studenţilor vietnamezi să obţină viza de România fără a se deplasa în ţări vecine. Este poate momentul ca, în prezent, politica externă românească să folosească unul dintre puţinele cărţi rămase pe masa sa în a se relansa pe plan internaţional. Iar Vietnamul poate oferi o cheie.

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Vietnam pot fi îmbunătăţite. În ciuda recunoaşterii reciproce a potenţialului excelent de colaborare economică (comerţul bilateral depăşind 50 miliarde USD în 2017 conform datelor Comisiei Europene), există reţineri din partea Bruxelles-ului, la presiunea unor organizaţii non-guvernamentale, de a avansa relaţiile comerciale şi investiţionale dintre cele două ţări la un nivel superior.

La jumătatea mandatului său de preşedinţie a Consiliului European, România poate valorifica rolul pe care îl are pentru a promova relaţiile Uniunii Europene cu Republica Socialistă Vietnam pornind de la nişte premise programatice, realiste. Încheierea acordului de liber schimb ar fi un important semnal în acest sens. Contextul internaţional contemporan extrem de volatil şi dificil de prezis sugerează că statele trebuie să aibă o abordare mai realistă în politica lor externă, să pună mai puţin în discuţie subiecte precum drepturile omului (care sunt legate de politica internă a statelor în cauză) şi să se orienteze mai ales către o abordare pragmatică. Ce poziţie poate fi mai sugestivă decât apropierea dintre Statele Unite ale Americii şi Republica Socialistă Vietnam, ţări care acum câteva decenii se aflau într-un conflict deschis, care a condus la pierderi umane şi materiale fără precedent, la acea dată, de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, dar în prezent colaborează în mod semnificativ în proiecte comune de dezvoltare economică şi securitate regională. Dacă România ar încerca să îşi impună şi ea o viziune proprie în politica externă europeană, subiectul Vietnam ar putea fi un punct de plecare cel puţin interesant.

Şi probabil că liderii statului sud-est asiatic nu vor uita acest lucru.