Uniunea Europeană în Balcanii de Vest: Geografia e "destinul", dar pentru integrare pare a nu fi de ajuns

Cu guverne şi mare parte din populaţie, obsedate de graniţe şi teritorii şi care tind să definească succesul comunităţilor prin intensitatea cu care se manifestă mândria naţională şi mai puţin prin creşterea economică, fără a mai aminti aici actorii vechi, dar şi noi, care încearcă să-şi consolideze prezenţa în regiune, pun la grea încercare capacitatea UE de a gândi şi de a acţiona ca un jucător geopolitic în Balcanii de Vest.

Deşi UE este implicată în menţinerea integrităţii teritoriale a Bosniei, este principalul partener comercial al Balcanilor, iar populaţia din zonă îşi continuă exodul către Occident şi nu către alte destinaţii, se dovedeşte că influenţa şi rolul de neegalat pe care le-a avut Uniunea Europeană în progresul democratizării regiunii şi procesul de aderare la UE sunt insuficiente pentru a satisface aşteptările cetăţenilor. Şi nu numai.

Într-un astfel de context, în februarie 2018, UE lansează strategia pentru „O perspectivă credibilă de aderare pentru Balcanii de Vest şi un angajament sporit al UE în regiune”, demonstrând astfel hotărârea de a induce un nou impuls pentru integrare. Două luni mai târziu, adoptarea de către Comisia Europeană a pachetului său anual de extindere şi a celor şapte rapoarte individuale (Muntenegru, Serbia, Turcia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Bosnia - Herţegovina şi Kosovo), demonstra că politica de extindere a Uniunii Europene reprezintă o investiţie majoră şi consecventă în pacea, securitatea, prosperitatea şi stabilitatea Europei. Spre deosebire de situaţia din anul 2003, când UE a promis pentru prima dată statutul de membru, de această dată, erau recunoscute schimbările pozitive ce au loc în ţările nominalizate pe calea progreselor ireversibile în relaţia cu UE.

În plus, prin reînnoirea perspectivei de aderare, Uniunea Europeană reitera faptul că promisiunea de aderare nu este un miracol, iar anul 2025 poate reprezenta o perspectivă în realizarea acestui deziderat.

Succesul acestei strategii era condiţionat însă de reformele ulterioare necesare conduse de Europa în Balcanii de Vest, prin care trebuiau aliniate aceste ţări la cerinţele de aderare la UE. Mai mult, UE preciza clar că aderarea va fi în cele din urmă bazată pe merit şi că datele calendaristice enunţate reprezintă aspiraţii şi nu obligaţii.

În ciuda faptului că strategia, declaraţiile şi planurile au generat o infuzie de optimism şi speranţă, realitatea de astăzi demonstrează ca guvernele europene nu au reuşit să abordeze serios aceasta provocare ci, dimpotrivă, s-au „evidenţiat” prin diviziuni şi indecizie în adoptarea politicilor pe termen lung faţă de Balcanii de Vest.

Motiv pentru care, dintre cele cinci ţări care au statutul oficial de ţări candidate (Albania, Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia şi Turcia), Serbia se afla într-un conflict cu Kosovo, departe de a se fi încheiat, iar o poziţie unitară în cadrul UE privind recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo, puţin probabil a se realiza.

Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo, recunoscute de Comisia Europeană ca potenţial candidate, nu sunt încă pregătite să înceapă negocierile, total diferite de celelalte ţări candidate, tocmai datorită particularităţilor mecanismelor interne.

Pentru Bosnia şi Herţegovina, ca şi pentru Kosovo, drumul aderării va fi lung şi anevoios însă, aderarea altor ţări balcanice le poate da, cu siguranţă, un impuls economic şi social, precum şi speranţa că se vor alătura acestora.

În aceste circumstanţe, îşi poate permite Europa să aştepte o înţelegere politică între Belgrad şi Pristina, la iniţiativa acestora, care să oprească frustrarea ce poate bloca întreaga regiune?

Mai mult, îşi poate permite UE, într-o perioadă de reaşezare globală, să menţină un risc geopolitic generat de un conflict nerezolvat?

Teoretic, am spune că nu. Realitatea arată, însă, cu totul şi cu totul altfel. Şi nu este îmbucurătoare.

Demersurile continue pentru integrarea regiunii în UE, Strategia de aderare pentru Balcanii de Vest, infuzia de capital în proiecte economice şi de infrastructură etc., s-au dovedit insuficiente pentru proiectul extinderii. Deşi Europa are o foaie de parcurs cu o lungă listă de recomandări, utile şi realiste, pentru a face acest lucru, realitatea demonstrează că UE şi-a ignorat în mare măsură propriile sfaturi, iar societatea civilă din regiune este încă destul de fragilă pentru o stabilitate reală pe termen lung.

Recenta reuniune din aprilie, când cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Emmanuel Macron au invitat liderii din Balcanii de Vest la Berlin, a evidenţiat tocmai disensiunile din interiorul UE pe tema extinderii şi, mai mult decât atât, nevoia unui plan realist pentru integrarea lor în structurile Uniunii Europene.

Blocul european ar trebui să preia conducerea în negocieri, să colaboreze îndeaproape cu ceilalţi actori, inclusiv cu Washingtonul şi Moscova, care au propriile interese strategice în regiune şi să propună, cu autoritate, Belgradului şi Priştinei soluţii de rezolvare a conflictului. „Soluţia locală” s-a dovedit ineficientă şi de neacceptat. Acelaşi lucru ar trebui susţinut cu hotărâre şi de către "Grupul de Contact" (UE, Franţa, Germania, Regatul Unit, Statele Unite şi Rusia) pentru a pune capăt luptelor politice din Bosnia. Exemplul de reconciliere dintre Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (Macedonia de Nord) şi Grecia pentru soluţionarea numelui trebuie urmat.

Eşecul reuniunii de la Berlin a amplificat speranţa aprofundării subiectului extinderii dar şi realizării consensului la reuniunea Procesului de la Berlin din 5 iulie, din Poznan, Polonia. La acest eveniment, desfăşurat sub preşedinţia poloneză, miniştri de externe, ai afacerilor interne şi ai economiei din unele state membre ale UE, au încercat să-i liniştească pe reprezentanţii ţărilor din Balcanii de Vest (Muntenegru, Serbia, Macedonia de Nord şi Albania, precum şi potenţialii candidaţi: Bosnia şi Kosovo), care aspiră să adere la Uniunea Europeană, că sprijinul UE pentru aderarea lor rămâne puternic.

Din nefericire, şi de această dată, speranţele de a identifica o reasigurare consensuală a UE (după ce unii lideri din blocul de 28 de membri au vorbit împotriva unei noi extinderi a blocului), s-au dovedit deşarte.

Lipsa unui interval de timp pentru aderarea acestora şi expunerea faptului că termenul stabilit prin strategia UE, anul 2025 pentru aderarea Serbiei şi Muntenegrului, este un obiectiv ambiţios au văduvit auditoriul de acea motivaţie suplimentară de care aveau nevoie. Cum nici mesajul adresat liderilor UE, care ar trebui să îşi respecte promisiunea şi să ajungă la o decizie pozitivă privind deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania nu şi-a găsit răspuns favorabil, ferm şi cu termen de realizare, atmosfera este concludentă.

În acest sens, declaraţia prim-ministrului Macedoniei de Nord, Zoran Zaev, în cadrul conferinţei de presă comune cu cancelarul german Angela Merkel, spune totul: „Nu cerem să devenim membru al UE, ci doar solicităm o motivaţie suplimentară pentru a ne îmbunătăţi şi a ne apropia mai mult de societăţile europene”.

Urmărind o altă declaraţie, a comisarului european Johannes Hahn, în cadrul aceluiaşi summit, în care acesta a afirmat că „Geografia este destinul. Balcanii de Vest fac parte din Europa: împărtăşim aceeaşi istorie, aceeaşi geografie, acelaşi patrimoniu cultural şi aceleaşi oportunităţi şi provocări astăzi şi în viitor.”... „Suntem destinul celuilalt, astfel încât să nu existe nicio îndoială că locul Balcanilor de Vest se află în interiorul Uniunii Europene”, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă extinderea mai reprezintă, în acest moment, o prioritate pentru UE? Ne putem pune şi alte întrebări.

Ţările aspirante îşi îndeplinesc angajamentele asumate pentru îndeplinirea criteriilor specifice aderării la UE?

Sunt ele apte să renunţe la orgoliile naţionaliste şi să se îndrepte ferm spre reconciliere regională?

Greu de răspuns la aceste întrebări, dar realitatea contemporană demonstrează că:

•        procesul de extindere este, probabil, cea mai pozitivă evoluţie a Balcanilor de Vest şi cea mai pozitivă forţă motrice a reformelor;

•        închiderea perspectivei de aderare la UE pentru aceste ţări ar duce la oprirea reformelor, va afecta statul de drept (lucru care se întâmplă deja) şi va conduce la inversarea sensului procesului care va avea ca efect diminuarea drastică a posibilităţii realizării reconcilierii regionale;

•        demersurile UE, ca şi ale ţărilor implicate, indică absenţa, în ambele părţi, a acelei mase critice care ar putea revigora procesul de extindere ulterioară;

•        este nevoie ca UE să simplifice şi să îmbunătăţească procesul de aderare.

Cum cetăţenii, în procent de 56%, şi mediul de afaceri, de 64%, consideră procesul de extindere drept un lucru bun, intensificarea cooperării regionale şi, implicit, a efortului diplomatic şi economic pentru susţinerea procesului de aderare trebuie continuată.

Exemplul dat de Macedonia de Nord în domeniul reconcilierii, al accelerării ritmului reformelor, în special în ceea ce priveşte statul de drept, drepturile fundamentale şi buna guvernare, rămâne emblematic şi trebuie urmat.

Decizia luată la Poznan de a oferi Macedoniei de Nord şi Bulgariei rolul de organizatori ai următorului summit al Procesului de la Berlin, denotă faptul că UE încearcă o nouă abordare a extinderii, responsabilizând şi o ţară aspirantă în această iniţiativă de cooperare interguvernamentală, menită să revitalizeze relaţiile multilaterale dintre Balcanii de Vest şi anumite state membre ale UE.

Din această perspectivă va fi preşedinţia bilaterală a procesului de la Berlin soluţia „miraculoasă” pentru deblocarea procesului de extindere sau va fi o invitaţie pentru naţiunile din Balcanii de Vest spre a-şi rezolva propriile probleme?