Un vis prea îndepărtat – autonomia kurdă se amână

O operaţie anunţată

Operaţiile militare ale Turciei din anii anteriori, sub titulaturi mai curând de misiuni de pace decât de acţiuni în forţă: „Scutul Eufratului” / „Euphrates Shield” – 2016, „Ramura de Măslin” / „Olive Branch” - 2018, au evoluat, logic, către această a treia incursiune a Turciei în teritoriul sirian, şi ea cu un nume mai mult de operaţie umanitară, „Izvorul Păcii” / „Peace Spring”. Pentru Turcia, problema kurdă a necesitat o rezolvare în etape, în funcţie de prioritatea la momentul respectiv şi poziţionarea comunităţii internaţionale.

Ca şi la operaţiile deja desfăşurate, Turcia a prezentat acţiunile sale ca având mai mult un scop umanitar decât unul militar. Şi, tot ca la operaţiile anterioare, cadrul creat pentru intrarea în scenă a forţelor militare a fost unul politic, de securitate regională, prezentat ca ultima opţiune, inevitabilă, pe care Turcia a avut-o la dispoziţie pentru a bloca o evoluţie periculoasă sau pentru a evita o tragedie. 

La operaţia din anul 2016, se prefigura crearea unui coridor kurd, ca urmare a ofensivei la vest de Eufrat a Forţelor Democrate de Securitate (majoritar kurde). În 2018, trebuia eliminat „buzunarul Afrin” şi creat, de această dată un coridor propriu în nord-vestul Siriei sub controlul rebelilor sirieni controlaţi, la rândul lor, desigur, de Turcia.

De această dată, în octombrie 2019, este vorba, declarativ, de implementarea Zonei de Securitate din sudul graniţei turco – siriene. Obiectivul este desigur, mai larg, şi vizează blocarea şi ştergerea proiectului de statalitate al kurzilor sirieni, chiar aceştia dacă nu l-au botezat astfel, folosind alte terminologii: autonomie, federalizare. Şi pentru că Zona de Securitate nu era de ajuns, Turcia i-a ataşat o componentă antiteroristă  şi una de redislocare a refugiaţilor sirieni de pe teritoriul naţional.

Aceasta a şi permis Ankarei să continue să solicite sprijin european, pentru proiectul de acţiuni umanitare / redislocare / preluare refugiaţi în interiorul acestei zone, sau al aliaţilor din NATO, pentru acţiunile antiteroriste preconizate.

Operaţiile desfăşurate în primele zile de după 9 octombrie au indicat, totuşi, că obiectivele militare prevalează.

Obiectivele Turciei şi ale lui Erdogan

Chiar dacă atacurile armatei turce şi ale grupărilor militare rebele siriene au fost prezentate drept unele punctuale, vizând exclusiv obiective şi dislocări militare, „Izvorul Păcii” a provocat deja un val de refugiaţi care au ales să se retragă din faţa luptelor, o parte către localităţile kurde din interior considerate mai sigure, o altă parte către Kurdistanul irakian. Surse kurde evaluează la 100.000 – 150.000 numărul persoanelor dislocate.

Colateral, au fost lovite şi obiective civile, iar execuţiile nu au lipsit, înregistrate mai ales în zonele unde au acţionat grupările de opoziţie siriene controlate de Ankara. Aceste evoluţii, coroborate cu deja anunţatele planuri de a reloca o parte din refugiaţii sirieni (majoritatea fiind arabi) de pe teritoriul Turciei în tabere care ar fi urmat să fie amenajate în interiorul Zonei de Securitate (majoritar în zonele kurde), au fost percepute în unele state din Vest drept o încercare cu curăţire etnică.

În prezent, kurzii beneficiază în Europa de o imagine pozitivă datorită acţiunilor acestora împotriva grupărilor teroriste (statul islamic, în primul rând), dar şi diasporei kurde, din ce în ce mai active în media şi în plan public. Demonstraţiile masive care au urmat începerii operaţiei au arătat sugestiv acest lucru.

Rezultatul a fost o poziţie destul de negativă a statelor europene faţă de decizia Turciei de declanşare a acestei operaţii, care, chiar dacă nu s-a concretizat în unanimitate la nivelul UE, a dus la decizii ale unor state importante de blocare a exporturilor de arme către Ankara. Reacţia UE nu a fost o noutate pentru Turcia, aceasta acuzând de mult timp Uniunea Europeană că nu ţine cont de îngrijorările sale privind terorismul PKK, privit de Turcia nu doar ca o ameninţare internă dar şi ca una regională, printre cuvinte fiind strecurată subliminal şi ameninţarea că unele fenomene migraţioniste către Europa pot fi reluate, repetându-se astfel situaţia din anul 2015.

În acest context, obiectivele operaţiei nu sunt unele ascunse în interiorul unor declaraţii şi documente clasificate, fiind extrem de vizibile şi evidente, nu de ieri – de alaltăieri, ci de aproximativ două decenii, de când problema kurdă din Siria a făcut obiectul unui acord între Siria şi Turcia (Acordul de la Adana, cel care a avut printre consecinţe şi arestarea liderului kurd Abdullah Ocalan), supervizat de, surpriză!, Rusia. Şi atunci, în 1998, Rusia slăbită şi ignorată, avea încă un cuvânt de spus în afacerile din Orientul Mijlociu, mai ales în cele ale Siriei. Ca să nu ne mai întrebăm de unde vine apetenţa Moscovei pentru o prezenţă regională. Deci pentru Turcia, decizia nu este una survenită ca urmare a unei nopţi de nelinişti strategice ale preşedintelui Erdogan, ci este continuarea unor evoluţii regionale, pe care Ankara consideră că este în drept să le controleze pentru obiective de securitate naţională.

Primul obiectiv al operaţiei este eliminarea ameninţării unei evoluţii către statalitate a oricărei comunităţi kurde din exteriorul graniţelor Turciei. De această dată este vorba de proiectul dezvoltat de către kurzii sirieni, în conjunctura creată de conflictul intern din Siria. Faptul că aceştia au avut o contribuţie decisivă la înfrângerea grupării teroriste „statul islamic”, beneficiind şi de umbrela de protecţie asigurată de SUA, nu a contat pentru Ankara. Ameninţarea a venit mai curând şi mai evident din dezvoltarea instituţională a acestora, existenţa unor forţe militare proprii, a unei administraţii, a unui sistem educaţional propriu, chiar şi a unor contacte diplomatice cu unele capitale europene.

Conexiunile kurzilor sirieni cu PKK, care, desigur, nu sunt invenţii ale Turciei, au ajutat foarte mult Ankara în obţinerea unui consens popular naţional pentru această operaţie şi, în general, pentru operaţiile anti-kurde din afara graniţelor. Războiul din Siria nu este „războiul lui Erogan”. În problematica privitoare la kurzii din exteriorul Turciei, societatea turcă nu este polarizată pro sau anti Erdogan. Dimpotrivă, există o mare majoritate, în care se află chiar şi o parte din comunitatea kurdă internă, cea bine instalată în zone economice şi administrative, care identifică terorismul kurd drept principala ameninţare la adresa securităţii naţionale. Astfel că franciza siriană a PKK este o ţintă legitimă, în accepţiunea Ankarei.

Un al doilea obiectiv important este identificarea unei soluţii la problematica refugiaţilor sirieni aflaţi pe teritoriul Turciei. Ţara este în continuare gazdă pentru aproximativ 4 milioane de refugiaţi. La momentul intrării acestora pe teritoriul naţional, economia turcă avea ritmuri de creştere cu două cifre, iar Erdogan era un suporter al opoziţiei siriene. Între timp, criza în relaţiile cu SUA şi Europa, sancţiunile economice, opoziţia internă la continuarea prezenţei acestor refugiaţi au schimbat peisajul politic al relaţiilor turco – siriene. Erdogan este şi acum împotriva regimului de la Damasc, dar de câţiva ani, în spatele acestuia s-a ridicat umbra protectoare a Moscovei. Iar Assad este şi el încă acolo, mai puternic ca niciodată în ultimii opt ani.

Refugiaţii nu mai sunt doriţi în Turcia, nici de cei din clasa muncitoare, votanţi ai lui Erdogan, care îi acuză pe noii veniţi de lipsa locurilor de muncă, nici de populaţia principalelor oraşe, unde preţul chiriilor a crescut insuportabil, nici de opoziţia politică seculară care le reproşează valorile conservatoare ce ameninţă cultura turcă.

Conform unui recent sondaj realizat de Universitatea Kadir Has din Isanbul, doar 7% din cetăţenii turci sunt de acord cu politica guvernului turc faţă de refugiaţi. Este o realitate de care autorităţile turce sunt conştiente, înţelegând că amânarea rezolvării ei agravează lucrurile. Iar rezolvarea nu poate veni decât fie ca urmare a unei redislocări voluntare în Siria a acestor refugiaţi, consecinţă a realizării unui consens constituţional naţional care să creeze condiţiile pentru aceasta, fie ca rezultat al unei dislocări forţate, într-o prezentare, desigur, umanitară, într-un teritoriu „eliberat” şi sigur, cum ar fi această Zonă de Securitate. Prima varianta este greu de realizat pe termen imediat, cea de-a doua este şi ea dificilă, dar poate semnala faptul că, în condiţiile în care se trece la desfăşurarea unei faze iniţiale a acesteia, refugiaţii sirieni nu mai sunt doriţi în Turcia. Şi să le grăbească, astfel, indirect, plecarea.

Cine câştigă, cine pierde. Acum şi în viitor

În operaţii de o asemenea complexitate, cu consecinţe atât de diverse şi contradictorii, cei care adună sau, dimpotrivă, pierd puncte pe plan internaţional şi intern sunt mai curând decişi de percepţii decât de evoluţiile din teren. La acest moment, se prefigurează un învins evident, proiectul autonomiei kurde din nordul Siriei, dar şi un câştigător neaşteptat, care doar culege roadele situaţiei, graţie unei, se pare, mai bune înţelegeri a acesteia, Rusia. Şi, desigur, Assad.

Kurzii pierd, chiar dacă situaţia din teren este încă destul de confuză, iar rezistenţa lor poate provoca multe bătăi de cap forţelor turce şi siriene rebele, din mai multe motive:

● pierderea sprijinului SUA este o lovitură extrem de puternică, la pachet şi cu retragerea previzibilă a contingentelor britanic şi francez. Desigur, după anunţul din decembrie 2018, chiar şi temperat de componenta militară a Administraţiei Trump, această evoluţie era de aşteptat şi comentariile că liderii kurzi puteau avea şi un plan de back-up sunt îndreptăţite. Parţial. Oricum nu erau decât două variante de lucru pentru aceştia: împreună cu SUA, pentru o acoperire de securitate pe termen lung, care le-ar fi permis să-şi construiască în continuare instituţiile, sau cu regimul de la Damasc,  cu perspectiva revenirii la situaţia dinainte de 2011. Au ales ce a fost la îndemână şi au aşteptat. Nu a avut răbdare, însă, Erdogan;

● după mai mulţi ani în care au ignorat Damascul şi au profitat de retragerea parţială a armatei siriene din garnizoanele dislocate în nord estul Siriei pentru a-şi crea propriile structuri militare, kurzii s-au întors acum către preşedintele Assad pentru protecţie şi interpunere a forţelor regulate în calea ofensivei turce. Dacă anterior ar fi putut negocia de pe poziţii mai bune, de această dată, în faţa perspectivei de a pierde totul, liderii kurzi sunt interesaţi să obţină cel puţin discutarea statutului lor ulterior în noua Sirie,  precum şi oprirea ofensivei turce pentru a nu provoca un exod al comunităţii. Date despre acordul cu Damascul sunt puţine, sunt strecurate în presă informaţii despre potenţiala integrare a forţelor kurde într-un „Corp 5” al armatei siriene, despre menţinerea administraţiei kurde, despre o posibilă cooperare la vest de Eufrat pentru eliberarea provinciei Idlib. Discuţiile despre statutul kurzilor sirieni vor fi amânate pentru perioada post – conflict şi tonul va fi dat şi de relaţia cu Rusia, care, la fel ca şi Damascul, a criticat anterior parteneriatul acestora cu SUA.

Rusia câştigă fără a fi angrenată la acest moment în operaţii militare de amploare, în afara celor de sprijin aerian şi bombardamente în Idlib. Moscova reuşeşte să aibă relaţii de cooperare mai bune cu un stat membru NATO decât partenerii acestuia din Alianţă, care, chiar în aceste zile au decis, o parte cel puţin, blocarea exporturilor de armament către Ankara.

Este o situaţie paradoxală, creată atât de forţarea efectuată de Turcia pentru a urmări o strictă agendă naţională de securitate, aflată în anumite momente în contradicţie cu obiectivele de securitate în regiune ale unora dintre statele importante europene, cât şi de neînţelegerea de către acestea a sensibilităţii pe care o reprezintă pentru Ankara atingerea obiectivelor operaţiilor sale militare din ultimii ani. Iar evidenţa acestei realităţi este, cu siguranţă, vizita lui Erdogan la Soci, nu la Bruxelles, nu la Washington, Paris, Berlin sau Londra, pentru consultări în vederea rezolvării crizei.

Câştigă şi regimul preşedintelui Assad. Revenirea forţelor siriene în teritoriile aflate sub control kurd, preluarea punctelor de trecere a graniţei cu Turcia, reluarea prezenţei în garnizoane şi localităţi simbol pentru efortul de război - Kobane, Tabqa, Deir ez-Zor, Manbij – legitimează Damascul şi efortul său de război. Legitimarea se produce şi pe plan extern, Liga Arabă condamnând cu o mare majoritate ”agresiunea Turciei” (doar Qatar şi Somalia au exprimat „rezerve”), alte state importante (Algeria, Liban, Irak) cerând reprimirea Damascului în cadrul organizaţiei. Paradoxal, Turcia nu se va opune revenirii forţelor Damascului la graniţa siriană de nord şi nord-est, atât timp cât se asigură îndepărtarea de aceasta a forţelor kurde.

Şi să nu uităm petrolul sirian, resursa aflată până acum depozitată majoritar în regiunile kurde sau sub control kurd din estul ţării. O resursă care a permis funcţionarea pentru o perioadă a „statului islamic”, care a atras forţele kurde în speranţa că le va întări putea economică a noii lor entităţi şi care, acum, va reveni sub controlul Damascului. Posibil, deşi forţele SUA, câte mai rămân în Siria, vor fi dispuse în jurul puţurilor petroliere. Ca să reamintească, într-un fel, de unde a plecat interesul SUA pentru Orientul Mijlociu.

A spune că SUA pierd din această evoluţie este, probabil, prea mult. Capabilităţile americane în regiune rămân de necontestat dar, în această etapă, influenţa americană asupra evenimentelor din Siria este sub nivelul acestor capabilităţi. Este o perspectivă care nu sprijină prea mult Washingtonul nici în relaţie cu statele arabe, în general. Iar printre cei care au militat politic şi diplomatic împotriva acestei retrageri a SUA din Siria se află şi Israelul, stat care a fost un promotor indirect al autonomiei kurde, din raţiuni proprii de securitate.

Dar a spune că deciziile privind prezenţa americană în Siria nu au conotaţii negative inclusiv la Washington este, de asemenea, prea puţin. Majoritatea ad-hoc din Congres pentru dezaprobarea acestei retrageri (354 voturi pentru condamnarea deciziei lui Trump, numai 60 în favoarea acestuia), deşi fără urmări executive, arată disconfortul pe care l-au avut legislatorii americani în faţa situaţiei de abandonare a unui aliat şi a unei prezenţe militare. Desigur, opinia publică americană îşi vrea înapoi fiii în uniformă dislocaţi în zone şi în conflicte fără perspectivă precum Siria, Irak, Afganistan. Dar vrea ca acest lucru să se întâmple după un scenariu propriu. Ce s-a întâmplat în Siria a părut a duce SUA către un rol secundar, neobişnuit.

Părăsirea zonei de operaţii cu o concluzie mai curând împăciuitoristă: „Dacă Siria vrea să lupte pentru a-şi recâştiga teritoriile, e o problemă între ei (sirienii, n.n.) şi Turcia”/ „If Syria wants to fight to take back their land, that's up to them and Turkey" (declaraţie preşedintele Trump, după întâlnirea de la Casa Albă cu preşedintele Italiei, Sergio Mattarella), nu e chiar epilogul aşteptat de elita politică, militară şi diplomatică americană.

Punct şi de la capăt

Kurzii sirieni au sacrificat aproximativ 11.000 de vieţi în lupta împotriva grupării teroriste „statul islamic”, dar şi pe timpul operaţiilor armatei turce din anii 2016 şi 2018. Pentru nimic?

Pentru Fawza Youssef, unul din liderii politici din nordul Siriei, solicitarea de sprijin din partea Damascului nu exclude continuarea proiectului autonomiei kurde: „Statul îşi apără graniţele. Avem în faţă, acum, o problemă de supravieţuire” /  „The state is defending its borders. We are dealing with a survival issue right now”. „Prioritatea noastră este agresiunea împotriva unităţii Siriei. Aceasta nu înseamnă că am renunţat la drepturile şi realizările noastre. Dimpotrivă, am făcut acest pas pentru a le garanta” / „Our priority now is to stop the aggression against Syria’s unity. This does not mean that we have forfeited our rights and the gains we have achieved thus far; on the contrary, we have taken this step to guarantee them”. Politicianul kurd, una din femeile promovate până în cele mai înalte posturi ale conducerii politice şi administraţiei locale din nordul Siriei, speră că opt ani de război nu au fost pierduţi pentru a se reveni la situaţia ante-2011.

Dacă va fi aşa, dacă speranţele kurde se bazează pe realităţi din teren, ar trebui să aflăm într-un viitor nu foarte depărtat, poate până la data de 13 noiembrie, a.c., când preşedintele Erdogan este invitat pentru o vizită la Casa Albă.

La acel moment, vom şti dacă o nouă pagină s-a închis peste istoria recentă a comunităţii kurde din Siria sau dacă, dimpotrivă, proiectul acestora de întărire a identităţii naţionale încă se scrie.