14 octombrie 2020

Un război în alb şi negru. Propaganda în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan

Laurenţiu Sfinteş

O privire către hartă poate fi înşelătoare. Războiul din Karabahul de Munte (Nagorno Karabah) se poartă într-adevăr într-o zonă izolată din Munţii Caucaz, chiar depopulată de ultimele decenii de conflicte, dar imaginile – cele valorând cât 1.000 de cuvinte - şi materialele video fac turul publicaţiilor din întreaga lume şi de pe toate reţelele de socializare. Şi nu e neapărat pentru că există un acces fără limite al media pe fronturile de luptă, chiar dimpotrivă. Ambele ţări, Armenia şi Azerbaidjanul, au învăţat deja câte ceva din lecţiile noi de ducere a conflictelor care spun, unele, că e bine să câştigi războiul mediatic înainte de a începe operaţiile propriu-zise, acestea doar urmând să consemneze ceea ce opinia publică internaţională a aflat deja. De unde? De la televizor, din Internet, de la formatorii de opinie, de la lobby-ul internaţional, din mesajele belicoase ale liderilor politici şi militari.

Sursă foto: Profimedia

Propaganda înseamnă, în primul rând, anticipare şi prevenţie

Nu a războiului, pentru că el este considerat un rău necesar. Cât a momentelor în care trebuie să demonstrezi că operaţiile merg bine şi ele nici nu au început. Aşa cum forţele armate desfăşoară exerciţii şi îşi pregătesc trupele pentru confruntările care urmează, tot astfel structurile de război informaţional se antrenează în a crea în frontul virtual module de lucru care să poată fi utilizate din primele ore ale conflictului. Un astfel de modul model a putut fi identificat chiar din dimineaţa zilei de 27 septembrie, când au început luptele în Karabahul de Munte. Nu plecaseră încă soldaţii la atac şi pe ecranele televizoarelor se derulau deja imagini cu coloane motorizate distruse de drone, poziţii de apărare antiaeriană aflate sub tirul precis al rachetelor. Coordonatele unui astfel de preparat informativ au fost în general următoarele:

  • materiale video înregistrate anterior, pe timpul exerciţiilor de antrenament, au fost distribuite pentru a ilustra momentul iniţial al atacului;
  • suportul informativ a susţinut, cu date presupus concrete şi amănunţite, distrugerile produse inamicului;
  • acuze, la fel de concrete, privind atacuri realizate de partea adversă asupra unor obiective civile pentru a provoca indignarea umanitară a opiniei publice internaţionale;
  • după un timp, când încep să apară probleme cu veridicitatea datelor transmise, se fac unele precizări, dacă se fac, care pot fi asimilate şi unor retractări - fără această asumare, care se pierd în noianul de informaţie şi emoţie.

Campania propagandistică, pregătită anterior, trebuie să acopere această primă etapă a conflictului care, se speră, mai ales de către partea care declanşează conflictul, că poate fi hotărâtoare pentru succesul operaţiei.

 

Media – un  mediu unde nu se poartă armistiţiile

Dar campania propagandistică desfăşurată de părţi este mult mai complexă şi succesul acesteia, în condiţiile în care pe front nu se înregistrează evoluţii semnificative, depinde de modul în care se adaptează la situaţiile concrete, de viteza cu care îşi prezintă propria naraţiune şi o combate pe cea a inamicului. Câteva coordonate:

  1. Totul este o problemă de alb şi negru. Tot ce e legat de acţiunile inamicului trebuie demonizat, raţiunile şi operaţiile proprii sunt întotdeauna justificate. Este primul conflict care începe în „era COVID-19”, opinia publică este deja fragilă emoţional, evoluţiile militare şi operaţiile de pe front reprezintă o adevărată provocare pentru media, pentru războiul informaţional. Ziariştii au rar acces pe front, aproape deloc în partea azeră, trebuie să se mulţumească să utilizeze ceea ce li se oferă. Media internă este pe baricada oficială. Materialele jurnalistice trebuie să promoveze varianta asumată care cuprinde:

a. superioritatea indiscutabilă a forţelor proprii;

b. pierderile evidente produse părţii adverse;

c. justeţea operaţiunilor proprii;

d. perfidia, lipsa de argumente a părţii adverse, slăbiciunile acesteia.

Trebuie demonstrat suportul popular pentru forţele proprii. În antiteză, desigur, cu eventualele demonstraţii publice anti - război şi anti – lideri (dacă se produc, e foarte bine, dacă nu, se folosesc imagini de la alte manifestări similare) ale opiniei publice adverse. Voluntarii proprii se prezintă cu miile la centrele de recrutare. În antiteză, forţele inamice se retrag în dezordine. Atunci când nu sunt prezentate imagini cu distrugerea unor coloane în marş ale acestora. Totul pe muzică angajantă, cu megafoanele publice date la maximum.

  1. Prezentarea de imagini şi cifre creează percepţia că totul se desfăşoară conform planului. Astfel, chiar din primele ore de conflict, partea azeră a prezentat un bilanţ al distrugerilor provocate părţii inamice: două sisteme de rachete anti-aeriene „OSA-AKM”, un sistem de rachete Katiuşa „Uragan”, o maşină de luptă a infanteriei, patru sisteme de rachete „Grad”, patru obuziere D - 20, 16 tancuri şi două vehicule de transport. La rândul ei, partea armeană, a cărei abordare a fost să nu prezinte date privind distrugerile provocate echipamentelor, fiind, însă, destul de transparentă privind pierderile umane, a acuzat inamicul azer de lovirea unui avion de tip Su-25, de către un avion turcesc care a intrat în spaţiul aerian armean, decolând de la o bază militară azeră din localitatea Ganja.

Observatorii militari au apreciat că, în ambele cazuri, este greu de verificat veridicitatea informaţiilor, respectiv acuzelor. Iar în ceea ce priveşte imaginile cu distrugerile provocate forţelor armene, prezentate pentru a da greutate cifrelor, a fost lansată şi opinia că ar fi fost vorba de înregistrări anterioare luptelor şi de explozii ale unor machete.

  1. Câştigarea opiniei publice internaţionale. În această campanie, Azerbaidjanul a plecat cu un handicap evident. Diaspora armeană este mult mai numeroasă şi mai vocală. Dar cum conflictul este unul localizat într-o regiune izolată a Munţilor Caucaz, prioritatea pentru ambele părţi a fost câştigarea suportului mediatic în statele din imediata apropiere sau din cele care pot interveni pentru cauza unuia sau altuia dintre combatanţi.

Iar aici lucrurile sunt mai clare: Azerbaidjanul a avut de partea sa media din Turcia, solidară unanim cu cauza azeră, toate platformele media prezentând Erevanul drept agresor. Armenia a dorit să obţină acelaşi sprijin din Rusia. Nu s-a putut. Media rusă s-a comportat pe liniile poziţiei oficiale a Moscovei, păstrând o abordare neutră, atât cât a fost posibil în condiţiile presiunii venite pe liniile de solidaritate bilaterală dintre Baku, Erevan, respectiv Moscova.

Liderii celor două ţări şi-au prezentat în direct punctele de vedere pe canalele ruse de televiziune, probabil una din puţinele ocazii în care au putut avea un dialog indirect.

Franţa a intervenit şi ea în această dispută, prin preşedintele Macron, este destul de evident de partea cui, şi a introdus, cu detalieri, „problematica voluntarilor sirieni”. Şi în privinţa acestei informaţii sunt probleme privind veridicitatea, deşi Parisul nu a fost singurul care a semnalat, din exterior, această prezenţă, Moscova exprimând şi ea propriile îngrijorări, prin vocea celui autorizat să ştie mai multe despre evoluţiile de la graniţele Rusiei,  şeful SVR / Serviciul de Informaţii Externe, Serghei Narâşkin.

  1. Crearea de emoţie prin invocarea „crimelor” produse de partea adversă. Atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul au utilizat factorul emoţional pentru a demonstra că acţiunile celeilalte părţi provoacă suferinţe populaţiei prin atacuri directe asupra localităţilor sau asupra unor elemente de infrastructură civilă esenţiale.  Baku a acuzat partea armeană de atacul, prin utilizarea unei rachete balistice Tochka asupra hidrocentralei de la Mingechevir. Aceasta a „permis” Azerbaidjanului propriul atac cu  rachete balistice asupra Stepanakertului, capitala Karabahului de Munte.

Şi în aceste cazuri, o serie de experţi militari au pus la îndoială atât veridicitatea presupusului atac armean (raza de acţiune a acestor rachete este inferioară distanţei până la ţinta invocată), cât şi dimensiunile ripostei azere. Dar aceste informaţii trebuie luate, oricum cu circumspecţie, acuzele de „fake news” între părţi fiind la ordinea zilei. Dar în acest caz, s-a lucrat şi cu materialul clientului, pentru că ambele părţi nu s-au reţinut să transmită semnale (dar şi lovituri cu rachete sau artilerie) pentru a provoca un exod al populaţiei civile. Azerbaidjanul a „reuşit” mai bine acest lucru, jumătate din populaţia civilă a Karabahului de Munte (aproximativ 150.000 de locuitori în total) refugiindu-se din faţa luptelor.

  1. Pregătirea terenului pentru eventuale sancţiuni la adresa părţii adverse. Nu e garantat succesul, dar nu strică încercat. Aici intră destul de multe: acuze privind utilizarea de armament interzis, transfer de armament de la o ţară terţă către unul din combatanţi fără a avea acceptul exportatorului original, grupări ilegale de voluntari (jihadiştii sirieni alături de forţele azere, combatanţi kurzi alături de armeni), acţiuni de curăţire etnică. 

În ceea ce priveşte operaţiunile de transfer de armament / prin revânzare sau donaţie, este ilustrativă reacţia Canadei, care, prin vocea ministrului de externe, François-Philippe Champagne, a declarat suspendarea unor licenţe de export către Turcia, ca urmare a informaţiilor apărute privind utilizarea echipamentelor militare canadiene vândute Ankarei în conflictul din Karabahul de Munte. Comunicatul respectiv se încheie cu chemarea la măsuri pentru stoparea violenţei şi protecţia civililor. Comunitatea armeană canadiană şi-a făcut bine lecţiile de lobby.

  1. Armistiţiu în teren, războiul continuă în media. Da, luptele s-au oprit, cel puţin oficial, deşi, aşa cum se întâmplă în toate conflictele de acest gen (priviţi către vecinătatea noastră imediată, în Donbass), încălcări ale acestuia există, probabil, de ambele părţi, pentru că ambele tabere îşi transmit cuvenitele şi înfierbântatele acuzaţii reciproce.

Dar dacă ofensivele şi contraofensivele militare au îngheţat în tranşeele improvizate, nu acelaşi lucru se poate spune despre războiul informaţional care continuă, având ca obiectiv, prezervarea victoriilor / dacă şi acolo unde au fost, minimalizarea înfrângerilor / sigur au fost şi din acestea, continuarea luptei pentru câştigarea opiniei publice internaţionale de partea proprie. Opinia publică internă este, oricum, deja în tranşee.

Sunt câteva naraţiuni care continuă să se dezvolte, mai intens desigur, în această perioadă de presupuse negocieri:

  1. prezenţa mercenarilor străini. Aceştia pot fi asimilaţi unor grupări teroriste şi duce la cereri de sancţiuni;
  2. ţara responsabilă de pornirea ostilităţilor. Deşi, majoritar, informaţiile punctează către Azerbaidjan / Armenia, teoretic, este mulţumită cu status-quo-ul obţinut după 1994, problematica e încă disputată. Iar Baku neagă vehement postura de iniţiator al conflictului;
  3. utilizarea de epitete şi formulări grele, chiar apocaliptice, în caracterizările reciproce: părţile sunt „fascişti”, „terorişti”, provoacă „genocid”, de-a lungul istoriei au produs „masacre”. Umbrele istoriei sunt evocate când e vorba de adversar, luminile acesteia se aprind deasupra faptelor proprii.

 

Soldaţii iau repaus. Media, nici măcar o pauză de tutun

În aceste circumstanţe, identificarea unei linii de mijloc este un demers aproape imposibil, iar transferul într-o soluţie de compromis un act sortit iremediabil eşecului. Asta pe termen lung. Pe termen scurt, este o altă poveste. Negocierile care ar putea urma armistiţiului impus de Moscova au loc pentru că părţile au realizat în cele trei săptămâni de lupte că

  • mai mult de atât, acum nu se poate (Azerbaidjan), 
  • resursele ţării sunt limitate, prelungirea conflictului riscă epuizarea acestora (Armenia).

Nu există, însă, niciun element care să împiedice continuarea războiului informaţional. Dimpotrivă. Cu cât situaţia reală este mai dificilă, cu atât perspectiva imaginară şi imaginată trebuie să convingă, ferm şi zgomotos, că nu e aşa. Victoria este aproape!