Un război fără de sfârşit: Quo vadis Siria?

Cifrele statistice privind persoanele ucise sunt greu de colectat, dar se află undeva între nivelul de 350 mii de persoane - evaluare ONU, şi peste 500 mii – evaluare a opoziţiei siriene. La toate acestea s-a adaugat o catastrofă demografică de proporţii, milioane de sirieni părăsindu-şi căminele către destinaţii mai prietenoase, cum ar fi Turcia, Iordania sau Liban. UE s-a confruntat cu o adevărată criză a refugiaţilor sirieni, numărul solicitanţilor de azil din Siria în state ale UE înregistrând în anii 2015-2016 cota de 1,3 milioane, respectiv cea de 700 mii în anul 2017. Multitudinea de interese divergente sau chiar diametral opuse a condus, pe termen nedefinit, la tergiversarea găsirii unei soluţii politice de pace la nivel local, regional sau internaţional. 

Multiple confruntări armate în teren – va fi cineva victorios ?

Cei şapte ani de confruntări armate au condus la dezvoltarea unei situaţii extrem de complicate pe teritoriul sirian, suprapuse cu o stare de coşmar şi disperare pentru ceea ce a rămas din societatea civilă siriană neafiliată la una dintre părţile aflate în conflict. Aceasta a permis dezvoltarea mai multor vectori de confruntări armate, sau chiar la apariţia de războaie suprapuse în Siria.

Până în prezent, a fost imposibilă preluarea controlului asupra statului sirian şi deci asumarea victoriei de către una dintre părţile angajate în conflict. Totuşi, în ultima perioadă de timp, ca urmare a interacţiunilor tuturor forţelor prezente în Siria şi chiar a unor realinieri a acestora începând din partea a doua a anului 2017, situaţia controlului asupra teritoriului s-a modificat considerabil comparativ cu cea din anii anteriori. Statul Islamic (IS) a pierdut controlul asupra tuturor localităţilor mai importante din Siria şi Irak, rămânând, potrivit estimărilor, cu circa 1-3% din teritoriul Siriei.

Sprijinite puternic din punct de vedere militar de Rusia şi Iran, autorităţile militare de la Damasc au obţinut progrese semnificative în preluarea controlului asupra a aproximativ două treimi din teritoriul statului. Se evidenţiază preluarea zonei de nord-est a provinciei Ghouta şi continuarea ofensivei pe această direcţie. Restul teritoriului sirian se află sub control kurd, sau al diferitelor grupuri armate de opoziţie. Se impune observaţia că situaţia în teren comportă totuşi un anumit grad de fluiditate. Actuala conjunctură militară şi tendinţele din acest an înregistrate în teritoriu sunt, în linii generale, favorabile regimului al-Assad. Acest detaliu a determinat Rusia, cel mai probabil, să opteze definitiv pentru susţinerea rămânerii la putere a lui Basahr al Assad.

Pe axa Est-Vest, s-a evidenţiat strategia Iranului de a crea un coridor de continuitate şiită din Siria spre Irak, cu deschidere spre Iran. Pentru Turcia şi interesele occidentale, a apărut riscul de a se crea un culoar terestru transfrontalier de manevre neîngrădite pentru forţele kurde şi grupările şiite paramilitare din Iran şi Irak. Acesta este un element cu o miză specială, deoarece poate constitui cheia dezechilibrării concrete a conflictului intersectar din Orientul Mijlociu (OM). Coridorul a fost gândit de Teheran astfel încât să-i ofere, post-conflict, continuitatea accesului spre Marea Mediterană şi a fost extins pe măsura eliminării IS şi avansării forţelor guvernamentale siriene. Adiacent, s-au creat oportunităţi de liberă circulaţie, în termeni de fluxuri de personal, armamente şi alte materiale dinspre Iran către Damasc şi Latakia alawită, sau către Liban.

Rusia a declanşat, în septembrie 2015, intervenţia militară în Siria, devenind un real ”game changer” în războiul sirian. A realizat cel puţin trei obiective strategice prestabilite:

- reconsolidarea armatei siriene şi oferirea acesteia de sprijin în luptă, pentru preluarea controlului asupra teritoriilor pierdute;

- instalarea bazei militare aeriene ruse permanente în Siria - la Hmeimim - şi reconsolidarea celei navale ruse de la Tartus - două baze militare grele în Orientul Mijlociu;

- reintrarea Rusiei pe scena geopolică internaţională, ca parte activă indispensabilă în discutarea şi remodelarea ordinii regionale şi, ulterior, a celei mondiale.

În timp ce primul şi cel de al treilea obiectiv au fost îndeplinite parţial şi cu limitări, consolidarea celor două baze militare este deja un fapt încheiat. Rusia a desfăşurat acţiuni militare împotriva Statului Islamic (IS), dar a derulat atacuri şi asupra Armatei Siriene Libere (ASL – forţe susţinute de Occident) şi altor grupări rebele ostile Damascului, respectiv asupra grupării Jabhat Fateh al Sham (fosta al-Nusra). Deşi preşedintele Putin şi-a asumat (politic, dar prea devreme) îndeplinirea ”victorioasă” a obiectivelor şi retragerea principalelor forţe din Siria, operaţiile militare ruse continuă, Moscova sprijinind deschis regimul Bashar al-Assad şi forţele sale militare. Nu există transparenţă asupra efectivelor militare şi armamentelor ruse dislocate în Siria, ca de altfel şi în ceea ce priveşte implicarea unor mercenari ruşi, fie ei şi sub anumite companii militare private.

Moscova, sprijinită de Turcia şi Iran, coordonează acţiunile pentru găsirea unei soluţii de pace în cadrul Procesului Astana. Singura reuşită a iniţiativei ruse de creare în Siria a patru zone de reducere a tensiunilor a fost de natură să faciliteze totuşi acţiuni moderate ale unei grupări înarmate ale opoziţiei siriene. Interesant este că tocmai aceste grupări de opoziţie sunt şi cele dispuse să negocieze cu guvernul sirian un armistiţiu sub control internaţional, în care să nu apară însă partea iraniană.

Iranul a acţionat oficial în teren în numele luptei anti-IS şi a acordat, constant şi încă de la apariţia crizei siriene, sprijin de toate tipurile (inclusiv militar) pentru supravieţuirea şi reconsolidarea regimului alawit Bashar al-Assad (de orientare şiită), forţelor sale armate şi Organizaţiei Hezbollah, pe care a şi folosit-o permanent în confruntările armate din Siria. Teheranul a profitat permanent de situaţia din Siria, pentru a câştiga dimensiunea siriană a conflictului şiito-sunit. La ultimele acţiuni americane din această lună, Iranul s-a poziţionat, aşa cum era de aşteptat, alături de Rusia şi a exersat, numai declarativ, o nouă ambiţie de a riposta prin forţă militară proprie la atacurile aeriene ale Israelului asupra unor obiectivele siriene. În plan internaţional, Iranul induce ideea că SUA, Marea Britanie şi Franţa sunt statele care, prin acţiuni militare asupra lui Bashar al Assad, vor submina simultan acordul internaţional cu privire la dosarul nuclear iranian.

Pe ansamblu, implicarea Iranului în conflictul sirian a fost şi este extrem de nocivă, fiind de natură a-l sprijini în mod ostentativ pe Bashar al Assad şi de a bloca implicarea opoziţiei politice şi militare siriene în orice demers politic serios de negociere a păcii. Prin urmare, politica Iranului va provoca în continuare repulsie şi reacţii ostile suplimentare la nivelul opoziţiei siriene, fiind de aşteptat noi cereri imperative de excludere a Iranului din formatul de state garante, respectiv cereri de retragerea din Siria a tuturor formaţiunilor înarmate iraniene şi pro-iraniene, inclusiv a Hezbollah.

SUA au acţionat pentru eliminarea IS, respectiv pentru contracararea forţelor militare guvernamentale siriene. Au răspuns constant, în formulă naţională sau în coaliţie de voinţă împreună cu aliaţii principali, prin acţiuni militare de retorsiune asupra unor ţinte guvernamentale siriene, ca sancţionare pentru orice utilizare de către regimul sirian a unor arme chimice asupra civililor. Acest lucru s-a produs şi la 14 aprilie a.c., ca răspuns la atacul chimic de la Douma. Statele Unite au acordat sprijin cu materiale militare Unităţilor de Protecţie ale Poporului kurd (YPG) şi implicit Forţelor Democratice Siriene (FDS – forţe de opoziţie), precum şi ASL. Colaborează foarte bine pe dosarul sirian cu Arabia Saudită şi alte state din Golf, aflându-se totodată la conducerea Coaliţiei globale pentru înfrângerea IS. Sprijinul cu arme pentru YPG (unităţi care asigură nucleul militar al FDS) a fost de natură a deranja profund calculele de securitate ale Ankarei, care, aşa cum declarase, a şi trecut la contracararea militară a acestor unităţi kurde. În paralel cu lichidarea IS, Washington-ul a acţionat pentru blocarea realizării unui coridor şiit între Siria, Irak şi Iran.

Pe ansamblu însă, implicarea şi abordările SUA, actuale şi mai ales ale fostei administraţii, au fost suficient de neangajante şi lipsite de energie, ceea ce a lăsat loc la interpretări strategice în tabăra adversă şi, ulterior, la preluarea iniţiativei pe dosarul sirian de către Rusia şi Iran. Noua atitudine americană faţă de riscurile regionale de securitate, combinată cu interese geopolitice turceşti conjuncturale, au constitut elementul principal care a împins Turcia către o colaborare mai strânsă cu Rusia şi o răcire alarmantă faţă de partenerii occidentali.

NATO a  decis să se alăture coaliţiei anti-IS la summit-ul de la Bruxelles din 25 mai 2017, pentru a acorda sprijin forţelor aliate cu un număr consistent de ore de zbor a aparatelor AWACS şi a celor de realimentare în zbor, pentru susţinerea cu produse dedicate de intelligence (la Comandamentul NATO a fost constituită o celulă specială de intelligence pentru lupta antiterorism în Siria), respectiv pentru pregătirea militarilor din Irak în vederea creşterii capacităţii acestora de a controla zonele preluate de la IS. NATO nu s-a angajat în operaţii concrete de luptă în teren.

Turcia s-a angrenat de la început în acţiuni politice împotriva regimului sirian şi în lupta împotriva IS. A sprijinit şi sprijină ASL, dar colaborează cu Rusia şi implicit cu Iranul în cadrul platformei Astana pentru Siria. În ceea ce priveşte problema kurzilor, deşi SUA au dat asigurări Turciei că sprijinul militar este acordat în virtutea cauzei comune de luptă împotriva IS (relaţia cu aceştia fiind una ”temporară, tranzacţională şi tactică", fără angajamente americane post-conflict), Ankara a decis unilateral să nu permită niciunei grupări din teatrul sirian, deci nici YPG, să ameninţe securitatea Turciei. Prin urmare, Ankara a aplicat propriile reguli de angajare militară a YPG.

Turcia a trecut la preluarea sub controlul său a părţii din nordul Siriei, în două faze:

- prima, prin operaţiunea ”Shield Eufrat”, care a permis ocuparea unei zone delimitate de oraşele Azaz, Al-Bab şi Jarablus (Turcia a preluat şi controlul administrativ al zonei şi a numit oficiali detaşaţi din provincia Gaziantep);

- cea de a doua, prin operaţia ”Olive Branch”, pentru ocuparea raionului Afrin.

SUA, ca de altfel şi Rusia, au acceptat sensibilităţile acestei probleme pentru Turcia şi nu au derulat acţiuni militare de blocare a intervenţiei militare turceşti. Pentru SUA, folosirea kurzilor din YPG a reprezentat doar o ”externalizare” a misiunilor de luptă, în timp ce pentru  Turcia, YPG şi PKK reprezintă ameninţări intolerabile.

Grupurile rebele care constituie Armata Siriană Liberă şi Forţele Democrate Siriene se află în stare concurenţială pentru întâietate în ”asumarea victoriei”, deşi luptă pentru eliminarea regimului al-Assad şi pentru distrugerea IS. Ambele se bucură de sprijin american, dar ASL este susţinută şi de Arabia Saudită şi alte state din Golf. Alte grupări islamiste rebele, cum ar fi Jabhat Fateh al-Sham, au luptat împotriva IS şi au încercat să preia controlul unor raioane care, în viziunea lor, le-ar ”reveni”. Sunt grupări extrem de ostile regimului de la Damasc şi faţă de Rusia, însă constituie entităţi greu de gestionat, având în vedere gradul ridicat de radicalizare şi de indisciplină în acţiuni. Pe de altă parte, regimul sirian susţinut de forţele militare ruse a acţionat în forţă asupra opoziţiei moderate, pe care o obligă ”să se separe de grupările extremiste”, pentru a le determina să menţină starea de încetare a focului. A apărut însă un alt efect, acela de subminare a oricărui efort constructiv al opoziţiei moderate de a construi o opoziţie unificată puternică, capabilă să atingă, inclusiv prin acţiuni militare, obiectivele revoluţiei siriene ”iniţiale”. Şi acest lucru avantajează substanţial regimul de la Damasc, pe teren şi în negocierile de pace în orice format. 

Cooperarea sau coordonarea acţiunilor grupărilor de opoziţie extremiste (care sunt şi cele mai puternice forţe înarmate anti-Assad prezente în teritoriu) lipsesc cu desăvârşire, cazuistica în chestiune fiind extrem de largă. Cel mai interesant exemplu este probabil cel al luptelor armate declanşate în iulie 2017 în raioanele Idlib şi Ghouta de Est, între grupările extremiste Ahrar al-Sham, Faylaq al-Rahman şi Hayat Tahrir al-Sham (fosta al-Nusra, conexă cu Al-Qaeda), incapabile de abordări raţionale în soluţionarea unor neînţelegeri reciproce. Astfel de comportamente au redus substanţial încrederea populaţiei în forţele rebele.

Eşecuri succesive în negocierile unei soluţii politice

Principalele formate de negocieri a unei soluţii politice la conflictul sirian sunt cele de la Geneva – sub egida ONU şi Astana – sub egida Triunghiului Rusia–Turcia–Iran. Până în prezent niciun proces de negociere nu s-a dovedit eficient. Negocierile au fost extrem de greu de realizat, reflectând situaţia complexă instalată în Siria şi încrâncenarea nedisimulată a părţilor implicate în anii grei de conflict, de a se menţine pe poziţii inflexibile. Dificultăţile insurmontabile înregistrate în procesul Geneva s-au regăsit în platforma paralelă de negocieri de la Astana, deşi partea rusă a insistat pe eliminarea tentativelor opoziţiei înarmate siriene de impunere a unor condiţii preliminare imposibil de îndeplinit de către garanţi sau de guvernul sirian (cum ar fi încetarea acţiunilor de luptă, în condiţiile în care, pe întreaga durată a războiului sirian, acţiunile provocatoare la adresa unei părţi din partea unor terţe părţi au fost imposibil de anticipat şi blocat). Rusia a mai experimentat, şi de această dată fără succes, platforma proprie de la Soci. La ultima sesiune de la Soci din aprilie a.c., opoziţia siriană a luat act de reprezentarea iraniană şi cea a Damascului şi a refuzat pur şi simplu să intre în sală, aşteptând la aeroport cursa de întoarcere. 

Au existat abordări ale unui proces politic de tranziţie, ca de exemplu avansarea unei viziuni asupra viitoarei Constituţii a Siriei, primele reacţii fiind în mod surprinzător pozitive din partea opoziţiei. Pe ansamblu însă, poziţia opoziţiei siriene este aceea că, numai după ce încetarea focului şi a ostilităţilor devine o realitate, se va putea trece la negocieri serioase pentru a se lua în dezbatere paşii următori privind reglementarea politică a crizei siriene. În procesul Astana, a fost convenit chiar şi un mecanism trilateral ruso-turco-iranian de monitorizare a încetării acţiunilor de luptă şi de prevenire a provocărilor în Siria, dar şi acest demers s-a dovedit a fi un eşec.

Atitudinea reprezentanţilor Damascului la sesiunile de convorbiri a fost una de superioritate şi aroganţă în raport cu opozitia siriană, şi de subminare a tratativelor de pace, chestiune care s-a accentuat pe măsură ce forţele guvernamentale au început să recupereze regiuni mai extinse din Siria. De altfel, un subiect care nu a fost atins este acela privind rolul preşedintelui sirian în procesul de reglementare a crizei. În schimb, o nouă tendinţă a devenit clară: presiunea pe care Rusia o va pune asupra Damascului de a deveni mai flexibil şi a rămâne ancorat în procesul de negocieri. Aceasta poate fi deplin corelată cu o nuanţare graduală a poziţiei Turciei faţă de Damasc, în sensul că Ankara nu va mai insista pentru realizarea unor înţelegeri de pace „without Assad” (”fără Assad”).

Pe de altă parte, iritarea la maxim a opoziţiei siriene a fost accentuată permanent de atitudinea Iranului, care  s-a plasat ferm pe protejarea poziţiei preşedintelui sirian, ceea ce a generat disensiuni sau chiar contradicţii şi în cadrul trilateralei, îngreunând  demersurile ruso-turce nu numai din punct de vedere al aparenţelor diplomatice. De aceea, liderul formal al opoziţiei siriene, Nasr al-Hariri, preciza la un moment dat că Iranul reprezintă ”de departe principalul obstacol” în calea oricărei înţelegeri politice şi pentru orice fel de progres al convorbirilor. De altfel, prezenţa la negocieri a reprezentanţilor Damascului şi Iranului a fost motivul aproape constant al refuzului opoziţiei siriene de a se aşeza la aceeaşi masă a negocierilor, uneori chiar în aceeaşi locaţie, indiferent de formulele avansate de organizatori. În timp ce medierea de către Rusia şi Turcia a fost acceptată, opoziţia siriană refuză orice implicare a Iranului în negoceri. Totodată, opoziţia siriană solicită permanent la ONU ca procesul de pace să se focalizeze în primul rând asupra procesului politic de tranziţie.

În context, este de remarcat faptul că delegaţiile cvasi-oficiale ale opoziţiei politice siriene au obţinut sprijin internaţional ca opoziţia înarmată să fie reprezentată la negocieri, pe considerentul că toate facţiunile opoziţiei siriene neimplicate în activităţi teroriste trebuie să aibă drepturi egale de participare.

Concluzia generală este aceea că vor fi necesare eforturi considerabile pentru o soluţie politică de pace reală. Conflictul din Siria rămâne fără soluţie, iar modestele aranjamente de parcurs sunt nesustenabile. Conştientă că nu putea să coordoneze o pace separată, Rusia nu s-a decuplat de la procesul Geneva de negocieri privind reglementarea situaţiei din Siria şi, alături de Turcia, manifestă o deschidere reţinută, în aşteptarea noii politici pentru OM  a SUA. Acesta este şi cel mai important motiv pentru care privirile se îndreaptă din nou către negocierile sub egida ONU. După evenimentele din această lună, Departamentul de stat american a făcut cunoscut faptul că singura platformă de negocieri acceptabilă va fi cea de la Geneva, la a cărei reactivare a invitat Rusia şi guvernul sirian.

Există perspective optimiste?

Am asistat la o largă dezbatere internaţională asupra semnificaţiilor şi implicaţiilor recentelor atacuri americane în Siria, plecând de la simple întrebări justificate, precum: de ce forţele guvernamentale siriene şi-ar ataca propria populaţie, în condiţiile în care, pentru orice înalt comandant militar cu o cultură politică şi de securitate, o asemenea optiune ar trebui să fie exclusă din start, mai ales că şi consecinţele erau previzibile? Aici, răspunsul poate fi redactat în cheia predilecţiei ”ereditare” a lui Bashar al Assad de a extermina populaţia proprie, care nu i se supune. Sau: să fi fost o încercare de testare a reacţiei statelor democratice occidentale? În replică, Rusia chiar ar fi descoperit rapid un laborator de substanţe chimice în zona Damasc, aparţinând unei grupări extremiste rebele care ar fi vrut să compromită regimul al-Assad (deşi, evident pentru orice avizat, nu mai este cazul de ”compromiteri suplimentare”). Nu trebuie uitat însă că, de-a lungul confruntărilor militare, Organizaţia Internaţională pentru Interzicerea Armelor Chimice a identificat 33 de cazuri de utilizare a unor arme chimice. Regimul al-Assad a fost găsit vinovat cert în 27 dintre cazuri, iar în celelalte cazuri, responsabilitatea nu a fost stabilită cu certitudine. În aceste condiţii, era greu de crezut că un atac chimic în plus, respectiv acţiuni militare punctuale de retorsiune, puteau deschide o perspectivă nouă, pozitivă, asupra parcursului războiului sirian.

În fond, ”linia roşie” a Occidentului era cunoscută. SUA, împreună cu Marea Britanie şi Franţa, au atacat numai acele facilităţi care aveau o legătură cu atacul chimic Din aceste considerente, nu sunt previzibile implicaţii speciale asupra evoluţiilor ulterioare din Siria. Cu atât mai mult în contextul ameninţărilor Rusiei, cu opţiunea de angajare în acţiuni militare împotriva forţelor americane ce ar urma să aplice lovituri militare de sancţionare asupra Damascului. Fie şi numai la nivelul unui discurs politic agresiv, opţiunea rusă tinde să inducă un registru extrem de periculos pentru securitatea regională şi, de ce nu, pentru securitatea internaţională.

Pe de altă parte, deşi preşedintele SUA şi-a anunţat public optiunea de retragere din conflictul sirian, după acţiunile militare limitate din 14 aprilie a.c. rezultă totuşi că SUA şi aliaţii săi vor acţiona în continuare pentru distrugerea IS şi pentru limitarea ”influenţei rele” a Iranului. De notat că, pe ansamblu, prezenţa iraniană a determinat o continuitate a prezenţei americane. Planează totodată riscul unei confruntări directe în teren SUA - Rusia. Conform unei scrisori adresate (aprilie a.c.) de secretarul de stat adjunct, M.Wess, Congresului american, Moscova a fost avertizată deja că mercenari ruşi au declanşat atacuri asupra unor poziţii militare americane din Siria.

O iniţiativă americană de ultim moment constă în structurarea unei forţe multinaţionale arabe, care să înlocuiască practic contingentul american din nordul Siriei. Această forţă ar putea fi compusă din trupe ale Arabiei Saudite, Emiratelor Arabe Unite, Qatarului şi, posibil, Egiptului. Misiunile sale principale ar fi să ajute la stabilizarea şi reconstrucţia nord-estului statului sirian după înfrângerea IS, să sprijine lupta miliţiilor (susţinute de SUA) anti-Damasc şi să interzică preluarea controlului asupra teritoriilor din nord-est de către Iran. Sunt exact obiectivele minimale pe care le avea Arabia Saudită încă de la declanşarea conflictului în Siria.

În cazul unei reuşite, manevra americană va fi o lovitură de proporţii pentru regimul al-Assad şi pentru interesele geopolitice ale Iranului în regiune. Nu va fi însă de natură a schimba radical cursul confruntărilor din teren, fiind doar o înlocuire a trupelor americane cu o forţă militară regională mai activă şi, dintr-un anume punct de vedere, mai legitimă de a acţiona în Siria. Deci nu se poate vorbi de o perspectivă nouă, cu atât mai mult cu cât împlicarea militară saudită va aduce cu certitudine noi turbulenţe şi complicaţii în disputa şiito-sunită.   

De aceea, până la apariţia unor factori decisivi care să producă schimbări substanţiale asupra raportului dintre principalele forţe implicate în conflict, complicatul război din Siria va continua să producă noi victime şi pierderi.

[General-maior (r) Cristian Alexandru Eremia este manager al Programului Mediul Internaţional de Securitate din cadrul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară (ISPAIM)]