Un populist la curtea NATO. Alianţa Nord-Atlantică în Era Trump
Laurenţiu SfinteşEvoluţiile în direcţia unui populism din ce în ce mai vizibil, care afectează de câţiva ani UE - şi care au dus şi la neaşteptatul rezultat al referendumului britanic - nu puteau ocoli NATO, în componenta sa politică. Pentru că Alianţa Nord-Atlantică este, nu-i aşa?, nu numai militară, dar şi politică. Iar populismul este şi de dreapta şi de stânga. Creşterea acestui curent are legătură şi cu declinul lumii liberale, bazate pe multilateralism, valori şi instituţii liberale, pe cooperarea acestor instituţii liberale, desigur şi globalizare. Populismul atacă realităţile şi conceptele liberale, dar, mai rău, este văzut şi ca un fel de coloană a 5-a a unor puteri externe care au ca obiectiv slăbirea Alianţei. Exemplele de comportament populist nu sunt puţine, de la preşedintele Trump, la fenomentul Brexit, la orientările politice din centrul şi estul Europei, la Turcia.
O Alianţă pe care populismul nu a ocolit-o
Pentru că populismul poate fi confundat cu alte concepte adresate dezbaterii publice, mai ales politice, cea mai limpede şi simplă definiţie este că el se opune valorilor liberale, democraţiei liberale, ordinii existente şi bazate pe valorile liberale. Dar în media şi în cercurile politice, sensul conceptului este transmis şi recepţionat având mai mult conotaţii peiorative, de oportunitate. O altă definiţie este cea care abordează populismul ca un discurs politic de frustrare adresat maselor largi care se simt neglijate de elitele politice. De aceea, populismul dă dovadă de un activism superior altor curente politice, funcţionând pe mari demonstraţii, marşuri, discursuri agresive, pe lideri providenţiali, fiind utilizat atât de stânga, cât şi de dreapta politică.
În Europa şi America de Nord, populismul a profitat de problemele economiilor liberale, de deciziile post criza din 2008, de impunere a unor politici de austeritate care au avut efecte negative asupra comunităţilor sociale şi vieţii unor importante categorii de persoane. Decalajele în creştere dintre cei cu foarte mult şi cei cu atât de puţin, dosarele de corupţie care au atins establishmentul economic şi politic din unele ţări vest europene nu au ajutat, desigur, la blocarea acestui curent. Din acest punct de vedere, populismul are şi aspecte de critică meritată a societăţilor, ceea ce face discursul celor care îl propagă, deseori doar nişte demagogi cu ambiţii peste substanţa personală, şi mai credibil.
NATO, ca alianţă politică, militară şi de securitate s-a confruntat în ultima perioadă cu o serie de dezbateri interne, prezentate în media, drept „crize” şi care au provenit, multe dintre ele, din această zonă, a curentelor populiste care caracterizează unele din politicile naţiunilor membre.
Un discurs populist nou pe o realitate mai veche
Poate cea mai importantă consecinţă a revigorării acestui curent politic, este dezbaterea provocată de preşedintele Trump şi care a fost percepută, în unele cercuri, drept o potenţială slăbire a parteneriatului trans-atlantic. Provocarea nu a apărut, totuşi, din senin, ea se bazează pe o serie de evoluţii anterioare. Perioada post Războiul Rece a pus în mai multe rânduri la încercare soliditatea acestor legături trans-atlantice. Bugetele disproporţionate pentru apărare şi încercările europenilor de a se elibera de sub „tutela” SUA nu sunt nici ele noi. Actualul preşedinte american a preluat, de fapt, dosare deschise pe timpul Administraţiei Obama, ambii şefi ai executivului încercând micşorarea, cu motivaţii diferite, angajamentului extern al SUA. Dacă, politic, există continuitate, în privinţa stilului politic şi abordării personalizate, aceasta e altă discuţie.
Din perspectivă internă, americană, Europa este o zonă prosperă care îşi bazează, în mare parte această prosperitate, pe securitatea furnizată de SUA. Cu un acut simţ electoral, cu background-ul său de om de afaceri, pentru a puncta intern, preşedintele Trump utilizează retorica asumării unei responsabilităţi mai mari în materie de securitate şi contribuţii financiare sporite pentru asigurarea acesteia de către europeni. Sub administraţia Trump, politica SUA faţă de NATO a fost însă aceeaşi. Nu acelaşi a fost discursul de partener, crescând intensitatea criticilor faţă de unii membri cu „corigenţe” la capitolul „cheltuieli pentru apărare”. Iar mesajele twitter ale preşedintelui, directe, neaşteptate, uneori contradictorii, au pus cireşe amare pe tortul festiv al reuniunilor NATO.
Accentul pe procentul de 2% din PIB-ul naţional pentru apărare a fost cel mai vizibil, cel mai percutant exemplu al acestei abordări.
NATO a receptat, desigur, pozitiv această abordare dar a nuanţat-o, prin vocea secretarului general Jens Stoltenberg, care a utilizat sintagma celor trei „C”: „Cash”, „Capabilities” and „Contributions” / „Bani”, „Capabilităţi” şi „Contribuţii”, pentru a sublinia că important nu este numai procentul, ci şi modul în care aceste fonduri sunt cheltuite. Procentul, chiar mare, devine insuficient dacă este cheltuit pe indemnizaţiile personalului militar, dacă achiziţiile se suprapun, dacă nu există o planificarea bugetară multi-anuală.
Summitul NATO de la Bruxelles din 2018 a fost cel care a pus cel mai evident în faţa Aliaţilor un preşedinte Trump decis să utilizeze tactici din campania electorală pentru a impune o serie de măsuri „reparatorii”. Reacţiile unora dintre Aliaţi au fost dezaprobatoare, dar summitul şi-a atins scopul. Au fost create noi comandamente pentru zona atlantică şi pentru coordonarea mobilităţii strategice (punctul 29 al Declaraţiei Finale). Forţa de Reacţie Rapidă a NATO creşte de trei ori, iar conceptul celor patru „30” (30 de batalioane mecanizate, 30 de escadrile aeriene şi 30 de nave de luptă gata să fie desfăşurate în 30 de zile sau mai puţin de la punerea în alertă) a fost sintetizat în „NATO Readiness Initiative”, la punctul 14 al aceluiaşi document. SUA au crescut fondurile pentru structurile de descurajare ale NATO. Deci, în ciuda retoricii, NATO a primit de la SUA, probabil, chiar mai mult decât în perioada anterioară.
Un Brexit eliberator de energii europene
Alegerea preşedintelui Trump şi Brexitul au impus, totuşi, europenilor (membri NATO şi, mai ales, UE) să ia în considerare asumarea unei mai mari responsabilităţi pentru propria securitate. „The Brexit referendum and the U.S. election opened our eyes. Europeans must take more responsibility for our own security” a fost declaraţia de la care a pornit această reevaluare şi a fost rostită în iunie 2017, de către ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen.
Un exemplu european de populism este cel relevat de Brexit. Referendumul britanic a scos la iveală frustrările anti-elitele politice, anti-establishment, a adus în faţă emoţiile şi a îndepărat raţionalul, iar politicienii care l-au promovat au promis că o soluţie simplă, a ieşirii din UE, va fi răspunsul la problemele complexe ale Marii Britanii. Rezultatul are, însă, şi aspecte paradoxale în domeniul securităţii:
- pe de o parte, slăbeşte cooperarea în domeniul militar şi de securitate, securitatea, în general, a UE (capabilităţile militare britanice, contribuţia informativă etc.);
- pe de altă parte, facilitează un salt înainte, o concentrare pe cooperarea militară a celorlalte state UE, catalizată tocmai de această pierdere.
Populismul născut de Brexit continuă şi în perioada actuală, de alegere a unui preşedinte al conservatorilor şi a unui nou premier, în negocierile cu UE şi va avea drept consecinţe, cel mai probabil, o ieşire forţată din UE a Marii Britanii („hard Brexit”), o scădere economică pe termen scurt (cu mai puţini bani pentru bugetul apărării), un nou referendum pentru independenţă în Scoţia. Astfel, populismul dovedeşte că poate obţine victorii electorale dar nu poate gestiona perioadele de după acestea. Iar controversele dintre britanicii şi europeni se vor replica şi în interiorul NATO. Curentul „atlanticist” din interiorul Alianţei va fi slăbit în favorea celui „continental”.
Cât priveşte tendinţele şi manifestările populiste din alte state membre NATO din centrul şi estul Europei, din Turcia, discuţia despre potenţialele consecinţe asupra Alianţei sau despre responsabilităţile NATO în „calmarea” acestor curente este una complexă şi sensibilă. Organizaţia este, desigur, o comunitate de naţiuni, democratice, unite prin interese militare şi de securitate dar şi prin norme şi valori comune. Astfel, teoretic, aceste valori pot influenţa chiar şi deciziile militare, pot condiţiona, de exemplu, activarea articolului 5, de existenţa democraţiei liberale în forma sa nord-atlantică, în statul membru care ar urma să beneficieze de această activare. Evenimentele din 2014 care au dus la anexarea Crimeei, au readus însă discuţia la componenta centrală a existenţei NATO: asigurarea „apărării colective”.
Ce facem cu valorile comune?
Alianţa are, în primul rînd, obiective militare şi nu este în interesul organizaţiei să-şi asume responsabilităţi în domeniul impunerii de valori democratic liberale asupra statelor membre. O alianţă funcţională cu certe obiective militare nu-şi poate disipa substanţa pentru a rezolva problemele democraţiei liberale. O poate face cealaltă organizaţie, Uniunea Europeană. De aceea, populiştii est-europeni sunt liberi să experimenteze atât timp cât demersul acestora nu produce falii interne în organizaţie şi nu este conectat cu încercările Rusiei de a utiliza „sharp power” (termen desemnând, în special, războiul informativ dus de Rusia şi China, prin intermediul resurselor diplomatice şi media) pentru slăbirea coeziunii ambelor organizaţii. La acel moment, populismul devine, cu adevărat, o problemă pentru NATO. În prezent, politica externă a Ungariei, cu orientarea sa răsăriteană, de exemplu, poate fi o sursă de îngrijorare pentru NATO, în timp ce „atentatele la democraţie” ale Poloniei sunt mai mult de resortul UE. Iar Turcia este, rămâne ea însăşi, aceeaşi încă de la intrarea în Alianţă.
Ce facem cu dubla comandă în NATO, SUA şi europeană?
Alianţa a sărbătorit recent 70 de ani de existenţă. Longevitatea, apreciată a fi cea mai lungă din istorie, la organizaţia internaţională cea mai semnificativă de acest tip, demonstrează că NATO funcţionează nu numai ca o uniune conjuncturală împotriva unei ameninţări externe care apare şi dispare, dar şi ca o alianţă a valorilor comune. Iar aceste valori, evoluează şi ele. În principiu, la formare, în 1949, erau mai multe lucruri comune între SUA şi aliaţii săi europeni, decât sunt acum. La acel moment, ameninţarea era aproape din punct de vedere fizic, la câteva sute de kilometri, dar şi forţele SUA erau dislocate masiv în Europa. În prezent, ameninţarea a fost îndepărtată spre est, iar dislocările americane pe continentul european nu mai au vârfurile de sarcină din deceniile anterioare. Astfel, în timp ce ameninţarea rămâne europeană, garantul securităţii europene este dincolo de Atlantic.
Aceasta a dus la asumarea unui echilibru de contribuţii de ambele părţi, în care SUA asigură securitatea Europei, la schimb cu sprijinul european în deciziile internaţionale ale SUA, chiar dacă acestea privesc şi alte spaţii geopolitice. SUA şi-au asumat rolul modest, ţinând cont de dezechilibrul de putere militară faţă de partenerii săi europeni, de „primus inter pares” / „primul între egali” într-o organizaţie unde deciziile se iau prin consens. Acest echilibru se poate însă fisura dacă deciziile SUA încep să fie contestate de parteneri, dacă locul cooperării economice, unde există toleranţă pentru competiţie, este luat de competiţia acerbă, în care sancţiunile sunt utilizate, în care securitatea europeană începe să fie asumată autonom, iar rolul garantului transatlantic nu mai este atât de apreciat.
Sunt evoluţii potenţiale care apar şi ca urmare a extinderii fenomenului populismului pe ambele maluri atlantice. Iar la acest moment se pot face două bilanţuri care, împreună, sintetizează etapa la care se află organizaţia:
1. un bilanţ pozitiv, al sănătăţii Alianţei, bazat pe câteva elemente:
- ameninţările externe (de le est şi de la sud) sunt clar identificate, monitorizate, evaluate;
- preluarea poverii financiare se realizează din mers, anul 2024 fiind termenul de implementare a standardului celor două procente din PIB pentru apărare;
- măsurile de adaptare instituţională şi operaţionale sunt şi ele implementate treptat, în conformitate cu planuri clare şi termene realiste;
- relaţiile dintre UE şi NATO se ajustează pentru a evita duplicările, pentru a asigura complementaritatea celor două organizaţii;
- exerciţiile (în plan mai larg, conceptele operaţionale) sunt în acord cu realităţile câmpului de luptă modern, al noilor tehnologii.
2. un bilanţ al controverselor, născute în special după începerea mandatului preşedintelui Trump:
- criza de încredere dintre SUA şi partenerii săi vest-europeni (statele NATO din estul Europei au o altă percepţie), creată de declaraţiile „spontane” ale lui Trump privind disconfortul său faţă de NATO;
- diviziunile apărute ca urmare a insistenţei pe contribuţiile financiare, prin anunţarea de termene grăbite faţă de cele negociate (2019 faţă de 2024);
- impunerea relaţiilor de tip tranzacţional în dialogul intern NATO;
- pierderea rolului alianţelor tradiţionale dintre SUA şi principalii parteneri din NATO, Marea Britanie, Franţa, Germania (Trump având relaţii „cordiale” cu Parisul şi Berlinul şi nu foarte bune cu Londra, unde simpatiile sunt către „concurenţa” Nigel Farage şi Boris Johnson), în detrimentul unor relaţii mai bune cu unii lideri est-europeni din NATO sau chiar din afara Alianţei, promotori ai iliberalismului (Ungaria, Polonia, Turcia, chiar Rusia).
Elementele pozitive sunt în special din arsenalul intereselor comune de securitate, al aspectelor militare, al liantului principal al Alianţei. Cele controversate aparţin mai mult zonei valorilor comune, acolo unde populismul unor lideri, iliberalismul promovat în o serie de state, tranzacţionismul ca normă de negociere pot afecta fundamentul democratic al organizaţiei.
Marile speranţe
Faptul că există o criză în interiorul NATO nu este contestat. Au fost nenumărate astfel de încercări în deceniile anterioare. Ceea ce diferenţiază criza curentă de cele trecute este că de această dată nu mai este vorba de discuţii în contradictoriu despre capabilităţile militare. Discuţii care, multe, nu au ajuns în plan public. Pentru prima dată sunt puse în discuţie valorile comune, capacitatea NATO de a fi o comunitate. O lume a valorilor liberale se confruntă cu provocări naţionaliste, iliberale, cu mesaje populiste.
Iar populismul, împreună cu tendinţele iliberale din unele state membre, nu sunt decât stâlpi de ceară în construcţia acestei organizaţii pe care se bazează securitatea transatlantică de mai bine de şapte decenii.
Speranţa e ca restul structurii să rămână de oţel.