Un plan care nu mai vine pentru o pace care întârzie. "Afacerea Secolului"/ "Deal of the Century"

Un plan de pace este o piatră de încercare diplomatică • România a fost parte a unor astfel de încercări, într-o conjunctură care astăzi este istorie • Primordiale vor fi abordările şi dividendele economice oferite celor două părţi • „Nu v-aţi săturat de 70 de ani de suferinţe? Împăcaţi-vă, faceţi afaceri şi veţi fi fericiţi!” • Securitatea Israelului se promovează, în primul rând, la graniţa de est, în Valea Iordanului • Statele arabe vor răspunde pozitiv la toate solicitările SUA, dar nu vor implementa nimic • Întârziat din cauza alegerilor din Israel, proiectul ar putea fi anulat. Tot din cauza alegerilor. 

Un plan de pace pentru Orientul Mijlociu, de fapt pentru încheierea conflictului dintre Israel şi palestinieni, este piatra de încercare a oricărei diplomaţii care are conexiuni cu cele două părţi şi care reprezintă o ţară cât de cât implicată în evoluţiile din această zonă. Mai demult a fost şi România parte a unor astfel de încercări, într-o conjunctură care astăzi este istorie. La o conferinţă organizată la Bucureşti, nu cu mult timp în urmă, şi la care a participat şi unul din artizanii acordului de pace dintre Iordania şi Israel din anul 1994, Abdul Salam al-Majali, un fost diplomat român acreditat în zonă, demult aflat în pensie, a pus problema reimplicării ţării noastre, cu oferirea de noi soluţii pentru pacea dintre israelieni şi palestinieni. Cu condescendenţă, fostul premier iordanian a răspuns că în acest domeniu tot ce s-a putut încerca în materie de opţiuni, s-a negociat deja, toţi cei care au putut propune ceva, au facut-o. Şi totuşi pacea nu a venit.

Era în cuvintele demnitarului arab recunoaşterea faptului că nu de idei noi nu au dispus echipele de negociatori, ci de voinţa politică de a le discuta şi aplica.

De ce a lansat administraţia Trump ideea unui nou plan de pace

Negocierea unui nou tratat de pace între Israel şi palestinieni a fost şi rămâne încă unul din punctele de susţinere ale opţiunilor de politică externă ale Administraţiei Trump. Raţiunile sunt diferite, obiective şi subiective.

Printre cele obiective se află argumentul că SUA sunt singurul stat (poate şi Rusia, dar într-o mai mică măsură) care poate solicita celor două părţi revenirea la negocieri şi are şi forţa de a le impune acest lucru.

Subiectivul este reprezentat de dorinţa aceleiaşi administraţii de a demonstra implicarea în marile dosare externe care au şi acoperire mediatică, de a arăta că fostele administraţii, desigur, cele democrate în primul rând, nu prea au acordat atenţie zonei sau nu au găsit soluţii, dar şi de a câştiga puncte electorale, fiind cunoscută afinitatea dintre electoratul conservator american şi problematica locurilor sfinte.

Profilul actualei administraţii de la Casa Albă, majoritar orientate către a vedea relaţiile dintre statele lumii ca pe nişte afaceri care, unele merg, altele nu prea, a constituit, totuşi un avantaj pentru a căuta şi identifica soluţii şi argumente de negociere pe un teren poate nu atât de cercetat anterior.

Într-unul din puţinele interviuri acordate, Jared Kushner, ginerele preşedintelui Trump şi principalul său consilier pe problematica noului plan de pace dintre Israel şi palestinieni, afirma că „întrucât situaţia nu s-a schimbat cu adevărat în ultimii 25 de ani, echipa de negociere a căutat să găsească o soluţie realistă şi corectă, adaptată anului 2019, care să le permită celor două popoare să trăiască vieţi mai bune”.

Mai departe, în cadrul interviului au fost relevate extrem de puţine detalii despre natura propunerilor americane cuprinse în proiectul acestui plan, rezultând, însă destul de clar, că primordiale vor fi abordările şi dividendele economice oferite celor două părţi. Pacea dintre ele este văzută nu ca pe un obiectiv în sine ci ca pe o cale, o pârghie care să permită diluarea graniţelor, schimburile economice, circulaţia persoanelor, crearea de oportunităţi de afaceri şi, în final, atingerea prosperităţii.

La fel ca şi preşedintele Trump, proaspătul diplomat Kushner, provenit, ca şi ceilalţi doi negociatori, Jason Greenblatt şi David Friedman, foşti membri ai echipei juridice a candidatului Trump, din mediul de afaceri antreprenorial, nu duce lipsă de sintagme optimiste. Care relevă, uneori, o cunoaştere de suprafaţă a problematicii regionale, dar care, ţinând cont de ascendentul militar şi economic pe care SUA îl au în relaţiile cu cele două părţi, poate fi o carte câştigătoare tocmai prin francheţea cu care pune problema, mai ales în direcţia palestinienilor: „Nu v-aţi săturat de 70 de ani de suferinţe? Împăcaţi-vă, faceţi afaceri şi veţi fi fericiţi!”

Iar soluţiile pe care le oferă echipa de negociatori au la bază patru principii:

1. Libertatea. De afaceri şi religioasă;
2. Respectul. De manifestare a demnităţii şi respectului pentru ceilalţi;
3. Oportunitatea. De a trăi o viaţă mai bună azi şi a nu permite conflictului din trecut să apese asupra viitorului copiilor;
4. Securitatea. Aici e mai complicat de explicat.

La prima citire, este preambulul optimist al unui plan de afaceri. În care cele două părţi trebuie să investească. Echipa de negociatori a găsit soluţia salvatoare: mai puţin accent pe subiectele dureroase (statut final, graniţe, reîntoarcerea refugiaţilor) care au împiedicat, timp de decenii, ajungerea la o soluţie, mai multă concentrare pe compromis.

Un proiect cu pagini multe şi idei puţine

Forma finală a proiectului planului de pace, denumit pompos „Afacerea Secolului”/ „Deal of the Century”, are undeva între 175 şi 200 de pagini, al căror conţinut este cunoscut de doar cinci persoane. Jared Kushner a explicat de ce este nevoie de acest nivel de secretizare: de prea multe ori, propunerile anterioare au căzut pentru că detaliile lor au ajuns înainte de vreme la dispoziţia părţilor.

Din puţinele interviuri oferite presei de către negociatori, din unele „scăpări” ale oficialilor arabi şi israelieni care au luat contact cu unele din prevederile proiectului, se pot devoala, dincolo de principiile generale, câteva opţiuni concrete privind modul în care este văzut locul de întâlnire consensual dintre cele două părţi, pârghiile utilizate de partea americană pentru a le convinge, chiar şi câteva din potenţialele propuneri concrete.

Se constată astfel:

• o implementare în avans, de către partea israeliană, cu sprijin SUA, a unora dintre potenţialele prevederi ale planului. Prin aceasta, se realizează o întărire a poziţiei israeliene, în defavoarea celei palestiniene. Presa internaţională enumeră unele dintre măsurile luate de Administraţia Trump în ultima perioadă, printre care tăierile de fonduri pentru ajutorul umanitar, mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, închiderea reprezentanţei palestiniene din Washington, închiderea consulatului propriu din Ierusalim, care era destinat legăturilor cu Cisiordania şi Gaza, ca fiind, în fapt, acţiuni pregătitoare pentru terenul viitoarelor negocieri;
• planul Administraţiei Trump va prezenta propuneri concrete, spre deosebire de cele anterioare, care erau mai mult descriptive şi principiale, lăsând părţilor să identifice soluţiile de detaliu. Aceasta a fost şi una din criticile adresate predecesorilor, consideraţi prea „soft” în această direcţie. Aceste propuneri vor fi însă orientate către soluţii economice adresate diferendului israeliano – palestinian, cele mai multe, probabil, dintr-o perspectivă pro-israeliană, ţinând cont de opţiunile politice ale negociatorilor americani. Spre deosebire de linia urmată de Administraţia Obama, de exemplu, care a criticat colonizările israeliene în Cisiordania, principalul negociator al echipei SUA, Jason Greenblatt, a apreciat că, dimpotrivă, acestea nu reprezintă un obstacol pentru pace. Pentru palestinieni, confruntarea cu o administraţie cu care nu au dialog, cu o echipă de negociatori deschis pro-Israel, pare a fi drumul cu spini pe care trebuie să meargă. Şi pe care, probabil, îl vor refuza. Aşa cum, posibil, o va face şi partea israeliană, pe care nici concesiile economice nu o satisfac;
• continuarea prezenţei militare israeliene în Teritoriile Palestiniene este nu doar posibilă ci, probabil, cu un grad mare de certitudine, printre propunerile noului plan. Accentul pus pe securitate nu poate fi scos în afara ecuaţiei militare, iar securitatea Israelului se promovează, în primul rând, la graniţa de est, în Valea Iordanului. Prezenţa militară pentru protecţia graniţei estice şi a coloniilor din Cisiordania, va fi echilibrată, aparent, prin  dividende politice şi economice suplimentare asigurate Fâşiei Gaza. Acest teritoriu, aflat sub controlul Hamas, nu are aceeaşi semnificaţie strategică pentru Israel, precum Cisiordania. Se poate încerca aici, atât scenariul creării unui mini stat palestinian pe ţărmul mării, cât şi cel al divizării structurilor politice palestiniene. Nu e, desigur, ceea ce declară negociatorii în puţinele interviuri pe care le-au acordat până în prezent. Punând însă în oglindă, nevoia de securitate de partea israeliană cu idealul unui stat propriu, de partea palestiniană, ceea ce se poate oferi este mai multă autonomie acestui teritoriu, suprapopulat şi disperat pentru o îmbunătăţire a situaţiei sale economice. O astfel de propunere nu este, însă, ceea ce şi-ar dori Egiptul, care asimilează Hamas cu Frăţia Musulmană şi care nu va dori să o aibă în vecinătate. Astfel că nici o asemenea proiecţie nu va fi, probabil, primită pozitiv de partea palestiniană şi agreată în plan regional;
• vor fi investiţii de zeci de miliarde de dolari, în Teritoriile Palestiniene şi în regiune, spun unele surse media, cu conexiuni în interiorul grupului de negociere. Fondurile preconizate a fi fundamentul economic al planului de pace ar putea fi de aproximativ 25 de miliarde de dolari pentru Cisiordania şi Gaza şi de 40 de miliarde de dolari pentru vecinii arabi ai Israelului, Egiptul, Iordania, probabil şi Libanul. Washingtonul speră să strângă aceşti bani tot din regiune, cel puţin într-un procent semnificativ, pe modelul folosit şi în negocierile cu statele NATO: „cine vrea securitate, trebuie să plătească”. Turneul negociatorilor SUA în statele arabe din regiune, dar şi în Turcia, a avut, probabil, şi rolul de a le convinge că trebuie să se implice şi financiar. Prosperitatea economică promisă va veni, însă, la schimb cu renunţarea la principalele două revendicări ale palestinienilor: un stat propriu în graniţele de dinainte de anul 1967, cu capitala în Ierusalimul de Est. O perspectivă greu de negociat chiar şi în statele arabe pro-Washington.

Conceput a se adresa nevoilor de securitate ale Israelului şi celor de prosperitate ale palestinienilor, planul de pace, de fapt enunţul principiilor sale, a fost primit cu reţinere de ambele părţi, cu o tuşă negativă în plus din partea preşedintelui Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas, care l-a şi denumit, pe timpul unei întâlniri cu regele Salman al Arabiei Saudite, drept „palma secolului” / „the slap of the century”.  

Statele arabe – un bloc fisurat?

Cu intenţia de a obţine aprobarea planului de către palestinieni, Administraţia Trump a încercat mobilizarea aliaţilor săi arabi. S-a mizat pe faptul că apetenţa acestora pentru problematica unui conflict israeliano – palestinian a scăzut în ultimul timp, crescând însă nevoia de contracarare a ameninţării iraniene, domeniu în care sprijinul SUA este absolut necesar. Şi chiar dacă Arabia Saudită a dezvoltat, prin prinţul Mohammed bin Salman, o apropiere de Israel, subiectul locurilor sfinte islamice, trecut la „şi altele” în potenţialele prevederi ale planului, este unul extrem de sensibil la saudiţi. Nu e lipsit de semnificaţii faptul că imediat după anunţul administraţiei Trump privind mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, Arabia Saudită a denumit Conferinţa Ligii Arabe ce avea loc, în acea perioadă, la Riad, drept „Conferinţa al-Quds” / numele arab al Ierusalimului.

Iar dacă Arabia Saudită are o perspectivă de la distanţă, mai mult religioasă şi financiară, asupra evoluţiilor din Israel şi Teritoriile Palestiniene, Egiptul şi Iordania, state vecine şi direct interesate în securitatea graniţelor lor, par a fi şi mai puţin flexibile la solicitările negociatorilor SUA. În special în Iordania, unde există nu numai aproximativ două milioane de refugiaţi palestinieni, dar şi un număr, aproximativ egal de cetăţeni iordanieni de origine palestiniană, subiectul este unul extrem de sensibil.

Presiunile SUA la adresa Ammanului, pentru a anula statutul de refugiat acordat celor două milioane de refugiaţi palestinieni, a alimentat temerile Iordaniei privind intenţia Administraţiei Trump de a rezolva o problemă de securitate a Israelului prin transferul acesteia la est de Valea Iordanului. Într-o perioadă de puternice convulsii interne generate, în special, de probleme economice acute ale ţării, a fost reafirmat sloganul politic foarte popular „Iordania nu este Palestina” / „Jordan is not Palestine”. Chiar dacă ţara are relaţii foarte strânse şi un parteneriat strategic cu SUA, supravieţuirea monarhiei depinde mai ales de sprijinul popular. În ultimele decenii, au fost mai multe ocazii în care Ammanul a luat decizii independente de ale SUA privind evoluţiile din regiune.

Perspectiva Egiptului este, potenţial, una mai apropiată solicitărilor SUA. Dar, şi în acest caz, securitatea din Peninsula Sinai este elementul decisiv, iar o evoluţie în Fâşia Gaza care ar ameninţa această securitate, chiar dacă se va manifesta doar politic, prin creşterea statutului Hamas / franciză a Frăţiei Musulmane, va fi de neacceptat.

Probabil comportamentul statelor arabe va fi cel obişnuit în aceste conjuncturi politice: vor răspunde pozitiv la toate solicitările SUA, dar nu vor implementa nimic: nici presiuni asupra palestinienilor pentru concesii politice, nici bani pentru sprijinirea investiţiilor. Liderul palestinian nu se bucură de foarte multă simpatie în capitalele arabe, dar planul de pace pare să fie în aceleaşi capitale un bilet necâştigător.

Conform lui Dennis B. Ross, un fost diplomat american, specializat în problematica Orientului Mijlociu, negociator în această regiune sub mai mulţi preşedinţi SUA, abordarea economică poate avea premise de succes într-un plan de pace. Dar ea trebuie susţinută şi de concesii politice care să mulţumească, parţial, ambele părţi. Iar aceste concesii, mai ales în privinţa statalităţii teritoriilor palestiniene, nu sunt, probabil, punctul forte al documentului.

Întârziat din cauza alegerilor din Israel, proiectul ar putea fi anulat. Tot din cauza alegerilor.

Planul de pace trebuia prezentat în cursul lunii ianuarie, a.c., dar acest eveniment a fost amânat din cauza anunţului privind desfăşurarea de alegeri generale anticipate în Israel, pe 9 aprilie. Echipa de negociatori a afirmat că va face acest lucru ulterior alegerilor. Când, însă, situaţia va fi alta. Premierul Benjamin Netanyahu se va afla în SUA cu doar două săptămâni înainte de alegeri pentru a participa la Conferinţa anuală a AIPAC / American Israel Public Affairs Committee, organizaţia americană de lobby pro-Israel. Orice vizită a premierului israelian în SUA presupune şi o întâlnire la Casa Albă, va fi, deci, un moment bun pentru a creşte în anvergura electorală. Dar s-ar putea să nu fie deajuns, iar dosarul deschis pentru corupţie să atârne foarte mult în bătălia de la vot. Nici „arma secretă”, relaţia foarte strânsă cu preşedintele Trump, s-ar putea să nu funcţioneze, şi acesta având, la rândul său, probleme venind din trecutul nu foarte depărtat. Fără Netanyahu în postură de câştigător al alegerilor şi perspectiva planului de pace se schimbă. Chiar dacă acesta a dovedit în atâtea rânduri că se poate reinventa, situaţia actuală este una dificilă.

În opinia publică israeliană există, de asemenea, puţină apetenţă pentru un plan de pace cu palestinienii. Doar 9% dintre israelieni văd necesitatea unui astfel de document. Situaţia actuală este prea favorabilă Israelului ca să se impună schimbarea ei. Orice plan ar presupune o serie de concesii la adresa palestinienilor, chiar dacă unele sunt numai simbolice. Dreapta israeliană, cea care face, în prezent, agenda politică a statului nu va fi de acord nici măcar cu acestea. Liderii care gândesc pentru o perspectivă mai lungă, cum au fost Yitzak Rabin, Ariel Sharon, poate chiar Benyamin Netanyahu, sunt pedepsiţi, la un moment dat, de către un electorat prea atent la clipa prezentă. 

Deocamdată, nu există epilog

Pentru palestinieni, perspectiva imediată creată de iminenţa acestui plan este una lose – lose, pierderi pe toate planurile. Dacă îl acceptă, înseamnă că toate planurile de pace anterioare, cu prevederi mult mai favorabile, au fost respinse degeaba, dacă îl resping, vor trebui să se aştepte la noi tăieri de fonduri, la continuarea izolării Gazei, la noi interdicţii pentru liderii lor. Osificarea conducerii de la Ramallah nu oferă o alternativă competitivă la jocul politic sofisticat al Israelului.

Nu rămâne decât să aşteptăm ziua de 9 aprilie, seara post electorală a acesteia, mai precis, pentru a şti dacă cele 175 – 200 de pagini ale proiectului planului de pace al Administraţiei Trump, vor putea fi citite şi de alte persoane în afara celor cinci, privilegiate, care au ştiut înaintea tuturor cum ar putea să se rezolve problemele Orientului Mijlociu prin „Afacerea Secolului”/ „Deal of the Century”.