Un ministru al Apărării pentru liniştea lui Erdogan

Îmbrăcaţi in uniformă de instrucţie cei doi bărbaţi inspectează trupele şi participă la briefingul organizat la comandamentul din provincia Hatay, la graniţa cu Siria, al Operaţiunii „Ramura de Măslin”. Este iarnă, ianuarie 2018, iar preşedintele are nevoie să se asigure că operaţiunea va fi un succes. Peste graniţă este Cantonul Afrin, locuit de kurzi şi apărat de Formaţiunile Populare de Apărare, YPG, organizaţie declarată teroristă de către Ankara. YPG trebuie eliminată din acest canton, Turcia vrea să-şi impună controlul în zona de protecţie din sudul graniţei cu Siria. După epurările din anii 2016 şi 2017, care au însemnat trecerea în rezervă, conform Deutsche Welle, a 7.600 de militari, 3% din totalul forţelor armate turce, cei mai mulţi fiind specialişti, tehnicieni, comandanţi de unităţi şi mari unităţi, preşedintele vrea să se convingă nu numai de loialitatea corpului militar, dar şi de capacitatea acestuia de a furniza succesul acestei operaţii care se anunţă complicată. Cel care îi dă răspunsul aşteptat este generalul Hulusi Akar, şeful Statului Major General. Cei doi bărbaţi par a nu avea nevoie de cuvinte pentru a se înţelege unul pe altul, dar în comandamentul din Hatay este nevoie şi de un mesaj de decizie, de forţă.

După două luni şi patru zile, cantonul Afrin este în întregime sub controlul forţelor turce şi al grupărilor rebele siriene sprijinite de Ankara.

Iar după alte patru luni, generalul Akar este noul ministru al apărării în guvernul condus de preşedintele reales, Recep Tayyip Erdoğan, odată cu intrarea în vigoare a noilor puteri prezidenţiale.  La vremuri complicate, oamenii care decid sunt, la rândul lor, personalităţi cu destine complicate, uneori contradictorii. Cine-ar fi crezut, în anul 1975, întâlnindu-se pe o stradă din Belfast cu doi tineri studenţi turci aflaţi la studii post universitare la Queen's University, că unul dintre aceştia va ajunge, peste 32 de ani, preşedintele Turciei şi, în timpul mandatului şi cu semnătura acestuia, celălalt va fi promovat general cu patru stele. Numele celor doi: Abdullah Gul - preşedinte al Turciei în perioada 2007 – 2014, respectiv Hulusi Akar, foşti colegi de studii post universitare în Diplomaţie Internaţională. Şi cine-ar fi crezut că, nu mai departe de această primăvară, la începutul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Turcia, cei doi se vor întâlni într-un cu totul alt context. Generalul Akar, deja de trei ani şef al Statului Major General turc, l-a vizitat[1], la reşedinţa acestuia din Istanbul, pe fostul său coleg, fost preşedinte al republicii, cu scopul de a-l convinge să renunţe la potenţiala sa candidatură, văzută, la acel moment, ca o soluţie unificatoare a opoziţiei turce. Scopul vizitei de pe 24 aprilie a.c. nu a fost confirmat, dar decizia lui Gul, făcută publică pe 28 aprilie, de a nu mai candida, este considerată urmarea directă a acestei întâlniri. Generalul a fost mesagerul loial şi, aparent, eficace al celui care avea să câştige din primul tur alegerile prezidenţiale şi alături de care inspectase comandamentul din Hatay al Operaţiunii „Ramura de Măslin”, preşedintele Erdogan.

După numirea generalului Akar ca ministru al apărării, într-un mesaj ironic de felicitare[2], transmis public pe reţele de socializare, preluat ulterior în presă, vice amiralul în retragere Atilla Kıyat, fost comandant al flotei turce la Marea Neagră, afirmă că se bucură pentru acesta („nimeni nu e mai potrivit ca dumneavoastră pentru această funcţie”) şi, mai ales, pentru faptul că nu mai trebuie (nu mai e cazul) să poarte uniforma militară. După care Kıyat enumeră şase din motivele „principale” pe care le consideră că au stat la baza acestei decizii: puciul militar din 15 iulie 2016, organizat de subordonaţi ai generalului, arestarea acestuia de către aceeaşi subordonaţi (pe timpul puciului, şeful SMG a fost ostatec al propriilor aghiotanţi timp de 12 ore, n.n.), tăcerea (lipsa de reacţie a) generalului Akar la deciziile de închidere a unor academii şi şcoli militare, la transferul categoriilor de forţe  de la SMG la ministerul apărării, aceeaşi tăcere în cazul închiderii spitalelor militare, la arestarea şi trimiterea în închisoare a studenţilor militari participanţi la puci, în condiţiile în care aceştia fuseseră informaţi că are loc un exerciţiu.

Citind acest „inventar al păcatelor”, ai putea crede că profilul generalului Akar este numai din umbre. Sunt, însă, şi lumini, şi nu puţine, în portretul, în timp, al acestuia. Comportamentul ambivalent al generalului i-a permis şi facilitat ascensiunea în carieră, în pofida unor circumstanţe şi gesturi discutabile, în care a fost criticat atât de partea naţionalistă a spectrului politic (de exemplu, pentru introducerea curriculei UE în studiile militare universitare[3], decizie văzută ca şubrezind fundamentul kemalist al învăţământului militar turc), dar şi de apărătorii drepturilor omului, susţinătorii democraţiei (de exemplu, pentru privilegiile acordate liderilor militari aflaţi în închisoarea Hasdal[4], acuzaţi pentru organizarea unei lovituri de stat).

Alte decizii, luate în special după anul 2011, când este promovat locţiitor al  şefului Statului Major General, îl arată deschis la mai multă transparenţă în cheltuielile militare ale armatei turce (anterior, inspectorii Curţii de Conturi nu aveau voie să intre în unităţile militare), angajat în reformarea structurilor militare prin emiterea de ordine care anulează diferenţele de tratament între gradele militare, între ofiţeri şi subofiţeri, în utilizarea cluburilor militare, a facilităţilor militare de recreere. Generalul Akar este şi cel care, în aprilie 2011, participă la slujba de înmormântare organizată la biserica armeană Surp Vartanants / Istanbul, pentru un soldat de origine armeană decedat în timpul serviciului militar. Un gest de noutate pentru establishmentul militar turc.

În perioada în care a fost numărul doi în ierarhia militară, a început să devină interlocutorul indispensabil atât în contactele cu executivul, cât şi în reuniunile de securitate interdepartamentale prezidate chiar de premierul, la acea dată, Erdogan. Experienţa mandatelor internaţionale în structuri ale NATO, unde a lucrat inclusiv ca ofiţer de informaţii, l-a propulsat în delegaţiile oficiale, în septembrie 2011 însoţindu-l pe premierul Erdogan la întâlnirea acestuia cu preşedintele Obama, pe timpul participării la cea de-a 66-a sesiune regulată a Adunării Generale a ONU. Două luni mai târziu, l-a însoţit şi pe preşedintele Gul, la vizita acestuia în Marea Britanie. Prezenţa generalului Akar în delegaţiile conduse de prim-ministrul turc a devenit însă o obişnuinţă. La fel cum au început să fie contactele cu liderii militari internaţionali, din NATO şi SUA, în primul rând.

Într-un articol[5] care analizează condiţiile în care generalul Hulusi Akar a fost selecţionat pentru funcţia de comandant al Forţelor Terestre şi, în perspectivă, pentru şefia Statului Major General, sunt prezentate o serie de fapte şi considerente care îl evidenţiază ca pragmatic şi reformist. E adevărat că au trecut cinci ani de atunci, dar opţiunile de la 61 de ani sunt, teoretic, aceleaşi cu cele de la 66 de ani (generalul Akar este născut în anul 1952). La acel moment, al anului 2013, generalul era văzut ca un suporter al controlului civil al armatei, normă a democraţiei moderne. Abilităţile sale diplomatice, contactele internaţionale, uşurinţa cu care gestiona relaţiile cu structurile guvernamentale l-au făcut candidatul ideal pentru a conduce în viitor forţele armate turce. Poziţia de comandant al forţelor terestre era doar o etapă. Pentru această funcţie a trebuit, însă, înlăturat comandantul Jandarmeriei de la acel moment[6], Bekir Kalyoncu, care, conform cutumei de senioritate, ar fi trebuit să fie cel promovat. Dar care era şi critic la adresa guvernării. Perioada era dificilă, zeci de generali erau acuzaţi de participare la organizarea unei lovituri de stat. De aceea, profilul celui care urma să devină comandantul armatei turce era extrem de important pentru factorii politici turci. Decizia de la acel moment, 3 august 2013, era la exact o lună după schimbarea de regim din Egipt, 3 iulie 2013, acolo unde generalul Abdel Fattah el-Sisi  îl înlăturase de la putere pe preşedintele ales, Mohamed Morsi. Generalul Hulusi Akar a corespuns acestui profil.

Au trecut cinci ani.

Între timp generalul Akar a fost printre invitaţii de onoare la nunta fiicei preşedintelui Erdogan[7] cu unul din tinerii afacerişti turci din industria de apărare. Într-un cerc exclusivist de invitaţi, care i-a inclus pe premierul pakistanez Nawaz Sharif, premierul albanez Edi Rama, fostul premier libanez, la acel moment, Saad Hariri. Gestul a fost aspru criticat[8] de către opoziţie, întrucât se petrecea la doar o zi după ce opt soldaţi turci fuseseră ucişi de către militanţii PKK.

Între timp a mai fost un puci militar, cu multe necunoscute[9], pe timpul căruia generalul Akar a fost prizonierul propriilor subordonaţi. După puci, a condus direct şi eficace, parcă probându-şi loialitatea, Operaţia „Scutul Eufratului” / „Eufrates Shield”, prin care kurzilor sirieni li s-a blocat tentativa de unificare a teritoriilor controlate de aceştia în nordul Siriei.

Între timp, relaţiile politice, dar şi cele militare, ale Turciei şi forţelor sale armate, cu partenerii din NATO, au trecut de la o temperatură la alta, de la o perioadă la alta. Cele cu Rusia, la fel. Într-o fotografie emblematică, realizată la Antalya, în sudul Turciei, generalul Akar se întreţine cordial, în acelaşi timp, cu generalul Joseph Dunford Jr., preşedintele Comitetului Statelor majore ale armatei SUA, şi cu generalul Valerii Gherasimov, şeful Statului Major General al armatei ruse[10].  

Între timp, uniforma generalului Akar a devenit costumul civil, de ministru al apărării. Pentru că este încă în serviciu activ, iar preşedintele Erdogan are dreptul, conform noilor amendamente constituţionale, să-i extindă acest serviciu, uniforma militară este şi ea la îndemână. Un general care a impus controlul civil al armatei, nu se poate despărţi de uniformă atunci când funcţia ar impune acest lucru.

Generalul Scaparrotti a vizitat Turcia. Să fi mizat generalul Scaparrotti pe influenţa generalului Akar şi pe renumele său de diplomat pentru a discuta divergenţele dintre Washington şi Ankara? Vom vedea. Oficial, vizita SACEUR a fost foarte puţin vizibilă pe comunicatele oficiale.

Pentru liderii cu destine complicate, care conduc ţări cu istorii complicate, situate în regiuni complicate, deciziile pe care le iau, relaţiile pe care le cultivă, nu sunt niciodată lipsite de riscuri, niciodată albe, niciodată negre, niciodată aceleaşi cu cele care au fost luate cu o zi înainte. Sau cu cele care vor urma. De îndemânarea cu care aceştia traversează punţile suspendate care despart diferitele perioade ale carierei depind finalul şi/sau apogeul acesteia.

Pentru generalul Hulusi Akar, anul 2018 a fost, în prima sa jumătate, o nouă astfel de punte. Va fi ultima?