Un altfel de discord: cazurile Turciei şi Ungariei perturbă chat-ul între aliaţi

Războiul din Ucraina a scos în evidenţă harta lumii occidentale cu multiplele ei nuanţe. În spaţiul românesc, această conştientizare nu a fost pe deplin făcută. Numai postura originală a Ungariei a fost scoasă în evidenţă, nu fără o oarecare satisfacţie, întrucât pentru prima dată în istoria noastră avem impresia că suntem mai apropiaţi Vestului (geopolitic şi ca valori) decât vecinii noştri. Cazul la fel de original al Turciei, dar pe alt plan, reţine atenţia mai ales prin ştirile care arată, iarăşi spre satisfacţia noastră, cum liderul de la Kremlin este „umilit”, lăsat să aştepte câteva minute în şir înaintea unei întrevederi cu omologul sau Recep Tayyip Erdoğan. Aceste două imagini vehiculate în spaţiul nostru nu ne ajută să înţelegem prea mult din transformările lumii occidentale căreia cu mândrie îi aparţinem de la aderarea noastră la NATO în 2004. Or, atitudinile adoptate atât de Turcia, cât şi de Ungaria ne dezvăluie schimbările profunde care au loc în sistemul internaţional şi care nu ocolesc nici lumea occidentală. Prima dintre ele este reculul frontierelor occidentale – caz ilustrat cum nu se poate mai bine de Turcia. Marea ţară (85 de milioane de locuitori, în primele 20 de puteri ale economiei mondiale, tradiţii imperiale şi voinţă de a juca în marea politică internaţională) nu mai aspiră să fie integrată în spaţiul civilizaţional şi geopolitic occidental. A doua transformare priveşte natura alianţelor şi a organizaţiilor care nu mai au aspectul rigid din perioada Războiului Rece, ba dimpotrivă, o geometrie variabilă. Acest caz este exprimat de Ungaria.

Repoziţionarea geopolitică a Turciei

Evoluţiile din Turcia care au dus la cvasi-dispariţia kemalismului şi la încetarea tradiţionalei politici de aliniere faţă de Occident sunt profunde şi nu ţin numai de persoana lui Recep Tayyip Erdoğan. Doctrina profesorului Ahmet Davutoğlu, fost ministru de externe şi fost premier, în ciuda scoaterii sale din linia întâi a politicii turce, a lăsat urme durabile în politica externă a ţării: ambiţia de a fi în centrul tuturor aranjamentelor regionale şi de a fi tratată de la egal la egal de marile puteri. Aceste ambiţii ale Ankarei se acomodează tot mai greu, atât cu tutela strategică americană, cât şi cu exigenţele europenilor, ambele devenite în mod structural nepopulare în rândul opiniei publice turce. În schimb, în ultimele două decenii s-a conturat o adevărată convergenţă între Ankara şi Moscova, pe fondul unei afinităţi caracterizate prin tradiţia de a negocia dosare foarte complicate[1], natura autoritară a celor două regimuri politice şi, mai ales, opţiunea fundamentală de contestare a centralităţii occidentale în geopolitica mondială. Această convergenţă se traduce prin strategii de excludere a marilor actori occidentali din aranjamentele care vizează regiuni în care interesele Turciei şi cele ale Rusiei se intersectează. Cum altfel pot fi interpretate înţelegerile ruso-turce survenite în Siria, Libia şi în conflictul Armenia-Azerbaidjan?

Procesul de la Astana – lansat în ianuarie 2017 cu scopul de găsi crizei din Siria o soluţie – i-a avut protagonişti pe preşedinţii Rusiei, Iranului şi Turciei. Acesta din urmă a preferat participarea la un aranjament cu principalii rivali geopolitici regionali ai Occidentului, în dauna procesului de la Geneva în care se regăseau Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania. Sunt însă şi alte argumente care dovedesc repoziţionarea profundă a Turciei, cel mai recent fiind oferit de prezenţa preşedintelui turc la Teheran, alături de omologul său rus, pe 20 iulie, la numai o zi după încheierea sejurului în Arabia Saudită a preşedintelui american.

Alăturarea lui Recep Erdoğan în aceeaşi fotografie cu Vladimir Putin şi cu Ebrahim Raisi a reprezentat un gest de independenţă strategică pentru a nu spune chiar de sfidare la adresa partenerului american, dar şi un mesaj transmis lumii că Turcia nu mai priveşte exclusiv spre Occident, că se doreşte ea însăşi să fie un centru politic, economic şi cultural al lumii. Gestul preşedintelui turc a fost cu atât mai încărcat de semnificaţie, cu cât de la tribuna summit-ului Organizaţiei Ţărilor Golfului, Joseph Biden declarase că „Statele Unite nu vor permite emergenţa unui alt centru de putere în Orientul Mijlociu”.

Însă această repoziţionare geopolitică a Turciei se observă cel mai bine în regiunea extinsă a Mării Negre. Voinţa de a exclude Occidentul se manifestă în Caucazul de Sud, unde Turcia insistă pentru instituirea unui format de tip 3+3 (Turcia, Rusia, Iran + Georgia, Armenia, Azerbaidjan), respins de Georgia tocmai pe motivul ca lipsesc ţările occidentale. De asemenea, acordul care stabileşte coridoare de transport pentru cerealele ucrainene încheiat sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca urmare a negocierii mijlocite de Turcia şi acceptate de Moscova, contrastează cu aparenta lipsă a occidentalilor din orice proces aducător de soluţii la criza din Ucraina. Acordul în cauză mai arată ceva, iar acest lucru poate fi îngrijorător pentru o ţară ca România, şi anume o pronunţată tendinţă de autonomizare a Turciei faţă de NATO pe dosarul Mării Negre. Desigur, unii vor putea aduce drept contraargument livrarea de drone Bayraktar către Ucraina, drone care au dat de furcă forţelor ruse şi pro-ruse angajate pe front. Însă acest lucru întăreşte şi mai mult observaţia că Turcia este angajată în definirea unei strategii regionale de tip „a treia cale”, între Rusia şi NATO. Dar, această cale a început să fie definită cu mult timp înainte de actuala criză din Ucraina şi ne oferă şi explicaţia interesului scăzut al Ankarei  pentru formate de tipul Trilaterala Turcia-România-Polonia.

Tocmai integrarea în NATO a României şi a Bulgariei în 2004 a incitat Turcia să caute să se individualizeze şi la nivelul regiunii Mării Negre printr-o politică la 360^o. Proiectul şi construcţia canalului Marea Neagră – Marea Marmara, supranumit „Kanal Istanbul”, se înscriu în aceeaşi optică de dezvoltare a unei strategii alternative, independente de înţelegerea de la Montreaux din 1936. Desele întâlniri Putin-Erdoğan în care se discută despre Ucraina şi despre cooperarea economică şi energetică, puternic mediatizate de presa din întreaga lume, transmit în acelaşi timp mesajul că Rusia nu este izolată şi că Turcia este la paritate cu Rusia. Este un joc similar cu cel desfăşurat de India, alt mare emergent care dezvoltă o cooperare de ordin strategic cu Rusia şi la care se raportează toate strategiile occidentale privind Indo-Pacificul şi contrabalansarea Chinei. În aceeaşi manieră, pentru Turcia, Rusia este un partener cu relevanţă strategică. La Conferinţa pentru cooperare şi măsuri de încredere în Asia, desfăşurată la Astana în 12 şi 13 octombrie 2022, Turcia a acceptat să devină un hub pentru transferul gazelor ruseşti spre Uniunea Europeană, aşa cum şi India a sesizat oportunitatea de a deveni un hub al petrolului rusesc pentru Asia de Sud, dar nu numai.

Mai este oare nevoie să amintim că gazoductul TurkStream, inaugurat în urmă cu numai doi ani, reprezintă acum principala infrastructură de ocolire a Ucrainei pentru gazele exportate de Rusia spre ţări europene, ca de altfel un alt element de coabitare a intereselor ruso-turce privind Balcanii[2], de această dată?

Mutaţiile survenite în geopolitica Turciei reprezintă şi o revoluţie culturală, de reevaluare a tradiţiilor imperiale şi islamice, pe fondul deplasării centrului de greutate al economiei şi politicii mondiale spre regiunea Asia-Pacific. Demult au apus vremurile în care Mustafa Kemal Attaturk aducea arhitecţi din Vest care să dea imaginea unui oraş art-nouveau pentru noua capitală, Ankara. Modelul cultural universal al Occidentului este în declin.

Mutaţiile vizibile astăzi nu semnifică o cooperare necondiţionată cu Rusia şi nici dorinţa de a ieşi complet din alianţele şi parteneriatele cu ţările occidentale, ci sunt expresia afirmării Turciei ca centru de putere independent, între Orient şi Occident.

Modelul Singapore pentru Ungaria

Ungaria nu are aspiraţiile Turciei, deşi elitele de la Budapesta au şi ele un anumit sentiment al continuităţii istorice şi o strategie coerentă de construcţie a unei amprente regionale care să cuprindă cel puţin spaţiul din interiorul arcului carpatic, cu ramificaţii spre Balcanii Occidentali. Elitele politice şi intelectuale ungare sunt animate de un sentiment de revanşă istorică, tradus printr-o voinţă de a găsi soluţii pentru a revizui, a repara „injusteţea” provocată de Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, o dată care continuă să marcheze profund spiritele. Budapesta consideră că Occidentul a amputat 60% din teritoriul Ungariei de la 1918 dintr-o profundă neînţelegere a realităţilor ungare şi nu pentru că ungurii erau minoritari în provinciile detaşate. Şi în prezent, guvernarea de la Budapesta cultivă acest discurs pe tema necunoaşterii, neînţelegerii de către occidentali a specificului unguresc. Să remarcăm şi faptul că Turcia însăşi este puternic marcată de discursul despre neînţelegerea de către puterile vestice a specificului naţional al Turciei şi de blamarea Occidentului pentru „injusta” frontieră maritimă cu Grecia. Discursul politic şi percepţia publicului din Rusia, de asemenea, sunt marcate de „catastrofa” provocată de Occident prin dispariţia Uniunii Sovietice, cu un accent puternic pe situaţia limbii şi a minorităţilor rusofone din fostele republici sovietice.

Istoria ne-a arătat că ţările revizioniste sau nemulţumite de un anumit statu quo, cele care se consideră neînţelese, au tendinţa de a dezvolta o anumită proximitate, indiferent de sistemele care le guvernează (democraţie/regim autoritar) sau organizaţiile şi alianţele în care se află. Aşa s-a întâmplat cu proximitatea dezvoltată între Germania şi Rusia Sovietică imediat după Tratatul de la Versailles, dar şi cu apropierea operată de Italia, nemulţumită de satisfacerea parţială a revendicărilor sale teritoriale, şi state revizioniste din Europa Centrală şi de Sud – Ungaria, Bulgaria şi Albania. Aceasta este una dintre legăturile profunde care stau la baza relaţiei speciale dintre Budapesta şi Moscova.

Unii cititori ar putea întreba, de ce reprimarea brutală de către sovietici a revoltei de la Budapesta din 1956 nu a lăsat Ungariei un sentiment rezervat faţă de Rusia, aşa cum există în majoritatea fostelor state-satelit ale U.R.S.S.?

Răspunsul poate părea surprinzător, pentru că acest traumatism al represiunii este însoţit de puternicul sentiment de abandon de către Occident. Cei care au vizitat Budapesta sau sunt atenţi la detaliile imaginilor de la diverse întâlniri oficiale care au loc în Ungaria au remarcat, probabil, că palatul prezidenţial este singura clădire oficială din Ungaria unde drapelul Uniunii Europene este arborat alături de cel al Ungariei. La oricare altă clădire oficială a statului ungar, nu veţi vedea drapelul european, după cum veţi observa că, la reuniunile oficiale din Ungaria, drapelul albastru cu 12 stele galbene nu este desfăşurat vreodată alături de cel ungar. Simbolismul acestei atitudini ilustrează ataşamentul Ungariei pentru o Uniune Europeană a statelor suverane şi explică, într-o bună măsură, nu doar apropierea ungaro-rusă, ci şi rezervele faţă de Ucraina, care se bucură astăzi în UE de o mult mai mare simpatie în comparaţie cu Ungaria.

Exista însă şi alte explicaţii, care ţin de strategia de dezvoltare a statului ungar. Ungaria are un model economic bazat pe atragere de investiţii străine şi pe competitivitate derivată din preţuri mici la energie ca urmare a contractelor gaziere pe termen lung încheiate cu Rusia. Dependenţa Ungariei faţă de gazul natural rusesc de 85 % ar putea să fie completată şi de o dependenţă în sectorul nuclear, întrucât contractul de extindere a centralei nucleare ungare Paks a fost atribuit în 2014 companiei ruse Rosatom.

Modelul Ungariei presupune dezvoltarea de infrastructuri de transport care să o transforme într-o adevărată poartă de intrare în Uniunea Europeană pentru capitalurile extra-europene, inclusiv ruseşti, dar şi într-o platformă logistică orientată către cooperarea cu Estul, pentru firmele occidentale. Creierul acestei strategii nu se află însă la Ministerul Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, ci la Banca Naţională. Mai exact, este vorba despre guvernatorul György Matolcsy, un economist pasionat de Singapore şi convins de necesitatea cooperării pragmatice, atât cu Occidentul, cât şi cu puterile emergente din Est, Rusia şi China. În cartea sa „Imperiul american vs. visul european. Falimentul monedei comune euro”, publicată în 2019, György Matolcsy consideră că „Uniunea Europeană trebuie să renunţe la ambiţiile ei imperiale” şi că restabilirea echilibrului global de putere se poate gândi doar în ecuaţie cu China: „ SUA şi China, cele două puteri mondiale care se completează reciproc, pot aduce noua epocă de aur a comunităţii globale. Înţelegând aceste procese la nivel individual şi ca naţiune, Ungaria poate dezvolta strategii noi şi de succes care încorporează înţelepciunea estică şi deschiderea vestică, prin care poate deveni unul dintre câştigătorii acestei ordini mondiale în schimbare”.

În ciuda votului pentru majoritatea sancţiunilor UE la adresa Rusiei, Ungaria îşi păstrează relaţia specială prin mesajele politice şi gesturile de mare semnificaţie – premierul Viktor Orban a efectuat o vizită puternic mediatizată la Moscova pe 2 februarie, în momentul în care norii negrii se acumulau pe cerul Ucrainei, şi a fost singurul şef de guvern european prezent pe 3 septembrie la funeraliile fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov. De asemenea, ministrul de externe ungar Peter Szijjarto a efectuat în 21 iulie o vizită de lucru la Moscova, unde a purtat discuţii cu omologul său Serghei Lavrov. Aceste semnale au contribuit şi ele la conturarea imaginii că Rusia nu este o ţară izolată şi că are interlocutori inclusiv în interiorul taberei adverse, occidentale.

În sfârşit, trebuie semnalată şi o anumită convergenţă între Ungaria şi Turcia în privinţa accederii Suediei şi a Finlandei în NATO. Ultimii aliaţi care sunt aşteptaţi să ratifice aderarea la NATO a celor mai noi candidaţi, Ungaria şi Turcia împărtăşesc aceeaşi atitudine, de negociatori până în ultimul moment, cu care îşi consolidează postura în dosare şi obiective de interes naţional strict. Aceste calcule pot părea egoiste şi prevalente, după cum a reieşit şi din recenta participare a Ungariei, ca membru observator, la summit-ul Organizaţiei Statelor Turcofone. În ciuda sensibilităţii faţă de temele care ţin de „apărarea creştinismului”, adesea trâmbiţate de guvernele lui Viktor Orban, comentariile cu privire la deschiderea bazilicii Sfânta Sofia din Istanbul pentru serviciul religios islamic au lipsit cu desăvârşire în rândurile oficialilor ungari.