12 august 2020

„Ultimul dictator al Europei” luptă fără scrupule pentru supravieţuire

Cristian Eremia

Preşedintele care a condus cu mână de fier în ultimii 26 de ani mica Republică Belarus, Alexander Lukashenko - denumit de mulţi dintre criticii săi de pretutindeni drept ”ultimul dictator al Europei” a mobilizat şi de această dată toate structurile sale de forţă pentru a face posibilă câştigarea celui de al şaselea mandat consecutiv, la alegerile prezidenţiale organizate la 9 august.

Sursă foto: Profimedia

Anterior, la Minsk şi în alte oraşe s-a dezvoltat o atmosferă social-politică tensionată, sute de protestatari anti-Lukashenko au încercat să-şi exprime dezacordurile faţă de regim, mai ales după ce Comisia Electorală Centrală (CEC) a respins candidaţi cu şanse ai opoziţiei pe motive ticluite, dar care au alimentat proteste pe alocuri violente. Grupuri civice pentru drepturile omului semnalau că după protestele şi represiunile dinainte de alegeri, peste 1500 dintre adversarii regimului erau după gratii.

 

Scrutin prezidenţial sancţionat imediat prin proteste ample de stradă.

Rezultatele preliminare ale alegerilor prezidenţiale din Belarus puse la dispoziţie de CEC de la Minsk chiar în seara zilei alegerilor au arătat că longevivul Lukashenko a câştigat din nou, cu puţin peste 80% din voturi, în faţa principalului contra-candidat, Svetlana Tikhanovskaya, cu numai 10,09%. Ceilalţi trei candidaţi au avut o prestaţie care nu merită oarece comentarii. Tikhanovskaya a declarat imediat că nu recunoaşte rezultatele menţionate, reclamaţie pe care a şi expediat-o la CCE cu menţiunea că reprezentanţii săi la secţiile de votare din toate regiunile ţării au demonstrat că ea ar fi obţinut 70-80% dintre voturi. Adică exact invers faţă de cele communicate de CEC. Un reprentant al iniţiativei cetăţeneşti ”Alegeri corecte” menţiona că oamenii săi deţin fotocopii ale protocoalelor de la 126 secţii de votare, care arătau că Tikhanovskaya câştigase alegerile cu 85%.

Drept urmare, opoziţia - total nemulţumită şi invocând manipularea grosolană a alegerilor, a trecut imediat la proteste masive în mai multe oraşe din Belarus. Protestatarii din centrul Minskului au ridicat baricade din orice. Structurile de securitate au ripostat disproporţionat şi violent cu forţe şi mijloace speciale, inclusiv cu gaze lacrimogene, tunuri de apă, grenade fumigene şi restul arsenalului împotriva protestanţilor, pe care a încercat să-i împrăştie şi să-i menţină dincolo de perimetrul centrului oraşului. În prima seară după alegeri (10 august), miliţia şi celelalte forţe de ordine din teren au intervenit brutal, violent şi au dat curs la multe arestări. Printre persoanele arestate s-au aflat şi jurnalişti din Rusia, pentru care MAE rus a solicitat Minskului rezolvarea imediată, iar pentru un caz chiar eliberarea ”în decurs de o oră”. A doua noapte a protestelor de la Minsk s-ar fi dovedit după unele surse a fi mult ”mai promiţătoare” pentru opoziţie decât prima, chiar dacă a fost vărsat sânge şi în ciuda faptului că Svetlana Tikhanovskaya a dispărut definitiv din peisajul revoltelor. Moscova anunţă dispariţia altor doi jurnalişti ruşi.

Oricum ar fi detaliate dezvoltările de la Minsk, este cert că acestea reprezintă practic cea mai puternică provocare de politică internă pentru Lukashenko şi regim, în întreaga sa carieră politică. De acum, şansele lui Lukashenko de a rezista la putere nu mai par absolute pentru cele mai multe cercuri interesate.

Degradarea periculoasă a situaţiei interne şi maniera brutală de intervenţie a forţelor de securitate împotriva opoziţiei au determinat-o pe Tikhanovskaya să părăsească ţara, motiv pentru care s-a şi auto-portretizat ulterior ca fiind o ”femeie slabă”. La 11 august, MAE lituanian confirma că aceasta se află în siguranţă pe teritoriul lituanian. Aici trebuie menţionat că a fost clar pentru orice observator politic, încă de la început, că tânăra profesoară de limba engleză era un novice politic şi un concurent extrem de ”subţire” pentru ”temutul” Lukashenko în ale politicii belaruse. Opoziţia de agăţase de aceasta din lipsă de alternativă şi mai ales pentru că soţul ei, aflat în închisoare, era un renumit oponent al regimului. Gestul acesteia a avut la bază cel mai probabil o înţelegere forţată de oamenii lui Lukashenko, pe baza căreia i s-a şi permis să treacă prin vamă. Oricum, ”părăsirea corăbiei” de către aceasta a avut rolul de a demobiliza cel puţin opoziţia moderată din Belarus.

 

Blocadă informaţională pentru cetăţeni.

Autorităţile de la Minsk au blocat internetul, astfel ca cetăţenii să nu poată fi informaţi, să comunice, să înţeleagă ce se întâmplă sau să se implice activ în susţinerea protestelor. Tikhanovskaya remarca: ”Tot ce s-a întâmplat ieri (nn – în ziua alegerilor) este inacceptabil. Nu am putut urmări ceea ce se întâmpla în oraş, nu exista internet în oraş. Într-un astfel de moment, lăsarea oamenilor fără comunicare...este chiar o crimă ". Într-adevăr, reprezentanţii opoziţiei au acuzat că a fost realizată o adevărată ”blocadă informaţională” de către guvernanţii lui Lukashenko.

În contrast, un observator prezent la Minsk pentru alegeri – senatorul rus Alexey Kondratyev, care a şi lăudat modul de organizare a scutinului, constata că deconectarea internetului a fost ”o măsură eficace împotriva grupurilor de persoane interesate să zguduie regimul”.

Interesant este că problemele cu funcţionarea internetului au fost reclamate din dimineaşa zilei alegerilor dar şi ulterior, până în prezent, pe întreg teritoriul statului belarus.  Compania de stat BelTelecom a invocat (11 august) că de vină ar fi atacuri cibernetice din străinătate şi creşterea bruscă şi inexplicabilă a traficului extern de date, care ar fi fost de natură a scoate din funcţiune unele echipamente importante şi de a bloca accesul la internet pe teritoriul belarus pentru utilizatorii care ”nu deţin aplicaţii informatice speciale”.  

 

Reacţii externe la evoluţiile politice din Belarus.

ONU a chemat Minskul la reţinere în utilizarea forţei în ciocnirile de stradă cu demonstranţii şi la acţiuni normale pentru stabilizarea situaţiei interne după contestatul scrutin prezidenţial.

OSCE a făcut apel la autorităţile de la Minsk pentru a respecta drepturile manifestanţilor, iar Lituania a solicitat chiar implicarea Organizaţiei pentru investigarea modului de derulare a alegerilor. De altfel, OSCE - care realizează printre altele şi monitorizarea alegerilor în statele europene, nu a mai recunoscut vreun scrutin electoral din Belarus ca fiind liber şi corect din anul 1995. Reprezentanţiiu OSCE au şi declarat la 28 iulie că OSCE nu va putea să trimită echipe de monitorizare a alegerilor prezidenţiale din Belarus, inclusiv datorită faptului că MAE belarus a omis să expedieze Organizaţiei o invitaţie oficială în timp util.

Violenţele din Belarus au fost desigur condamnate de mai multe capitale occidentale şi de lideri ai UE, care au solicitat eliberarea imediată a protestatarilor arestaţi şi respectarea ”dreptului fundamental al întrunirilor paşnice”. Germania, Franţa şi Polonia solicitaseră alegeri libere şi corecte, transparente, dar au constatat numai ”violenţă, intimidare şi arestări". Marea Britanie a cerut, de asemenea, guvernului din Belarus să se ”abţină de la violenţe”, numind alegerile ”incorecte” iar "violenţa şi încercările de a reprima protestele complet inacceptabile". SUA au exprimat îngrijorări vizând manipularea alegerilor prezidenţiale şi faţă de dezvoltările situaţiei interne din statul belarus.

Germania şi Polonia au solicitat la Bruxelles ca UE să organizeze un summit special dedicat pentru evaluarea situaţiei interne după alegeri în Belarus şi cu privire la protestele care au urmat. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a exprimat într-o declaraţie scrisă îngrijorările aliaţilor cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor prezidenţiale din Belarus, respectiv despre violenţa folosită de structurile de forţă ale statului belarus ”împotriva manifestanţilor paşnici” care au trecut la proteste intense de stradă imediat după aflarea rezultatelor preliminare ale alegerilor.

Singura organizaţie reprezentată la Minsk şi care nu ”a remarcat încălcări de natură a face alegerile din Belarus ilegitime” a fost CSI, lucru explicabil din mai multe perspective politice. Iar parlamentari de la Moscova au găsit un nou motiv pentru a acuza Occidentul că se află în spatele organizării acţiunilor de protest ale opoziţiei de la Minsk.

 

De ce la Minsk nu a fost posibil un Maidan ucrainean?

Multe cercuri interesate s-au întrebat şi înainte de alegerile prezidenţiale din Belarus, dar şi acum, de ce la Minsk nu a fost posibilă organizarea unui veritabil ”Maidan ucrainean”, care să ducă la o revoluţie şi la îndepărtarea lui Lukashenko de la putere. Se pare că primele evaluări mai realiste vin de la Kiev, de la cercuri care înţeleg probabil mai bine toate nuanţele unor astfel de turbulenţe interne revoluţionare în spaţiul ex-soviectic. Comparând caracteristicile protestelor de la Kiev şi Minsk, ex-premierul Ucrainei, Mykola Azarov, arăta că Lukashenko nu s-a lăsat impresionat de perspectiva unor sancţiuni mai ample ale Occidentului, şi nici de posibile interferenţe distructive dinspre Moscova. Ceea ce a permis regimului de la Minsk să ia toate măsurile împotriva instalării unei anarhii la Minsk şi apoi în ţară. Şi cu atât mai mult pentru a nu permite instalarea vreunei forme de război civil între belaruşi.

Scenariile de proteste în cele două capitale au fost iniţial similare, în sensul că grupări active de tineri manifestanţi au fost constituite, stimulate, susţinute şi trimise în stradă, iar revendicările au fost aproximativ similare şi caracteristice regiunii - dificultăţile cu care se confuntă societatea în condiţiile perpetuării la putere de zeci de ani a aceluiaşi regim dictatorial şi anti-democratic. În realitate însă, se pare că Lukashenko este - şi după 26 de ani de dictatură, agreat de populaţia vârstnică şi de cea din mediul rural, pentru care a generat politici sociale relativ avantajoase. Segmentul de populaţie care a devenit ostil lui Lukashenko cuprinde populaţia tânără şi clasa medie de la oraşe, cu precădere din capitală.

În concluzie, ceea ce a făcut diferenţa esenţială dintre protestele din Minsk şi cele din Ucraina lui Ianukovici este probabil faptul că Lukashenko a construit în timp un sistem al puterii cu structuri loiale, fără interferenţe de influenţă externă, un sistem centrat pe securitatea sa şi a regimului. Fără îndoială că Lukashenko a avut timp să experimenteze multe pe poporul său, devenind un lider care înţelege extrem de bine ce poate fi în spatele unor proteste ample de stradă. În contrast, pe durata Maidanului ucrainean, mai toate structurile de forţă erau pline de agenţi străini de influenţă, în special ruşi, care au sabotat activ şi nestingheriţi orice măsură mai importantă a regimului Ianukovici, făcând astfel posibilă răsturnarea regimului.

Totodată, se constată deja lipsa vreunui succes mai important al revoltelor din Belarus, sau care ar fi putut duce la o revoluţie puternică anti-Lukashenko. Asta a fost posibil datorită faptului  că nu s-a constituit acea ”masă critică” revoluţionară la nivelul societăţii belaruse. Chiar şi lideri ai veteranilor ucrainieni ai Maidanului – de altfel sinergici cu protestele de la Minsk, remarcau cu tristeţe că protestatarii din Belarus nu vor reuşi să câştige prima bătălie serioasă cu regimul, ”având în vedere că nu există nicio coordonare între forţele de opoziţie şi nici conştientizarea întregii societăţi că nu mai este cale de întoarcere”. Prin urmare, cel mai probabil, Lukashenko nu va fi îndepărtat acum - nota pentru presa germană iniţiatorul mişcării publice ucrainiene ”Victime pe Maidan”.

 

Probabil că soarta lui Lukashenko rămâne ”la mâna” Kremlinului.

După aceste zile când Lukashenko a îngenunchiat şi stropit cu sânge protestele opoziţiei paşnice din Belarus motivate de manipularea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, pare evident că orice încercare a lui Lukashenko de a mai reface o punte de relaţii cordiale sau de a mai cocheta cu Occidentul nu mai este posibilă. Chiar dacă liderul de la Minsk ar continua politica de distanţare faţă de Moscova, sau chiar de a se dezice de aliaţa tradiţională cu Rusia care a supus în ultimul an Belarus la presiuni mari pentru consolidarea unei Uniuni economice şi politice extinse.

Trebuie punctat că Lukashenko a întreţinut în ultima perioadă de timp o atmosferă tensionată de relativă confruntare cu Moscova, având câteva ieşiri politice care, de regulă, nu plac deloc la Kremlin. Cu toate acestea, preşedintele Putin a adresat felicitări lui Lukashenko pentru realegerea sa imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor, însoţite de ”speranţele” Kremlinului pentru dezvoltarea de relaţii reciproc avantajoase între cele două state.   

Faptele rămân fapte şi nu pot fi şterse simplu. În acest sens, reamintim că, în mod surprinzător, autorităţile de la Minsk anunţau (29 iulie) că pe teritoriul republicii, fuseseră arestaţi 33 de cetăţeni ruşi sub acuze de pregătire a unor acte teroriste şi activităţi subversive cu scopul de a destabiliza situaţia din Belarus. Minskul susţinea că dintre cetăţenii reţinuţi, 32 ar fi de fapt ”luptători ai unei unităţi externe” a (bine-cunoscutei de acum) companiei militare ruse private ”Wagner”. Kremlinul a reacţionat prin secretarul de presă al preşedintelui, Dmitri Peskov, care a arătat că liderul rus se bazează pe o ”clarificare rapidă a tuturor circumstanţelor” arestării ruşilor şi pe eliberarea imediată a acestora. Moscova a susţinut că cetăţenii ruşi nu sunt implicaţi în procesele politice interne din Belarus, MAE rus arătând că cetăţenii ruşi arestaţi tranzitau statul belarus în drum spre Istanbul, iar încercările Minskului de a prezenta situaţia ca o ingerinţă externă în afacerile politice interne din Belarus sunt total deplasate şi interpretări ”odioase”. Serviciul Federal de Securitate (FSB) al Rusiei a declarat în mod inedit că ”Rusia nu a planificat şi organizat vreodată acţiuni de destabilizare a statului vecin”, deoarece statut belarus este ”un aliat apropiat”.

Preşedintele Putin nu s-a angajat însă în replici sau în vreun dialog tăios cu Lukashenko. Unele fragmente din istoria recentă a spaţiului ex-sovietic arată însă că tăcerea prelungită din partea lui Putin după un dialog constant nu a fost de bun augur în cele mai multe cazuri. Dar se pare că nu a mai rămas mult timp până la aflarea unui răspuns la această chestiune. Nu este cert dacă acesta este ”începutul sfârşitului pentru Lukashenko. Cum de altfel nu este încă clar în ce măsură şi orizont de timp va repune Moscova presiuni suplimentare pe Lukashenko pentru toate devierile comportamentale în raport cu Rusia. Rămâne de văzut cum va proceda Lukashenko acum, în condiţii de izolare externă şi frământări interne revoluţionare. Sunt de fapt condiţiile în care ar avea nevoie mai mult decât oricând de protecţia fratelui mai mare şi mai puternic de la răsărit.