Ucraina post-electorală. O foaie albă şi un rol de preşedinte

Un cutremur care trebuia să vină

Alegerile din Ucraina au fost câştigate, într-o formulă categorică, de un fost actor de comedie (ceea ce, ar spune unii răutăcioşi, nu e chiar acelaşi lucru cu un actor), Volodymyr Zelensky, într-o competiţie democratică, deschisă, cu un experimentat politician, Petro Poroshenko. Faptul că acesta din urmă este şi unul din oligarhii ucraineni, o vulpe bătrână în peisajul politic ucrainean, membru al multor guverne din ultimele două decenii ale politicii ucrainene, chiar cu orientări diferite, nu a fost de mare folos. Nici faptul că, acum cinci ani, a obţinut mult mai multe voturi la primul tur, singurul, de fapt, fată de contracandidatul său de acum, Zelensky, nu l-a ajutat. Într-adevăr, acum cinci ani, Poroshenko a avut mult mai mult sprijin popular decât are acum noul preşedinte. Pentru că primul tur este cel care dă măsura încrederii populare directe. Turul doi este unul de reaşezare, nu mai sunt variante, e un care pe care. Iar acum cinci ani, Poroshenko a avut 54.70%  din voturi, faţă de  30.24% ale lui Zelensky, la alegerile din 2019.

Atunci, Poroshenko a fost primul preşedinte ucrainean ales din primul tur. Deocamdată şi singurul.

Dar la alegerile din 21 aprilie, a.c., a pierdut spectaculos. În cadrul unor alegeri care au respectat standardele internaţionale, au fost relativ echilibrate în ceea ce priveşte campania electorală şi la sfârşitul cărora Poroshenko, preşedintele în funcţie, şi-a recunoscut înfrângerea. A existat o anumită temere că rezultatele ar putea fi contestate, aşa cum se întâmplă uneori în tinerele democraţii, iar, sub forma unor legiferări excepţionale, chiar să fie anulate. Nu s-a întâmplat.

Tabloul ar putea fi considerat unul idilic dacă nu ar ascunde şi resurse de îngrijorare. Iar primul indiciu că ceva nu e chiar în regulă cu alegerile din Ucraina este faptul că un astfel de rezultat nu ar trebui să fie consemnat la alegerile dintr-o democraţie matură. Desigur, există exemple internaţionale de „outsideri”, unele celebre şi actuale, dar, la o privire atentă, diferenţele sunt uriaşe.

Ceea ce s-a întâmplat la aceste alegeri, developează dramatic marile schimbări care au avut loc în ultimii cinci ani - dar şi cele două decenii anterioare contează - într-o ţară tânără care şi-a păstrat o mare parte din vechile sisteme de conducere, a cărei populaţie a dorit o rapidă integrare în Europa, dar a cărei elită politică a rămas în aliniamentele de acum treizeci de ani.

Astfel a avut loc cutremurul politic de la recentele alegeri.

Ucraina de azi este o altă ţară

Şi nu faţă de începutul anilor 90, ci chiar faţă de anul 2014. Schimbări au fost în toată această perioadă, începând cu declararea independenţei Ucrainei, urmare a referendumului de la 1 decembrie 1991.

Schimbări profunde, politice, demografice, sociale. Fiindcă este vorba de o analiză post electorală, primul lucru care ar fi de consemnat este schimbarea geografiei electorale. Aceasta a avut loc în contextul anexării de către Rusia a Crimeei, precum şi, indirect, a republicilor autonome din Estul Donbas-ului. Tradiţional, Ucraina este o ţară divizată între est şi vest, dar alegerile anterioare au demonstrat că lucrurile sunt mai complexe. Ucraina de vest este tradiţional mai ataşată valorilor europene, numeric este în minoritate dar câştigă prin disciplina electorală, în timp ce estul Ucrainei, dar şi sudul, unde majoritatea este vorbitoare de limbă rusă, vrea menţinerea relaţiilor cu Rusia, este mai numeroasă dar mai reticentă faţă de procesele electorale. În general, aceasta din urmă produce, însă, până la urmă, mai multe voturi decât vestul Ucrainei.

După anul 2014, acest tablou s-a schimbat. Prin anexarea Crimeei, estul a pierdut două milioane de potenţiali votanţi. În cele două „republici” din Donbas, locuiesc, de asemenea, undeva între 2 şi 3 milioane de locuitori, ceea ce adaugă alte două milioane de votanţi pierduţi pentru estul Ucrainei. Mai există un număr între 1 şi 1,5 milioane de persoane refugiate, cu domiciliul incert, unele locuind în Donbas dar fiind înregistrate în Ucraina, care nu pot participa la alegeri din  cauza procedurilor birocratice complicate. În total, se poate estima că aproximativ 10% a fost pierderea electorală totală, majoritar pentru votanţii pro-ruşi, ceea ce schimbă profund situaţia electorală.

O altă schimbare a fost adusă de război. Conflictul din estul Ucrainei a fost îmbrăţişat de majoritatea ucrainenilor ca un război cu Rusia, o cauză naţională, un obiectiv patriotic. Campania electorală nu a putut evita acest aspect: Rusia este un inamic, un agresor. Se poate vorbi de pace, dar nu se poate vorbi despre cooperare cu Moscova. Electoratul a fost radicalizat, inclusiv cel vorbitor de limbă rusă. Conform unor studii, 80% din militarii ucraineni de pe linia de front sunt vorbitori de rusă. Şi, totuşi, luptă pentru Ucraina.

Un alt aspect este cel al societăţii civile. Poate cea mai vibrantă parte a societăţii ucrainene este societatea civilă, născută în urma „revoluţiei portocalii”, rămase active şi ulterior inevitabilului sfârşit al acesteia. În unele domenii ale influenţelor „civililor” asupra administraţiei ucrainene au avut loc evoluţii spectaculoase, de exemplu în ceea ce priveşte achiziţiile de stat, care pot fi urmărite on-line de către cetăţeni. Şi în domeniul monitorizării alegerilor s-au înregistrat progrese. Chiar şi în ultimii cinci ani de conflict, societatea civilă a avut o contribuţie importantă prin crearea unei mişcări masive de voluntariat pentru apărare, cu reţele care să colecteze fonduri pentru armament sau să înregistreze voluntari care să lupte.

O altă schimbare importantă este noua constituţie, adoptată în 2004, amendată în perioada preşedintelui Ianukovici, un document care promovează aparent un model semi-prezidenţial, dar în realitate este unul parlamentar – prezidenţial. Constituţional, preşedintele nu are decât puteri limitate, primul ministru nu răspunde decât în faţa parlamentului. Preşedintele nu poate demite premierul sau dizolva parlamentul atunci când doreşte. Efectele acestei situaţii sunt:

-  pentru o ţară post – sovietică, reprezintă o abatere de la regulă, pentru că în acest spaţiu, preşedinţii sunt, de obicei, cei care deţin puterea absolută. Dar percepţia, inclusiv în Ucraina, este că preşedintele poate face mai mult decât îi permit în realitate competenţele. De aceea şi promisiunile electorale s-au extins către domenii în care preşedinţii nu au responsabilităţi;

-  limitările constituţionale pentru preşedinte pot fi ocolite prin utilizarea de pârghii de putere şi scurtături procedurale. Preşedintele Poroshenko, vechi în politica de la Kiev, a ştiut să folosească sau să creeze loialităţi care i-au permis un mandat prezidenţial mai dens decât prevederile constituţionale. Colaboratori de încredere au fost numiţi, prin aprobarea, desigur, a parlamentului, în funcţii de prim-ministru, guvernator al Bancii Naţionale, procuror general.

În prezent, cei mai mulţi deputaţi din parlamentul ucrainean aparţin grupului parlamentar al fostului preşedinte Poroshenko. Doar o parte din aceşti parlamentari aparţin însă unui partid, majoritatea provin din rândul celor aleşi direct (jumătate din parlamentul ucrainean este, teoretic, format din parlamentari votaţi uni nominal).

Preşedintele Poroshenko a putut forţa constituţia pentru că a avut argumentul personalităţii şi experienţei sale, dar acest lucru nu este o cutumă. Depinde de cel care se află în funcţie.

Dar, altfel, Ucraina rămâne o ţară cu un sistem politic echilibrat, ceea ce este într-o relativă contradicţie cu funcţionarea actuală a statului. Ceea ce oferă constituţia nu este neapărat ceea ce pot face politicienii ucraineni.

Un alt element important al noii realităţi ucrainene este emigraţia masivă. Posibilitatea de a circula fără vize, inclusiv în spaţiul Schengen, pe o durată limitată, a dus la o emigraţie masivă a cetăţenilor ucraineni. Fără a putea beneficia de datele unui recensământ recent (cel care trebuia să aibă loc în anul 2010 a fost amânat pentru anul 2020), nu se pot face decât estimări privind populaţia Ucrainei. În general, se apreciază, oficial, că populaţia Ucrainei este în jur de 42 de milioane de locuitori (desigur prin eliminarea Crimeei), dar sunt şi estimări că numărul cetăţenilor ucraineni este, de fapt, 36 milioane. Aceasta permite multe speculaţii privind numărul cetăţenilor care votează la alegeri, cum se fac listele electorale etc. Dincolo de calculele electorale, există perspectiva unei depopulări a Ucrainei, fenomen comun şi altor state din estul Europei, inclusiv României. Iar cei care pleacă, se ştie, nu numai din Ucraina, sunt cei care se adaptează mai uşor, muncesc mai mult, produc mai eficient, vor venituri corespunzătoare.

Ucraina anului 2019 este o ţară nouă, mult diferită de cea care şi-a declarat independenţa în anul 1991.

Ţară nouă, clasă politică veche

Campania electorală recentă a relevat moştenirea a trei decenii de continuitate în ceea ce priveşte clasa politică. Au fost 44 de candidaţi pentru alegerile prezidenţiale, cinci s-au retras, 39 au continuat. Din aceştia, extrem de puţini au fost figuri noi pentru scena politică, de aceea au şi dispărut în timpul campaniei electorale. Chiar şi candidatul actor de comedie, Volodymyr Zelensky, nu este o nouă figură politică. Legăturile sale cu diferiţi oligarhi ucraineni îl fac membru al unei realităţi politice conservatoare. Desigur, legăturile sunt în interiorul media ucrainene, dar şi cele de afaceri sunt extrem de importante. Conexiunile sale, recunoscute, cu miliardarul Igor Kolomoisky, sunt de notorietate şi reprezintă un balast politic cu care noul preşedinte ucrainean îşi începe mandatul.

Sintetic, se poate spune că, în turul doi al alegerilor din Ucraina, au participat un reprezentant al elitei politice conservatoare şi un reprezentant al elitei media conservatoare.

De aceea, rezultatul favorizează tot sistemul politic existent, înrădăcinat în viaţa politică a Ucrainei de trei decenii, şi ceea ce s-a întâmplat nu este decât aparent o victorie a unui independent proaspăt şi entuziast.

Reformele din Ucraina au o caracteristică interesantă: NU au ajuns niciodată la punctul în care nu e posibilă anularea lor, reversibilitatea reformelor. Chiar şi descentralizarea, o reformă de succes, este una înşelătoare. Noua legislaţie privind autonomia locală funcţionează în paralel cu o lege adoptată pe vremea Uniunii Sovietice, în anul 1981. Iar aceasta e considerată una din reformele de succes.

O altă reformă interesantă este cea a sistemului electoral. Situaţia actuală, în care jumătate din deputaţii Radei sunt aleşi pe liste, iar jumătate prin vot uninominal, este total anormală. Partidele nu se pot diferenţia ideologic într-un cadru în care jumătate din deputaţi sunt aleşi pe alte criterii, în general financiare. Încercări de schimbare a legii au fost făcute dar nu au reuşit să treacă de procedurile parlamentare. Probabil, acelaşi lucru va continua şi în perioada următoare, pentru că această legislaţie permite manevre post electorale care sunt undeva la limita legii.

Un domeniu relativ reformat este cel al ministerului de interne, acolo unde activitatea de control în trafic a avut cele mai mari schimbări. Dar în celelalte domenii nu s-a întâmplat nimic deosebit.

La fel ca şi în alte părţi, lupta împotriva corupţiei a fost un stindard pentru care s-au creat o multitudine de structuri:

-       un birou anticorupţie în cadrul Procuraturii Generale a Ucrainei;

-       un birou naţional al luptei anticorupţie în Ucraina;

-       un comitet naţional pentru prevenirea corupţiei;

-       o curte anticorupţie;

-       o curte de apel anticorupţie.

Corupţia a rămas la locul ei, dar aceste structuri au fost prezentate ca o faţă pro-lupta împotriva fenomenelor negative din societatea ucraineană.

Sistemul judiciar a avut şi el încercări de reformă dar lucrurile au rămas într-o fază incertă. De fapt, caracterizarea mai potrivită ar fi că vechiul sistem este încă foarte bine reprezentat. Din cei 337 de judecători care au emis acte de urmărire penală pentru participanţii la protestele de pe Maidan, din anul 2014, 60% sunt în continuare în funcţii. În ministerul de interne, din cei care au intrat în sfera măsurilor de lustraţie pentru acţiunile ilegale desfăşurate în aceeaşi perioadă, doar 8% au fost concediaţi, probabil jumătate dintre aceştia reîntorcându-se ulterior în activitate, ca urmare a unor decizii judecătoreşti.

Interesant este şi faptul că o serie de reformişti ucraineni, îndeosebi din sectorul economic, membri ai guvernelor anterioare, dar şi la momentul schimbării de regim, au fost îndepărtaţi.

Frăţia oligarhilor

Dar dacă reformiştii au plecat, oligarhii au rămas. Orice proiect politic care necesită finanţare trebuie să treacă pe la aceştia, nu sunt alternative. Reţelele politico – financiare sunt din nou la putere, desigur cu alte repere, persoane, centre de putere faţă de cele de pe vremea preşedintelui Ianukovici, dar cu aceeaşi logică de funcţionare. Un exemplu este cel al sistemului „Rotterdam Plus”. O formulă de calcul al preţului la cărbune, care să includă toate comisioanele şi „scurgerile” de fonduri, a dus la situaţia în care consumatorul ucrainean plăteşte cărbunele care se exploatează la doar câteva zeci sau sau sute de kilometri distanţă ca şi cum ar fi achiziţionat de pe un mineralier ancorat în portul Rotterdam. Diferenţa de preţ este de 300%. Unul din cei mai bogaţi ucraineni, Rinat Akhmetov, este considerat, conform media, a fi implicat în această schemă economico – financiară. Este acelaşi oligarh care, la începutul conflictului din estul Ucrainei, părea a avea probleme financiare ca urmare a pierderii, prin naţionalizare, a unor companii situate în teritoriile preluate de rebeli, dar care, în cei câţiva ani de conflict şi-a „rotunjit” veniturile, crescând de la 2,3 miliarde de dolari, la 6 miliarde  de dolari, conform Forbes.

Este greu de crezut că fostul preşedinte Poroshenko, el însuşi membru al acestui club restrâns de bogaţi ai Ucrainei, nu a cunoscut cum funcţionează acest sistem şi care sunt beneficiile. Percepţia publică, materializată prin votul la alegerile prezidenţiale, este revelatoare.

Ca să se menţină în cercul celor bogaţi şi puternici, resursele puse la dispoziţie de cei implicaţi în aceste cercuri de putere, trebuie să fie multiple. Nu sunt doar banii cei care contează, este necesar un sistem de conexiuni financiaro – economice, este nevoie şi de media, pentru protecţie. Principalii patru proprietari media din  Ucraina, desigur oligarhi, deţin mijloace de informare care asigură 85% din informaţia vehiculată pe piaţa media internă. Ei sunt Rinat Akhmetov, Victor Pinchuk, Igor Kolomoskyi, Dmytro Firtash. Este vorba de canalele de televiziune ucrainene, cele care continuă să domine în topul furnizorilor de informaţii. Majoritatea populaţiei preferă această modalitate de informare, utilizarea Internetului nefiind încă decisivă în informarea publică. Preşedintele Poroshenko este şi el proprietar de canal de televiziune, dar nefiind un post foarte popular, nu face parte din cei patru care împart piaţa media din Ucraina. Ceea ce l-a costat, probabil şi pierderea alegerilor.

Media a avut un rol extrem de important la recentele alegeri, iar faptul că majoritatea media nu l-a mai sprijinit pe preşedintele Poroshenko a fost decisiv pentru finalul alegerilor.

Ucraina este considerată una din  cele mai corupte ţări, ocupând poziţia 120 într-un clasament al percepţiei publice privind nivelul corupţiei interne, în scădere totuşi de la „performanţe” anterioare şi mai severe (locul 152 în anul 2011). Anul 2019 s-ar putea să readucă Ucraina printre „performeri” datorită faptului că, nu cu mult timp în urmă, Curtea Constituţională a respins legislaţia care permitea tragerea la răspundere a celor îmbogăţiţi ilegal. Miza o reprezintă cele 65 de dosare grele împotriva unor personalităţi publice care nu pot justifica averile deţinute, dosare care vor trebui, astfel închise, în baza prezumţiei de nevinovăţie. Îmbogăţirea nejustificată nu mai trebuie justificată. Presiunile occidentale, în special prin intermediul diplomaţilor acreditaţi la Kiev, nu au avut rezultate.

Sistemul continuă să funcţioneze pe reţele vechi de influenţă, iar Ucraina rămâne captivă acestora, în ciuda tuturor revoluţiilor de pe traseul celor trei decenii de istorie recentă şi al speranţelor puse de populaţie în alegerile providenţiale, adică prezidenţiale.

De aici, neîncrederea publică profundă în instituţiile ucrainene, preşedinţie, guvern, parlament, justiţie, ajunsă la un nivel constant de 65 – 80% de neîncredere, cu o singură excepţie, armata. În care, voluntarii ucraineni, acum parte a sistemului militar naţional, ocupă un loc special.

Societatea ucraineană are încredere în ea însăşi, nu în statul ucrainean. De aceea, recenta campanie electorală a produs un adevărat cutremur politic prin  votul dat unei feţe noi, identificată cu un sistem nou, care să-l înlocuiască pe cel actual.

O poveste scurtă despre „magia” unei campanii electorale care nu a existat

Faptul că a fost o campanie electorală fără fraude masive, fără obişnuitele cumpărări de voturi, se datorează, într-o bună măsură, situării actualului ministru de interne, Arsen Avakov, pe o poziţie independentă, simptom al re-orientării unei părţi a elitei ucrainene. Probabil şi urmare unui calcul personal, de poziţionare favorabilă continuării mandatului său şi sub noua administraţie prezidenţială.

Campania electorală a outsiderului Volodymyr Zelensky a fost peste orice s-a întâmplat anterior în viaţa politică ucraineană. A fost o campanie fără campanie. Zelensky a refuzat discursurile publice, interviurile TV, chiar şi dialogurile cu alegătorii. Din când în când, staff-ul său de campanie a emis câte un mesaj electoral, o frază, mai des doar o propoziţie, atât.

Orice dialog ar fi relevat faptul că, la momentul campaniei electorale, Zelensky era încă un actor, fără discurs politic, fără program politic, fără o perspectivă  a ceea ce va face dacă va câştiga alegerile, fără o echipă politică aptă să rezolve probleme politice, nu doar de imagine. Singurul program al echipe sale, al său, a fost: „Aceşti oameni trebuie să plece. E nevoie de o nouă echipă”. Iar echipa sa de imagine a fost excelentă în a-l ţine departe de orice dezbatere electorală. Mai puţin în faza finală, cu o întâlnire pe Stadionul Olimpic din Kiev, unde omul spectacol Zelensky a fost în elementul său, în timp ce experimentatul politician Poroshenko nu a putut scăpa de imaginea de aparatchik post sovietic.

Pentru observatorii neimplicaţi în tensiunea alegerilor a fost destul de clar că Zelensky nu a avut nimic de spus din punct de vedere politic.

Dar acest lucru nu a contat în ziua votului. Cei care l-au votat, au făcut-o din raţiuni foarte diferite, având orientări politice foarte diferite, cu un singur element unificator: noul preşedinte să ofere soluţii miraculoase. Să fie altceva. O privire asupra hărţii electorale ucrainene arată că a dispărut diviziunea clasică Est – Vest, Zelensky câştigând şi în regiuni pro – ruse şi în spaţiul considerat naţionalist ucrainean (cu câteva excepţii).

Este acesta un vot unificator pentru Ucraina?

Răspunsul este, mai curând, NU.

Şi DA, este un vot de contestare a actualei elite ucrainene.

Unificarea opţiunilor politice diferite, antagonice, identificarea unor linii de consens s-ar putea dovedi, însă, un pod prea îndepărtat pentru tânărul actor care va trebui să joace, fără scenariu scris, dar cu mulţi regizori pe scenă, rolul de preşedinte al Ucrainei.