TurkStream întăreşte dominaţia rusă a furnizării de energie către Europa

Pentru consumul propriu statele UE au nevoie de energie importată din afara spaţiului comunitar. În anul 2017 cele mai importante produse de energie importate au fost produsele petroliere, care au totalizat două treimi din toată energia importată. La acestea  s-au mai adăugat 26% gaze şi 8% cărbune.

În anul 2017, aproximativ două treimi din petrolul din spaţiul extracomunitar a fost importat din Rusia (30%), Norvegia (11%), Irak (8%), Kazakhstan (7%) şi Arabia Saudită (7%). Trei pătrimi din gazele naturale necesare UE provin din Rusia( 40%), Norvegia ( 26%) şi Algeria( 11%). Trei pătrimi din cărbunele importat din afara spaţiului comunitar provine din Rusia(39%), Columbia (17%) şi SUA (17%).

Faptul că Uniunea Europeană importă energie din foarte puţine ţări, din afara spaţiului său, şi mai ales din Rusia, creează o importantă vulnerabilitate de securitate a spaţiului comunitar. Această tendinţă, în loc să fie conştientizată şi redusă, dimpotrivă, prin ultimele proiecte cu Rusia contribuie la o creştere îngrijorătoare a dependenţei statelor UE de energia din Rusia.

Rata de  dependenţă energetică a unui stat reprezintă procentual cantitatea de energie net importată din energia necesară. În anul 2017 când au fost făcute aceste statistici această rată era de 55%. Ea variază de la stat la stat: peste 95% în Malta, Luxemburg şi Cipru şi sub 15% în Estonia şi Danemarca.

Toate aceste cifre, actualizate la sfârşitul anului 2019, arată o creştere a dependenţei UE faţă de importurilor de energie a UE, din state din afara spaţiului comunitar şi mai ales din Rusia şi Norvegia. Prin dezvoltarea unor noi staţii de preluare a gazelor lichefiate, Qatar şi SUA  au intrat în clasamentul furnizorilor de gaze.

UE clamează permanent că urmăreşte diversificarea furnizorilor de energie pentru spaţiul comunitar pentru a încerca să atenueze dependenţa sa de Moscova. Cu toate acestea, datorită politicii sale economice agresive, Rusia reuşeşte să construiască noi conducte ignorând legislaţia europeană ca şi sancţiunile impuse de SUA. Prin aceasta reuşeşte să-şi atingă atât scopurile economice cât şi pe cele politice. Noua conductă TurkStream pusă în funcţiune pe data de 8 ianuarie 2020 ca şi conducta NordStream 2 ce va fi dată în folosinţă, conform declaraţiilor lui Vladimir Putin, în anul 2021, vin să consolideze dependenţa Germaniei şi a întregii Europe de gazele din Rusia.

TurkStream a fost dată în folosinţă în prezenţa preşedinţilor Rusiei şi Turciei. Finalizarea acestui proiect aduce o rază de lumină în relaţiile dintre cele două state şi vine într-o perioadă în care Moscova şi Ankara s-au situat pe poziţii opuse susţinând forţe adverse atât în Siria cât şi în Libia.

Noua conductă va înlocui proiectul SouthStream parcurgând aproximativ acelaşi traseu. Plecând din Rusia de la staţia de compresoare din Anapa (Rusia – Regiunea Krasnodar) aceasta va traversa, pe un parcurs submersibil, Marea Neagră până la Kikoy, la nord-vest de Istanbul.

Conducta, dublă pe parcursul ei submarin, are o lungime de 230 km pe sub apele de exclusivitate economică ale Rusiei şi 700 km pe sub cele ale Turciei. Una dintre acestea se va conecta cu actuala reţea naţională a Turciei la Luleburgaz, în timp ce cea de a doua se va îndrepta către graniţa turco-europeană şi va fi conectată la sistemul de conducte Trans-Balcanic. Conductele submersibile care vor traversa Marea Neagră sunt fabricate în Germania, Rusia şi Japonia. Fiecare ţară sud-est sau central europeană traversată pe uscat, va fi responsabilă de parcursul naţional al conductei.

Noua conductă are o capacitate de 31,5 miliarde de metrii cubi pe an.

Iniţial Rusia a intenţionat să construiască South Stream. În acest sens a construit mai multe conducte interne ce duceau gazele de la exploatare către staţia de compresoare a marii conducte South Stream. Căzând însă giganticul proiect, Rusia s-a găsit în faţa a două variante: ori renunţă la toată investiţie ori proiectează o nouă conductă. Aşa a apărut TurkStream care permite transportul a 50% din cantitatea de gaze care ar fi fost transportată prin South Stream.

Atât TurkStream cât şi Nord Stream 1 şi 2 au fost construite atât din raţiuni economice cât şi politice. Scopul politic era acela de a crea presiune asupra Ucrainei şi de a o „pedepsi” pentru participarea acesteia la conflictul din sud-estul acestei ţări. Ca urmare a presiunilor statelor UE şi mai ales ale Germaniei, Moscova văzându-şi ameninţate interesele cu aceastea, a semnat la sfârşitul anului 2019 un contract de transfer şi furnizare de gaze, pe cinci ani cu Kievul, alungând astfel temerile Ucrainei, ca şi a statelor care o susţin, în ceea ce priveşte furnizarea de energie rusă către aceasta. Cel de-al doilea scop este acela de a face statele europene, prin intermediul Germaniei, dependente de Rusia, din punct de vedere energetic şi de aici şi politic.

Noua conductă pusă în funcţiune va afecta pozitiv dar şi negativ atât consumatorii cât şi profitul pentru transport al statelor tranzitate.  Pentru statele aflate la distanţă mai mare decât vechile variante care tranzitau Ucraina preţul energiei va creşte. Ucraina, Moldova şi România vor pierde taxele ce le reveneau din tranzitarea gazelor, în timp ce Turcia va câştiga atât din distanţa mare de tranzit cât şi din faptul că are consumatorii mult mai aproape de surse.

Acest proiect va face ca unele state să câştige iar altele să piardă. Prin participarea la construcţia conductei Rusia, Turcia, Bulgaria şi Serbia vor avea de câştigat iar Polonia, Statele Baltice, Slovacia şi într-o oarecare măsură România vor avea de pierdut.

La nivelul anului 2019, Gazprom, gigant cu capital majoritar de stat, furniza prin conductele sale: Nord Stream 1, o conductă ce traversa Ucraina cât şi o a treia ce traversează Bielarus, 40% din necesarul european de gaze naturale.

În prezent Germania face trecerea de la energia nucleară şi cea obţinută din cărbune, surse nesigure sau poluante, către energia mai puţin poluantă bazată pe gaze naturale. De asemenea, Germania urmăreşte prin proiectele cu Rusia, să se transforme într-un hub de gaze naturale pentru întreaga Europă. Aceasta are loc în condiţiile în care producţia de gaze din Marea Nordului este în scădere: staţia de la Groningen (Olanda) se va închide până în anul 2022, furnizările din Norvegia s-au plafonat, în timp ce cele din Marea Britanie, Danemarca, Germania sunt în scădere. Au scăzut şi importurile de gaze lichefiate din Qatar datorită situaţiei de securitate din regiune şi mai ales relaţiilor conflictuale acu Arabia Saudită.

TurkStream are rolul, în primul rând, de a furniza gaze către sudul şi centrul Europei. Intrând pe teritoriul UE proiectul trebuie să se supună reglementărilor europene în ceea ce priveşte politicile anti monopol, la fel ca şi la NordStream 2. Una dintre aceste reglementări este şi aceea potrivit căreia compania care construieşte nu poate fi şi furnizorul de energie. Deci, Gazprom nu poate fi unic constructor întrucât este şi furnizor unic de gaze naturale. Acesta este şi motivul pentru care la construcţia TurkStream participă şi o serie de state balcanice. 

La întrebarea: ce se întâmplă dacă Rusia ar opri furnizarea de gaze către Europa, experţii ruşi argumentează că aceasta ar fi un gest de sinucidere al Moscovei al cărei export de gaze către Europa reprezintă 15% din volumul total de export al Rusiei.

Proiectul TurkStream a fost suspendat când Turcia a doborât avionul de luptă rus în  noiembrie 2015. În vara anului 2016 Moscova şi Ankara au reluat relaţiile diplomatice şi au semnat acordul referitor la construcţia conductei. Construcţia conductei a început în mai 2017 şi a fost finalizată în ianuarie 2020.

Traversată de conductele ce vin din Orientul Mijlociu către Europa ca şi de TurkStream, Turcia încearcă să devină un hub de energie pentru aceste zone, situaţie care ar ajuta-o mult în relaţiile politice şi de securitate cu UE şi cu lumea arabă. Turcia nu dispune de nici un fel de resurse de energie. Asigurând transportul energiei din Rusia ca şi cel din ţările arabe, Turcia poate să-şi asigure şi necesarul său de energie. În acelaşi timp însă, poate profita de faptul că cele două zone care reprezintă principalele resurse mondiale de petrol şi gaze depind de exporturile de energie, crescând astfel interdependenţa lor de Turcia. În acelaşi timp Moscova încearcă să folosească relaţiile cu Ankara pentru a-şi atinge scopurile politice în Libia, Siria sau Iran.    

Furnizarea masivă de gaze către Europa şi faptul că aceasta în loc să-şi diversifice sursele de aprovizionare, amplifică puterea unui singur furnizor principal de energie, este considerată a fi o armă a lui Putin mai puternică decât propaganda, dezinformarea şi implicarea Rusiei în alegerile din alte state. Cu fiecare metru cub de gaze pompate către Europa, aceasta devine mai vulnerabilă în faţa Rusiei care este suficient de abilă în faţa unei Europe aflată în goana pentru profit şi încă naivă în ceea ce priveşte ameninţarea Rusiei.