11 decembrie 2019

Turcia - SUA - NATO, un parteneriat într-o oglindă spartă

Laurenţiu Sfinteş

Summit-ul NATO de la Londra a fost şi a trecut. Trebuia să fie despre Turcia şi a fost doar colateral. Trebuia să fie despre exprimările nu foarte fericite privind starea cerebrală a organizaţiei şi a fost doar parţial. Trebuia să fie, ca întotdeauna, despre Rusia, şi a fost, dar parcă nu la fel ca altădată. Trebuia să fie despre dezacordurile cu Turcia, de fapt cu preşedintele acesteia, iar subiectul a fost, pe cât posibil, ocolit. Oricum, dezbaterea despre atitudinea recentă a Ankarei, punerea la îndoială a loialităţii unuia din cei importanţi membri ai Alianţei, dacă a avut loc, a produs prea puţine reverberaţii publice. În schimb, a apărut China, în chiar documentul final, aşa, ca o atenţionare. Dar să ne întoarcem la Turcia. Şi la relaţia acesteia cu SUA şi cu NATO.

Sursă foto: Mediafax

Partenerul care nu trebuie subestimat

Turcia a crezut întotdeauna că ceea ce primeşte prin statutul de membru al NATO este mai puţin, cel mult egal, cu ceea ce oferă. Percepţia Ankarei, începând cu deceniul opt al secolului trecut, mai ales după anul 1974, după divizarea Ciprului, a fost şi mai acută, elita politică, dar şi populaţia, considerând că ţara este subapreciată şi, în consecinţă, nu i se acordă respectul cuvenit în Alianţă.

Iar percepţia de respingere a fost, uneori, reciprocă: Ce ne facem cu un stat „recalcitrant” (că doar nu o să punem direct traducerea la „rogue state”)? urmată de întrebarea: dar există alternativă?

Iar Turcia a ştiut încă de la începuturi că NATO nu are alternativă la poziţia ei geografică, la capacitatea de a contribui cu trupe la misiunile Alianţei. Întodeauna cifrele au fost de partea ei. Chiar şi angajamentul în regiune, mai ales cel din Marea Neagră.

Mai mult decât NATO, au fost SUA cele interesate în menţinerea Turciei aproape de NATO şi de Washington. Conform unui fost comandant al USAREUR, generalul Ben Hodges, abordarea americană poate fi astfel exprimată: „Noi ne uităm la Turcia ca la tirbuşonul care deschide Marea Neagra. Ei nu se văd deloc astfel” / „We look at Turkey as the cork in the bottle of the Black Sea. They don’t think of themselves like that at all.”

În SUA, percepţiile asupra Turciei diferă în funcţie de departamentul de unde vin. În general, experţii sau oficialii din apărare şi din zona diplomatică sunt mai reticenţi în privinţa aspririi tonului faţă de Ankara. Pentru ei, costurile unei relaţii stricate cu Ankara sunt mai directe şi mai evidente.

De exemplu, pentru militari, baza de la Incirlik poate fi cu greu înlocuită de către o altă opţiune. Pentru diplomaţi, rolul Turciei în menţinerea unui control permisiv asupra Strâmtorii Bosfor este fundamental pentru continuarea accesului în Marea Neagră. Influenţa pe care o are Turcia în Orientul Mijlociu cu greu poate fi contrabalansată de un alt aliat regional a SUA. Iar atunci când această influenţă poate afecta negativ Israelul, este destul de clar pentru zona experţilor că Turcia nu poate fi decât ţinută aproape, o schimbare de tabere ar putea strica echilibrul zonal.

Dar experţii fac doar propuneri, bazându-se pe argumente mai mult tehnice. Politicienii au în vedere şi alte aspecte. Poate la fel de importante, precum funcţionarea instituţiilor democratice, natura regimului, drepturile omului. Pentru că deciziile lor externe sunt continuarea valorilor interne.

Pe de o parte Turcia, de fapt Erdogan, „un om care nu ar trebui niciodată / never, ever, subestimat”, potrivit unui oficial american, a folosit cu maximă abilitate, ca de puţine ori în istoria recentă a ţării, geografia în folosul propriu. Dacă la aceasta se adaugă şi capacitatea de a rezista presiunilor SUA privind relaţia cu Rusia, lucrurile se complică pentru relaţia bilaterală.

Pe de altă parte, SUA, de fapt preşedintele Trump, au abordat relaţiile bilaterale sau pe cele cu NATO într-o manieră care a încurajat dizidenţa Turciei. Întâlnirea din 13 noiembrie de la Casa Albă rămâne un un reper în această privinţă. „Sunt un fan al preşedintelui (Erdogan, n.n.)”, şi-a început preşedintele Trump prezentarea la conferinţa de presă comună care a urmat discuţiilor la care au participat reprezentanţi de la ambele partide. Dar a urmat la microfon preşedintele turc care a continuat cu un duş rece la adresa ultimelor decizii ale Washingtonului: a criticat abordarea SUA în Siria, aliaţii kurzi sirieni ai forţelor americane au fost încă o dată prezentaţi ca „terorişti”, sancţiunile Congresului la adresa Turciei, dar şi recunoaşterea de către legislativul american a genocidului armenian, au fost combătute cu vehemenţă. Şi s-a readus în memoria audienţei americane şi refuzul iniţial de a vinde Turciei sistemele „Patriot”, „o injustiţe” în aprecierea lui Erdogan. Era exact momentul pe care invitaţii din legislativ ai preşedintelui Trump la întâlnirea cu liderul de la Ankara l-ar fi dorit evitat. Şi pe care Bob Menendez, senatorul democrat de New Jersey, influent membru al Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului SUA, avea să-l utilizeze pentru a transmite, la rândul său, fără a participa la întâlnire, reproşurile părţii democrat americane la adresa Turciei.

Întrebările care nu au ajuns în Biroul Oval

Senatorul democrat Menendez dispune de o listă nu foarte lungă, din 10 întrebări, cu trimiteri directe atât la decizii recente ale Ankarei, cât şi la opţiuni turce mai vechi de politică regională. Lista a fost citită în plenul unei sesiuni a Congresului, legislatorul democrat declinând invitaţia preşedintelui Trump la discuţiile cu liderul turc. Iar întrebările au şi o evidentă tentă acuzatoare, pe linii de partid:

1.     Va reveni Turcia asupra deciziei de a achiziţiona sistemele S-400 din Rusia?

2.     Va sancţiona preşedintele Trump activităţile băncii turce Halkbank, implicată în evitarea regimului de sancţiuni impus Iranului?

3.     Va accepta preşedintele funcţionarea comisiei pentru anchetarea crimelor de război comise de rebelii sprijiniţi de Turcia în nordul Siriei?

4.     Va acţiona preşedintele pentru prevenirea agresiunii Ankarei asupra vecinilor săi din regiune?

5.     Va condamna preşedintele încălzirea relaţiilor lui Erdogan cu Federaţia Rusă? Sau le va accepta?

6.     Va răspunde, în vreun fel, preşedintele la asaltul lui Erdogan asupra procesului democratic din Turcia?

7.     Va fi preşedintele de partea societăţii civile din Turcia?

8.     Va solicita preşedintele întreruperea relaţiei dintre Turcia şi Hamas?

9.     Va accepta preşedintele convertirea Catedralei Sfânta Sofia într-o moschee? Va milita preşedintele pentru libertatea religioasă a Patriarhului Bartolomeu, aflat sub presiune, atât în activitatea sa de lider spiritual, cât şi în viaţa privată, din partea guvernului turc?

10. Va ignora preşedintele violarea de către Erdogan a embargo-ului asupra vânzărilor de arme către Libia?

Războiul democraţilor cu preşedintele Trump reiese şi din formularea acestor întrebări, dar la fel de mult reiese şi faptul că preşedintele Erdogan nu are prea mulţi suporteri pe Colina Capitoliului şi în împrejurimi. Unii ar putea spune că e doar unul, e adevărat, posesorul unui Birou Oval. De altfel, printre acuzele senatorului democrat a fost şi apropierea lui Trump de ”autocratul” de la Ankara. 

Ambiguitatea acestei relaţii, în care acuzele reciproce stau alături de simpatiile dintre cei doi lideri, s-a menţinut şi pe timpul summit-ului NATO de la Londra.

Când doi se ceartă, al treilea încasează

Ambii lideri au avut, pe parcursul reuniunii aniversare din Marea Britanie, schimbări dramatice de poziţii privind Alianţa. Trump, până recent, a pus la îndoială coeziunea organizaţiei dacă nu-şi echilibrează nivelurile alocaţiilor bugetare pentru apărare. Erdogan, foarte recent, a condiţionat aprobarea unor planuri de operaţii aliate pe flancul de est al NATO de acceptarea definiţiei turce a organizaţiilor teroriste.

Ambii au devenit suporteri vehemenţi ai NATO cu ocazia acestui summit.

Preşedintele Erdogan s-a prezentat la Londra în fruntea unei numeroase delegaţii şi cu un dosar la fel de consistent de solicitări la adresa Alianţei: sprijin pentru decizia de achiziţionare a sistemelor ruseşti, pentru campania militară din nordul Siriei, pentru recunoaşterea de către NATO a formaţiunii militare kurde drept organizaţie teroristă. Nu au lipsit din dosar problematica delimitării zonelor de exploatare a gazelor naturale din Mediterana de Est, nici solicitările de extrădare a persoanelor acuzate de colaborare cu clericul Gülen. În toată perioadă post 2016, când a avut loc puciul militar anti – Erdogan, nu a fost un moment la fel de condensat al atenţiei şi aşteptărilor Turciei faţă de Alianţă.

Erdogan a negociat maximalist, nu a obţinut decât parţial ceea ce a solicitat. Întâlnirea cvadripartită cu liderii Franţei, Germaniei şi Marii Britanii a arătat şi abordarea preşedintelui turc pentru repararea relaţiilor cu aliaţii săi europeni. Percepţia finală a fost că Turcia, departe de a-şi pregăti alternative la NATO, continuă să fie unul din suporterii săi fideli.

Aşa cum a devenit şi preşedintele american Donald Trump, inclusiv în declaraţii, pentru că faptele şi deciziile nu au pus niciun moment la îndoială angajamentul SUA în Europa.

Şi pentru ca să fie bine, trebuie să fie şi un pic rău, ambii preşedinţi şi-au dirijat tirul reproşurilor către omologul francez, a cărui exprimare de diagnostic medical la adresa NATO a stârnit un val comun de dezaprobare. Dacă preşedintele Macron şi-a propus strângerea rândurilor NATO, prin invocarea acestei perspective sumbre (conform declaraţiilor sale, chiar aceasta a fost intenţia), iniţiativa i-a reuşit. Desigur cu unele pierderi de imagine pentru liderul francez, pe care Erdogan l-a trimis să-şi facă propriile analize medicale.

Cu sprijinul tacit al preşedintelui american, Erdogan a încercat implementarea strategiei sale de reafirmare a sprijinului pentru Alianţă, într-o formulă care poate fi definită drept „NATO-ificarea problemelor de securitate ale Turciei”, convingerea partenerilor de la Bruxelles ca organizaţia să-şi asume cel puţin o parte din abordările turce din domeniul securităţii naţionale şi regionale. Demersul nu a reuşit, cum afirmam anterior, decât parţial, „responsabil” de rezultatul negativ fiind iarăşi preşedintele francez, care şi-a asumat sarcina de a transmite post-summit că nu s-a ajuns la un consens privind terorismul kurd. Altfel spus, rana care doare cel mai mult Turcia a primit încă o porţie de sare de producţie pariziană.

Numai mâine nu e noiembrie 2020

Una peste alta, Turcia nu a tăiat nicio punte şi a sugerat că opţiunea sa primordială este pentru menţinerea şi întărirea relaţiilor cu Occidentul, cu NATO şi cu SUA. Dependenţa din ce în ce mai mare în probleme de securitate de Rusia nu este în interesul Turciei şi nu pare a fi calea pe care preşedintele Erdogan vrea s-o urmeze, cu excepţia momentelor de balans tactic, în care partenerii săi din NATO sunt mai atenţi la propriile îngrijorări decât la cele ale Turciei.

În ce priveşte relaţiile bilaterale ale Turciei cu SUA, acestea se află încă într-o perioadă de tranziţie.

Pe de o parte la Washington, există diferenţe de abordare între Casa Albă şi Congres, legislativul fiind evident mai vehement, aşa cum a reieşit şi din rafala de întrebări a senatorului Menendez, la adresa Ankarei şi nu numai. Pentru problematica Orientului Mijlociu, Turcia pare a fi mai necesară Washingtonului decât invers. Pentru nevoile de dotare cu tehnologie militară, Ankara realizează, însă, că nu există alternativă serioasă la armamentul occidental, sistemul S-400 fiind doar o haină de vreme rea.

Pe de altă parte, Erdogan vrea să menţină un echilibru între statutul pro-atlantic al ţării sale cu aspiraţiile euro-asiatice ale unei părţi a elitei politice turce. Şi probabil este destul de clar la Ankara că, dacă acest echilibru se strică, opţiunea către est ar fi un dezastru.

Dar o astfel de politică, de balans continuu între două opţiuni contradictorii se poate menţine cu greu şi depinde, în mare măsură, de cine va fi, după noiembrie 2020, proprietar al Biroului Oval.

Până la acel moment, se vor clarifica, poate, şi o serie din diagnosticele politice privind sănătatea NATO.