Turcia – revenire pe teritoriul african...

Când s-a încheiat Războiul Rece, iar Ankara s-a angajat din ce în ce mai mult în eforturile de diversificare a politicii externe, Africa a început să se cristalizeze ca o zonă potenţială în care ar putea fi exercitată influenţa turcească. Drept urmare, în 1998, Turcia a adoptat „Planul de acţiune pentru Africa”.

Cu toate acestea, provocările anilor ‘90 au subminat energia factorilor de decizie de la Ankara în căutarea unei deschideri consistente spre continentul african. Instabilitatea politică şi economică internă pe parcursul deceniului (inclusiv schimbări de guvern, crize economice, proliferarea terorismului, ameninţări din partea naţiunilor vecine şi frustrări legate de relaţiile diplomatice cu UE) au limitat puterea Ankarei de a stabili legături mai strânse cu Africa.

Chiar dacă pivotarea Turciei către continentul african a început înainte ca actualul partid de guvernământ să ajungă la putere (2002), anii 2000 au pregătit într-adevăr calea pentru Turcia de a crea relaţii durabile. Africa a devenit o ţintă atractivă pentru Ankara în căutarea creşterii influenţei şi un test pentru obiectivele globale şi regionale ale acestei ţări. Planul de acţiune din 1998 a început să prindă contur în 2005, care a fost declarat „Anul Africii” în Turcia.

Deşi discuţiile de aderare ale Turciei cu UE au început în mod oficial în acelaşi an, se pare că ochii turcilor erau îndreptaţi mai degrabă spre Africa, decât spre Europa. În 2008, Turcia a semnat un parteneriat formal cu Uniunea Africană. În acelaşi an, Ankara a dobândit statutul de partener strategic al Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), dar orientarea către Africa a fost mult mai demnă de remarcat...

Paşi recenţi pe teritoriul african...

Numai în ultimul an, oficialii turci au vizitat continentul de cel puţin trei ori. Cel mai recent turneu al preşedintelui Erdoğan a avut loc în ianuarie, în timpul căruia a vizitat Algeria, Gambia şi Senegal. Prima oprire a fost în Algeria, ţară care are o graniţă extinsă cu Libia, unde Turcia şi-a intensificat activitatea militară în ultimele luni. Vizita a dovedit că Ankara acordă o mare importanţă relaţiilor cu Algeria, o ţară care are o influenţă semnificativă în regiune şi care este considerată de Franţa, psihologic, şi nu numai, drept ograda proprie.

Au existat schimbări semnificative în nordul Africii în ultimii 10 ani, inclusiv creşterea prezenţei puterilor externe, printre care se numără şi Turcia. Având în vedere relaţia tensionată dintre Ankara şi Paris, ca urmare a diferendurilor regionale, dezvoltarea în ultimele luni a unei relaţii din ce în ce mai strânse între Turcia şi Algeria necesită o privire mai atentă. În timpul vizitei în Algeria, din ianuarie, Erdoğan ar fi cerut autorităţilor algeriene acces la bazele lor aeriene şi navale pentru a sprijini operaţiunile turceşti din Libia. Ulterior, aflat într-o vizită la Ankara, la începutul lunii septembrie, ministrul algerian de externe, Sabri Boukadoum, a reiterat faptul că ambele ţări sunt hotărâte să îmbunătăţească toate aspectele relaţiilor bilaterale. Atât el, cât şi omologul turc, Mevlüt Çavuşoğlu, au precizat că Turcia şi Algeria vor continua să lucreze împreună într-un efort de a aduce pace şi stabilitate în Libia şi întreaga regiune.

Deşi Franţa s-a arătat iritată de încercările Ankarei de a cultiva legături cu Algeria şi alte ţări africane, Çavuşoğlu a precizat, în timpul unui turneu de trei zile în Togo, Niger şi Guineea Ecuatorială, în iulie, că Turcia este hotărâtă să îşi consolideze cooperarea cu ţările africane şi organizaţiile regionale.

Dimensiunea militară a proiectării influenţei turce...

Întrucât Libia ocupă un loc special în noua paradigmă a politicii externe a Turciei, în acelaşi timp fiind importantă şi pentru alţi actori / alte forţe din regiune, este probabil ca eforturile acestor entităţi de consolidare a rolurilor fiecăreia pe continent să conducă la confruntări.

În paralel cu activitatea militară din Libia, nu poate fi subestimată semnificaţia relaţiilor din ce în ce mai strânse ale Ankarei cu ţările de pe continent, de la Tunisia la Sudan, Etiopia şi Somalia. În timp ce Mevlüt Çavuşoğlu se afla în Niger, un vecin din sudul Libiei, a fost semnat un acord de cooperare în ceea ce priveşte instruirea militară, o dezvoltare care a atras atenţia comunităţii de intelligence asupra dimensiunii militare a eforturilor Turciei de  a-şi spori influenţa în Africa.

În Cornul Africii, Etiopia apare ca al doilea partener potenţial pentru Ankara după Somalia, unde Turcia a construit o bază militară care a stabilit un nou echilibru în această zonă. În larg, navele de război turceşti patrulează Golful Aden, ca parte a forţelor anti-piraterie ale ONU. În 2017, Sudanul a fost de acord să închirieze insula Suakin către Turcia pentru 99 de ani, ceea ce a stârnit îngrijorări în rândul puterilor regionale cu privire la intenţiile turceşti în Marea Roşie.

Extinderea proiecţiei turce în vestul Africii...

Pe 9 septembrie, ministrul de externe turc a început o călătorie de trei zile în Africa de Vest, care a inclus vizite în Mali, Senegal şi Guineea-Bissau. În timpul călătoriei, Çavuşoğlu a subliniat sprijinul Turciei pentru procesul de tranziţie post-lovitură de stat din Mali, a încheiat acorduri comerciale legate de infrastructură cu Guineea-Bissau şi şi-a subliniat angajamentul de a colabora cu organisme internaţionale, precum Naţiunile Unite şi Uniunea Africană, în abordarea provocărilor de securitate din Sahel.

Deşi implicarea Turciei în Africa de Vest este de amploare mai redusă decât intervenţia militară în Libia şi investiţiile pe scară largă în Somalia, Ankara a acordat o atenţie considerabilă regiunii de când preşedintele turc a vizitat Mauritania, Mali şi Senegal în martie 2018. Turcia a participat cu prudenţă la iniţiativele de combatere a terorismului din Sahel şi la furnizarea de ajutor umanitar, pentru a câştiga cooperarea ţărilor din Africa de Vest în represiunea globală a lui Erdoğan împotriva Mişcării Guleniste, denumită de guvernul turc drept Organizaţia Teroristă Fethullah (FETO) şi acuzată de încercarea de lovitură de stat din 2016, şi pentru a slăbi poziţia rivalilor geostrategici ai Ankarei, Franţa şi Emiratele Arabe Unite (EAU).

Împotriva Franţei...

După lovitura de stat din Mali, din 2012, care a exacerbat instabilitatea în Sahel, Turcia a criticat intervenţiile antiteroriste conduse de Franţa şi a susţinut iniţiativele locale de promovare a stabilităţii în Africa, precum cele promovate de blocul G5 Sahel (Mauritania, Mali, Niger, Burkina Fasso şi Ciad). În ianuarie 2013, Ministerul turc de Externe a condamnat intervenţia antiteroristă (Operaţiunea Serval) a Franţei pe motiv că CS al ONU a aprobat doar o intervenţie condusă de Africa şi că „acţiunea unilaterală” franceză i-ar priva pe malieni de dreptul de a-şi hotărî viitorul politic. Mass-media turcă a exprimat îngrijorarea cu privire la utilizarea de către Franţa a operaţiunilor de combatere a terorismului ca mijloc de extindere a influenţei asupra fostelor colonii, precum Mali şi Niger.

Deşi tensiunile dintre Franţa şi Turcia influenţează, fără îndoială, poziţia Ankarei cu privire la securitatea Sahelului, Turcia a luat măsuri şi pentru a promova soluţii conduse de Africa. În septembrie 2017, Turcia s-a angajat cu Nigeria în limitarea fluxului de arme către grupări teroriste, precum Boko Haram, ca urmare a unor rapoarte privind folosirea porturilor turceşti pentru aceste transporturi. În timpul vizitei din Mauritania, din martie 2018, Erdoğan a promis cinci milioane de dolari în asistenţă financiară blocului G5 pentru eforturile de combatere a terorismului. Aceste iniţiative au condus la o cooperare bilaterală mai strânsă în materie de securitate între Turcia şi ţările din Sahel. Pe 26 iulie, Turcia a semnat un acord de cooperare militară cu Nigerul, împotriva potenţialei extinderi a instabilităţii din Libia în Africa de Vest.

Turcia şi-a completat accesul în ţările din Sahel cu resurse foarte mediatizate de ajutor umanitar. Această campanie soft-power s-a intensificat în ultimele luni, speculând impactul combinat al privaţiunilor socio-economice, al violenţelor politice şi al pandemiei COVID-19, care exacerbează criza umanitară din regiune. În luna mai, Agenţia Turcă de Cooperare şi Coordonare a acordat ajutor Gambiei pentru atenuarea lipsei de alimente. Pe 17 iunie, Turcia a anunţat că va livra o gamă largă de echipamente medicale către Niger şi Ciad, pentru a sprijini lupta împotriva pandemiei COVID-19.

În concordanţă cu eforturile de a restrânge influenţa guleniştilor, Ankara şi-a valorificat relaţiile de apropiere cu ţările din Sahel pentru a le încuraja să combată instituţiile de învăţământ afiliate acestora. Senegalul, Ciadul, Nigeria, Guineea-Bissau au fost de acord cu închiderea mai multor şcoli afiliate mişcării guleniste, în schimbul unor acorduri de cooperare bilaterală în diverse domenii.

Ce urmăreşte Ankara?

În plus faţă de sprijinirea campaniei anti-guleniste a lui Erdoğan, extinderea Ankarei către ţările din Sahel are obiective geostrategice, deoarece Turcia încearcă să depăşească Franţa şi să contracareze EAU în Africa de Vest. Dorinţa Turciei de a contracara interesele Franţei, în pofida influenţei asimetrice dintre cele două ţări în regiune, a fost dezvăluită prin răspunsul Ankarei la recenta lovitura de stat din Mali. În contrast cu condamnările Franţei, în cazul Mali, şi opoziţia Ankarei faţă de răsturnarea, din 2013, a preşedintelui Mohammed Morsi, în Egipt, Turcia a subliniat necesitatea de a restabili democraţia şi s-a angajat în dialog cu autorităţile de tranziţie din Mali. În paralel cu protestele anti-franceze care au izbucnit după lovitura de stat, din cauza susţinerii ferme din partea Franţei a preşedintelui recent doborât, Ibrahim Boubacar Keita, Çavuşoğlu s-a întâlnit cu membrii Comitetului Naţional pentru Salvarea Poporului, care a orchestrat lovitura de stat.

Pe lângă specularea influenţei politice diminuate a Franţei în Mali, incursiunile Turciei în sectorul minier din Niger încearcă să submineze hegemonia comercială a companiei franceze de energie nucleară Areva. În concluzie, Turcia a valorificat nemulţumirea statelor membre ale Organizaţiei de Cooperare Islamică (OCI) cu privire la campania antiteroristă a Franţei din 2013 în Mali. Tot în regiune, Erdoğan a insistat pe diferenţele dintre politicile Turciei şi „neocolonialismul francez” din Niger, iar provocarea „pe faţă” a Ankarei la influenţa Parisului în Africa de Vest a atins, astfel, punctul culminant al unei strategii de lungă durată.

EAU iau notă cu îngrijorare, de asemenea, de creşterea influenţei Turciei în Sahel. Un raport din 24 august, publicat de Emirates Policy Center, un important grup de analiză cu sediul în Abu Dhabi, a avertizat că prezenţa extinsă a Turciei în Africa de Vest „ar putea exacerba tensiunile din regiune” şi a exprimat temerea cu privire la presupusa sponsorizare a terorismului de către Turcia în Sahel. Potrivit mass-media aliniate EAU, care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că Turcia ar putea stabili un punct de sprijin militar în Niger pentru a asista Guvernul Acordului Naţional libian (GAN), Sahelul ar putea deveni un teatru emergent de confruntare Turcia - EAU.

Deşi capacitatea Turciei de a exercita influenţă geopolitică în Sahel se estompează în comparaţie cu marile puteri precum SUA, Franţa, China sau chiar Rusia, Africa de Vest este probabil să devină un vector din ce în ce mai important al strategiei continentale a Ankarei. Pe măsură ce tensiunile dintre Turcia, Franţa şi EAU se extind în estul Mediteranei şi în Africa de Nord, este de interes şi urmărirea evoluţiei acestor ostilităţi în Africa de Vest...

În concluzie...

Turcia pare să aibă în vedere o nouă alianţă în Africa (mai ales în vest) care tinde să extindă rivalitatea strategică cu Franţa. Acest lucru a devenit mai vizibil la începutul acestei luni odată cu vizita ministrului de externe turc în Mali, Guineea-Bissau şi Senegal.

Lovitura militară de luna trecută, din Mali, nu a fost deosebit de relevantă pentru Turcia, dar a oferit un motiv puternic pentru ca Ankara să-şi extindă activităţile în Africa de Vest. Turcia a urmărit situaţia din Mali de la lovitura de stat precedentă, din 2012, stabilind legături cu diverşi actori ai societăţii civile. Dar înainte ca Ankara să acţioneze în Mali, sau în oricare altă criză din regiune, trebuie mai întâi să finalizeze stabilirea unor baze în proximitate. Criza din Libia obligă Turcia să-şi transforme abordarea soft-power în influenţă de securitate şi politică, iar Africa de Vest pare a fi cheia acestei abordări

Pe fondul rivalităţii crescânde dintre Turcia şi Franţa cu privire la Libia şi al crizei est-mediteraneene, tensiunile se pot extinde în curând şi adânci în Africa de Vest, pe măsură ce Ankara îşi extinde influenţa politică şi militară. În iulie, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a vizitat Nigerul şi a semnat un acord de cooperare militară (pe lângă altele). Acest lucru indică probabil o intenţie a Ankarei de a deschide o bază militară în ţară, pe lângă cele existente în Qatar, Libia şi Somalia. Cooperarea militară cu Nigerul şi o posibilă bază militară în această ţară consolidează implicarea Turciei în Libia şi acţionează ca un tampon împotriva unei potenţiale ameninţări egiptene pentru Turcia în Libia. Rezultatul ar fi de tip „win-win”: consolidarea influenţei Ankarei în Africa de Vest versus sprijin turc pentru a ajuta la rezolvarea crizei libiene.

Dar cheia succesului strategiei Turciei în Africa rămâne Algeria... Pe timpul vizitei  din ianuarie, preşedintele turc a catalogat Algeria drept „una dintre cele mai importante porţi deschise Turciei către Maghreb şi Africa”. Cu toate acestea, Erdoğan nu vrea să pună Algeria într-o poziţie dificilă faţă de Franţa, urmărind mai degrabă sprijinul tacit al Algerului, sau, cel puţin, nu o respingere evidentă a politicii recent dezvoltate de Ankara în Africa de Vest. Şi această abordare pare să dea roade: la începutul acestei luni, ministrul de externe algerian se afla în Turcia pentru a discuta despre cooperarea regională.

Politica Ankarei în Africa de Vest are implicaţii şi pentru rivalitatea Turcia - Franţa. Se pare că Turcia ia în considerare acum continentul african ca un loc de confruntare geopolitică, iar Erdoğan pare să creadă că a sosit momentul ca Turcia să devină un actor important în Africa.

Mai mult, abordarea Erdoğan din Africa de Vest are şi alte implicaţii. Pe lângă adâncirea rivalităţii cu Franţa, afectând, eventual, şi mai mult relaţiile Turcia - UE, poate crea o oportunitate pentru posibile cooperări cu alte puteri europene, cum ar fi Italia sau Spania, în special în ceea ce priveşte securitatea şi migraţia, încălcând monopolul Franţei ca ancoră a UE în regiune. Pentru SUA, prezenţa crescândă a Ankarei în Africa de Vest ar putea acţiona, într-o oarecare măsură, ca o contragreutate la creşterea influenţei chineze.

Dar, mai multe răspunsuri vor apărea, probabil, în funcţie de dezvoltarea noii strategii a Turciei pe continentul african...