Turcia pe Drumul Damascului

A unsprezecea oră

Grupul Internaţional de Criză, o instituţie transnaţională de monitorizare a conflictelor şi crizelor, releva recent într-un raport intitulat „The eleventh hour for Idlib” / „Ora unsprezece pentru Idlib”, fragilitatea şi periculozitatea situaţiei de pe frontul din Siria. Şi sugera că în acest ceas, al unsprezecelea, este nevoie de un armistiţiu. Dar un armistiţiu survine atunci când ambele forţe consideră că e necesar. Deocamdată, însă, Ankara apreciază că mai are de plătit o poliţă. Poate după aceea!

Timpul nu este, însă, de partea sa, nici în Siria, nici în Libia (doi ofiţeri turci ucişi pe 20 februarie, de forţele mareşalului Haftar). Soldaţii turci au început să moară în conflicte regionale, ucişi de forţe locale, dar în spatele cărora stă ameninţător partenerul său de înzestrare militară, Rusia.

Dar ce s-a întâmplat recent în Siria? De ce nu poate Turcia să rămână datoare?

Incidentul

Pe 27 februarie, un batalion mecanizat turc, aproximativ 400 de militari, dislocat pe calea de comunicaţie Al- Bara – Balyun, undeva în sudul provinciei siriene Idlib, a fost ţinta unui atac aerian ruso – sirian. Rusia, desigur, a negat participarea sa directă. Atacul aerian a vizat iniţial convoiul în deplasare, iar după ce militarii turci s-au adăpostit în câteva clădiri din apropiere, bombardamentul a continuat cu utilizarea muniţiilor speciale  - bombe tip KAB-1500L, dirijate prin laser, folosite la distrugerea fortificaţiilor. Rezultatul a fost distrugerea acestor clădiri şi uciderea unui număr mare de militari turci, cifrele iniţiale sunt de 33 de militari morţi, alte câteva zeci răniţi. Numărul ar putea să crească spre 50 de persoane ucise într-un singur incident major. Ceea ce duce bilanţul actual la peste 50 de militari turci ucişi în timpul lunii februarie, iar după curăţirea locului incidentului, la peste 70.

În operaţia „Scutul Eufratului” din 2016 - 2017, au fost 72 de pierderi pe o durată de şapte luni. În operaţia „Ramura de măslin” din 2018, au fost 61 de pierderi pe o durată de mai mult două luni de lupte intense. Cifrele sunt din surse turceşti, deci s-ar putea să fie minime. În Idlib, doar într-o lună, pierderile sunt similare, fără ca ele să se producă pe timpul unei operaţii asumate de Turcia.

Informaţiile despre incident sunt contradictorii şi, desigur, manipulate de obiectivele diferite ale celor două părţi. Gravitatea lui este însă evidentă, cum, probabil, la fel de evident este faptul că atacul aerian nu a fost întâmplător, chiar dacă, prin dimensiuni şi consecinţe, acesta a depăşit misiunea imediată, cea de avertizare. Presa turcă prezintă atacul ruso – sirian ca fiind efectuat în timp ce forţele turce încercau să asigure protecţia punctelor de observare stabilite prin acordul de la Soci. În media de la Ankara, însoţitorii militarilor turci erau forţele moderate din provincie. Analiştii turci insistă pe ambiţiile imperiale ale Rusiei, în timp ce prezenţa turcă în provincia siriană este, desigur, din nevoi de securitate şi umanitare.

Presa rusă pune accentul pe sprijinul oferit de militarii turci, nu din proprie iniţiativă, grupărilor rebele şi teroriste din provincia Idlib, inclusiv cu armament antiaerian performant. Aceasta a permis atacarea ţintelor ruse, chiar şi a bazei militare de la Latakia. Un astfel de atac - sursele ruse numără aproximativ 15 rachete trase asupra avioanelor şi bazei ruse - ar fi avut loc chiar în dimineaţa zilei de 27 februarie, data incidentului, când avioanele militare ruse ar fi fost atacate cu aceste MANPADS / sisteme antiaeriene portabile inclusiv din posturile observare turce aflate în interiorul provinciei Idlib. Ceea ce a provocat, de fapt, răspunsul forţelor siriene (încă o dată, Rusia neagă participarea directă).

Retalierea turcă – vorbe, vorbe, vorbe. Şi ameninţări

Imediat după incident, Turcia a solicitat deschiderea spaţiului aerian al Siriei pentru elicopterele MEDEVAC (de evacuare medicală). Nu l-a primit. Morţii şi răniţii au trebuit transportaţi pe căi rutiere la primul spital turc aflat la 70 de kilometri de locul incidentului, Reyhanli.

Informaţiile au început să inflameze din aceeaşi seară media turce, iar preşedintele Erogan a convocat o reuniune de securitate către miezul nopţii. Când s-a decis o puternică retaliere împotriva forţelor regimului sirian. Şi atât. Nici vorbă despre ruşi.

După ce au apărut primele ştiri despre masacrul din Siria, Internetul a început să funcţioneze mai greu, iar platformele de socializare s-au blocat. Sursele media alternative au avut dificultăţi de comunicare, singurele ştiri care s-au dat fiind despre loviturile artileriei turce asupra a tot ce este obiectiv militar sirian în nord – vestul Siriei. „Martirii erau răzbunaţi” era principalul mesaj oficial turc care a funcţionat în această noapte de 27 spre 28 februarie. Alături de obişnuitele comunicări însoţitoare privind „regimul criminal de la Damasc” şi hotărârea Turciei de a nu se retrage din Idlib.

La acest moment, problema Turciei a fost că trebuia să aibă un răspuns puternic dar că acest răspuns presupunea confruntarea cu Rusia. Iar pentru că acest lucru nu pare posibil (incidentul din 2015, când avioane turceşti au doborât un avion rusesc deasupra Siriei, a demonstrat destul de clar care sunt limitările Ankarei într-un conflict cu Rusia), Turcia s-a întors spre aliaţii săi, solicitând sprijin.

Răspunsul a fost unul diplomatic şi neangajant, în condiţiile în care majoritatea acestora consideră că Turcia este implicată într-un conflict pe care singură l-a alimentat.

De aceea, liderul turc a utilizat - şi o va face în continuare – ceea ce a avut la dispoziţie: forţele rebele siriene, aceleaşi pe care Rusia le consideră înţesate de grupări teroriste, care au trecut la ofensivă, pentru a spori substanţa retalierii. Recapturarea oraşului Saraqib, de pe autostrada strategică Damasc – Alep, a oferit lui Erdogan respiro motivaţional de care avea nevoie, şi pe care l-a relevat patetic în faţa conducerii partidului său: „Situaţia s-a întors în favoarea noastră. Avem trei martiri (militari turci ucişi după data de 28 februarie, n.n.), să se odihnească în pace,  dar pierderile regimului sirian sunt mult mai mari. Oraşul Saraqib a fost eliberat de bandele lui Assad.”

Strecurate printre aceste pierderi au fost şi câteva trimiteri la armament performant rusesc, sistemele AA Buk şi Pantsir din dotarea forţelor regimului sirian, evocate de către ministrul apărării, Hulusi Akar, în  conferinţa sa de presă, ca fiind lovite şi distruse de loviturile turceşti. Cine are urechi de auzit, să audă!

Ca soluţie de rezervă, preşedintele turc a evocat doar problema refugiaţilor sirieni. Membri ai administraţiei sale au anunţat deja că Turcia nu va mai opri refugiaţii sirieni aflaţi în deplasare pe teritoriu său către graniţa de vest. Criza din Idlib poate provoca un nou val al acestora, într-o ţară în care resentimentele anti-siriene au început să fie puternice. Un sondaj recent arată că 80% din respondenţii turci vor ca aceşti refugiaţi să se întoarcă acasă. Sau să plece. Situaţia a devenit, în acest domeniu, extrem de critică pentru preşedintele Erdogan.

De această dată, însă, Europa nu pare a-şi mai deschide larg porţile pentru convoaiele pedestre sau îmbarcate pe nave fragile care să fie capabile doar să atingă litoralul grec. Nici graniţele nu mai arată ca în 2015.

Cum nu sunt semne că Turcia ar dori să abordeze o linie confruntaţională nici cu Rusia, nici cu Uniunea Europeană, desigur nici cu SUA, soluţia ar putea fi doar utilizarea disensiunilor dintre cei trei. Deocamdată, nici aici frontul nu pare a uşor de spart.

Astfel că singura ameninţare mai serioasă care încă stă în picioare, deşi e amânată, ca termen, de la 29 februarie pentru 5 martie, ziua preconizatei întâlniri cu preşedintele Putin, rămâne cea de intervenţie directă împotriva forţelor siriene, pentru a restabili controlul turc în limitele trasate de acordul de la Soci. Dar şi aici, totul depinde dacă regimul de la Damasc se va lăsa impresionat. Pentru că, aşa cum a declarat reprezentantul Siriei la ONU, „Idlibul e în Siria”. 

Rusia are răbdare, dar şi mijloacele de a gestiona criza cu Turcia

Moscova a negat implicarea sa în incidentul de pe 27 februarie, dar evoluţiile anterioare şi cele din perioadă ulterioară atacului par a demonstra că totul a fost un act deliberat. Iar dacă este aşa, nici eforturile Rusiei de de-escaladare a situaţiei nu mai sunt atât de evidente. Şi de sincere.

Faptul că incidentul a avut loc tocmai în perioada în care o delegaţie rusă se afla la Ankara pentru a discuta măsuri de detensionare a situaţiei din Idlib e o coincidenţă nefericită. Dar dacă nu e?

Mijloacele militare şi strategice aflate la dispoziţia Rusiei pentru a controla situaţia din Siria sunt numeroase. Sprijinul regimului în acţiunile ofensive ale acestuia este doar unul dintre ele. Mai există controlul spaţiului aerian. Mai există posibilitatea de a sprijini forţele kurde de-a lungul graniţei cu Turcia. Chiar şi pentru armamentul portabil AA, invocat ca fiind principala cauză a retorsiunii forţelor siriene din ziua de 27 februarie, există antidot, utilizarea de bombardamente aeriene de la altitudini superioare.

Succesul de o zi al ofensivei forţelor rebele siriene, sprijinite de artileria turcă, desfăşurată ulterior incidentului şi finalizată cu reluarea controlului asupra localităţii strategice Saraqib, este doar un moment de regrupare, un respiro lăsat factorilor de decizie turci în acest moment dificil pentru Ankara.

Dar acest succes nu va fi urmat de întoarcerea refugiaţilor, care s-au îndreptat deja cu miile în sens invers, către graniţa cu Turcia, sperând că vor avea şanse să meargă mai departe.

Legăturile strategice dintre Ankara şi Moscova, considerate până recent ca fiind „de neclintit”, de către ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, par a trece printr-un moment greu. În ciuda faptului că ele s-au bazat pe deciziile a doi preşedinţi pentru care pragmatismul este a doua religie.

Şi dacă se întâmplă?

Cele două părţi par a înţelege gravitatea momentului dar uneori evoluţiile din teren şi deciziile militare urmează o logică independentă ce se poate agrava dacă e lăsată să evolueze astfel. În provincia Idlib, de fapt acum doar pe suprafaţa a jumătate din aceasta, cât se mai află sub controlul grupărilor rebele şi jihadiste siriene, este dislocat armament suficient pentru a declanşa un război. Structura britanică independentă de monitorizare „Syrian Observatory for Human Rights” a numărat, în perioada 02 - 20 februarie, aproximativ 2.700 de mijloace de luptă, transportoare, camioane şi tancuri turceşti care au intrat în Siria. Numărul militarilor turci dislocaţi în aceeaşi perioadă a depăşit 7.400.

Numărul mare de militari şi tehnică, tensionarea situaţiei, existenţa unor forţe externe cu o coordonare relativă cu ceilalţi actori implicaţi, cazul forţelor iraniene, dar şi a unora rebele, cu factor decizionali imprevizibili, fac situaţia explozivă, aşteptând doar scânteia declanşatoare.

Unele decizii, inclusiv ale conducerii militare turce, par a grăbi acest deznodământ:

● cum este posibil să disloci mii de militari şi sute de echipamente militare într-un spaţiu asupra căruia nu ai control aerian?

● cum poţi continua sprijinul unor grupări jihadiste, recunoscute astfel pe plan internaţional, doar pentru că există o anumită legătură ideologică pe doctrinele „Frăţiei Musulmane”, în defavoarea restabilirii relaţiilor cu principalele state arabe cu influenta în regiune, Arabia Saudită şi Egiptul?

● cât de util este să-ţi alienezi aliaţii tradiţionali, pentru a face un parteneriat de conjunctură şi în calitate de partener minor, cu statul cu care ai avut cele mai multe războaie în istoria recentă?

● cât de rezonabilă poate fi speranţa că, la nevoie, aceşti aliaţi, asupra cărora continui să evoci ameninţarea refugiaţilor, vor sări imediat în ajutor la prima solicitare?

Între timp, în  Idlib...

... confruntările continuă, iar ofensiva rebelă victorioasă din estul provinciei este contrabalansată de avansul forţelor siriene în sudul acesteia. Acolo unde, natural, Rusia este interesată de îndepărtarea liniilor de front faţă de baza sa militară din Latakia.  În termeni de infrastructură, în timp ce grupările jihadiste sprijinite de Turcia încearcă să blocheze avansul forţelor siriene pe autostrada M5, cealaltă arteră importantă din zonă, M4, ar putea să revină sub controlul regimului.

Calculul Turciei că va exista un consens internaţional pentru a-i recunoaşte interesele în Idlib, în zonele kurde, în Siria în general, pare a fi sortit eşecului. Nu pentru că nu ar avea argumente în acest sens. Reacţia reţinută a comunităţii internaţionale, a aliaţilor tradiţionali ai Turciei, a fost cauzată mai ales de deciziile controversate de politică externă ale lui Erdogan, din ultima perioadă.