Turcia, Libia şi ... mirajul Mediteranei!

Despre ceea ce se întâmplă...

La sfârşitul lunii noiembrie anul trecut (27 noiembrie mai precis), preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, şi Fayez al-Sarraj, care conduce Guvernul Acordului Naţional de la Tripoli (GAN), au semnat două Memorandumuri de înţelegere (MoU) privind „Delimitarea zonelor de jurisdicţie maritimă în Mediterana” şi „Securitate şi cooperare militară”. Ankara şi-a sporit constant sprijinul militar pentru Tripoli împotriva rivalului său, guvernul cu sediul din Tobruk, susţinut de Armata Naţională Libiană (ANL) care beneficiază de sprijin militar din Egipt, Emiratele Arabe Unite (EAU), Franţa şi Rusia. Ca răspuns la aceste acorduri, comandantul ANL, mareşalul Khalifa Haftar, a intensificat seria de atacuri asupra oraşului Tripoli pentru a răsturna guvernul, determinând Administraţia Sarraj să îşi activeze acordul militar cu Ankara. Între timp, Egiptul a promis să împiedice orice putere străină să controleze Libia, din raţiuni de securitate naţională.

Ankara consideră că acordul de delimitare maritimă încheiat cu Administraţia recunoscută de ONU de la Tripoli îi oferă poziţia legală pentru a contesta limitele maritime ale regiunii care decurg din cooperarea Greciei cu Egiptul şi Cipru. Atena a definit, conform Ankarei, limitele maxime pentru Grecia şi Cipru în detrimentul Turciei. Potrivit Ankarei, în conformitate cu principiul echităţii al Convenţiei Naţiunilor Unite privind Legea Mării (UNCLOS) şi a jurisprudenţei care se întemeiază pe aceasta, Turcia are dreptul să aibă o zonă maritimă mai mare datorită amplitudinii coastelor sale maritime.

Într-o mişcare în oglindă, noul acord Ankara-Tripoli maximizeză zona maritimă pentru Turcia, negând orice pretenţie a insulelor greceşti pentru o zonă economică exclusivă (ZEE), care oferă drepturi suverane asupra resurselor energetice cuprinse în aceasta. Acordul, deja ratificat de Parlamentul Turciei, stabileşte o frontieră maritimă între Turcia şi Libia. Acesta împarte întreaga zonă maritimă exclusiv între cele două ţări, o zonă care se întinde din provincia de coastă Mugla a Turciei până la districtele din estul Derna şi Butnan din Libia de pe coasta opusă, momentan acestea nefiind încă sub controlul GAN.

Delimitarea este apreciată drept excesivă, întrucât ignoră insula Creta din Grecia, care se află între aceste coaste. Articolul 121 al UNCLOS stipulează că ţărmurile insulelor generează platforme continentale şi ZEE, la fel ca orice formaţiune terestră de coastă, cu excepţia celor care „nu pot susţine locuinţe umane sau viaţă economică proprie”. Dar Creta, cu o populaţie de aproximativ 650.000 de locuitori, are dreptul la o ZEE, în a cărei parte sudică Grecia intenţionează să exploreze off-shore petrol şi gaze.

Preocuparea Turciei de a-şi declara şi extinde în mod evident frontiera maritimă cu Libia are ca scop să preseze comunitatea internaţională şi vecinii săi din Mediterana de Est pentru a considera o soluţionare echitabilă pentru limitele maritime ale regiunii şi pentru dezvoltarea şi comercializarea resurselor sale energetice. În afară de graniţele maritime, argumentele Ankarei fac referire la excluderea Turciei de la comercializarea gazelor din Mediterana de Est şi excluderea ciprioţilor turci din Ciprul de Nord din dezvoltarea gazului natural off-shore al Ciprului, în pofida co-proprietăţii  constituţionale asupra resurselor ţării.

Ankara a fost puternic restricţionată în capacitatea sa de a apăra aceste interese în Mediterana de Est, printr-un front comun format din Republica Cipru, Grecia, Egipt şi Israel. Această grupare a actualilor producători de gaz natural din regiune a creat un set de parteneriate de securitate interconectate, susţinute de SUA, Franţa şi Italia, fiecare dintre aceste ţări având investiţii economice semnificative în gazul est-mediteranean. Mai mult, Arabia Saudită şi EAU, rivalii regionali ai Turciei, şi-au aprofundat relaţiile strategice pe acest front comun, ca parte a competiţiei geopolitice mai largi cu Ankara, care include sprijinul militar al EAU şi Egiptului pentru ANL din Libia.

Turcia a trimis patru nave de explorare şi de foraj, împreună cu escortele lor navale, în apele disputate ale Mediteranei de Est, dar această iniţiativă a servit doar pentru a consolida sprijinul vestic şi al Golfului pentru rivalii Turciei. UE a adoptat un mecanism de sancţionare a persoanelor şi entităţilor implicate în operaţiunile de foraj ale Turciei în largul apelor cipriote, iar Franţa şi Italia au efectuat exerciţii navale cu Cipru. Statele Unite şi-au aprofundat relaţia de apărare cu Grecia şi intenţionează înlăturarea embargoului asupra armelor împotriva Ciprului în 2020.

Renaşte amintirea lui Atatürk...

După procesul complicat de desfiinţare a „coridorului terorii” şi securizare a frontierelor de sud cu Siria prin operaţiunile militare ”Scutul Eufratului”, ”Ramura de Măslin” şi ”Izvorul Păcii”, Turcia pare să continue seria de acţiuni îngrijorătoare la adresa stus-quo-lui din Marea Mediterană şi Orientul Mijlociu. Memorandumurile de înţelegere privind aranjamentele de securitate şi delimitarea zonelor de jurisdicţie maritimă semnate cu Libia, în noiembrie anul trecut, au fost urmate de paşi pe linia Qatar-Cipru de Nord-Libia în decembrie. Evoluţiile par a fi o coagulare a reminiscenţelor celebrei observaţii a lui Mustafa Kemal Atatürk, făcută în contextul bătăliei de la Sakarya împotriva grecilor (23 august-13 septembrie 1921, în războiul greco-turc din 1919-1922, numit şi Războiul din Asia Mică). Potrivit acesteia „nu există o apărare a unei linii, ci mai degrabă trebuie apărată o zonă întreagă”, idee ce conduce la evidenţierea unei zone extinse de apărare a Turciei, din Qatar până la capitala libiană Tripoli, trecând prin mijlocul insulei Cipru.

Implicaţiile din declaraţia lui Atatürk oferă motivaţie şi urgenţă sporite Turciei de a-şi susţine nevoia extinderii zonei de apărare geopolitică, în special pentru a contracara efectele confruntărilor globale care ating proporţii însemnate pe toate fronturile. Această zonă geopolitică este delimitată la un capăt de scutul mediteranean, care acoperă vestul şi sudul insulei Creta, iar la celălalt, de Cartierul General al Comandamentului Forţei Mixte Turcia-Qatar, care acoperă Strâmtoarea Hormuz din Golful Persic, de importanţă semnificativă pentru întreaga lume şi mai ales pentru pieţele energetice. La extremitatea sudică a acestei zone se află Comandamentul Forţei Turco-Somaleze din Mogadiscio, capitala Somaliei, de pe coasta Oceanului Indian.

După ce MoU a desemnat oficial Libia şi Turcia drept vecini maritimi, sediul Comandamentului din Qatar („Khalid Ibn Walid”) a fost inaugurat pe 14 decembrie. Aceste acţiuni au fost urmate de o altă mutare care leagă partea cea mai sensibilă a punţii dinspre Qatar către Libia: dislocarea, pe 16 decembrie, de vehicule aeriene fără pilot (UAV / dronă) de la Baza aero-navală din Dalaman (sud-vestul Turciei) pe aeroportul Geçitkale din Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN). Dislocarea dronelor, fabricate complet în Turcia (Bayraktar TB2), nu numai că a avut un impact puternic asupra insulei Cipru, dar a stârnit reverberaţii în întreaga comunitate internaţională care urmăreşte îndeaproape evoluţiile din Mediterana de Est. Imediat după ce au ajuns în RTCN, dronele turceşti au şi executat primele misiuni în regiune, nu numai pentru protecţia navelor turceşti care desfăşoară activităţi de foraj în Mediterana de Est, ci pentru a oferi, de asemenea, un răspuns la evoluţia avioanelor F-16 greceşti care au decolat din Creta şi au încălcat spaţiul aerian al RTCN de lângă satul Akincilar, pe 17 octombrie. În aceleaşi zile, Grecia şi-a continuat acţiunile de manifestare a prezenţei în Mediterana de Est, prin participarea cu avioane F-16 la „Exerciţiul Atsalino Velos”, organizat de administraţia greco-cipriotă a Ciprului de Sud, primul de acest gen în ultimii 20 de ani.

Relaţiile dintre Turcia şi guvernul recunoscut al Libiei nu se limitează numai la delimitarea limitelor maritime. Odată cu adoptarea acestor memorandumuri, sunt avuţi în vedere mai mulţi paşi în cooperarea dintre cele două ţări. Unul dintre aceştia este înfiinţarea unui birou comun de cooperare în domeniul apărării şi securităţii în Turcia şi Libia. De asemenea, se urmăreşte creşterea cooperării între forţele armate ale celor două ţări, prin schimbul de personal, materiale, echipamente, consultanţă, cunoştinţe tehnice şi experienţă. Proprietatea acestora rămânând a Turciei, va exista o alocare de vehicule terestre, maritime şi aeriene, echipamente, arme, precum şi clădiri şi terenuri (baze de instruire). De asemenea, la invitaţia părţii primitoare, se vor organiza în comun activităţi de planificare militară, schimburi de experienţă, instruire şi educaţie destinate domeniilor de activitate ale forţelor terestre, maritime şi aeriene ale forţelor armate ale celor două ţări.

Aceste mişcări par a fi suficiente pentru a semnala noii paşi pe care Turcia intenţionează să îi facă în zona de apărare geopolitică pe care a extins-o de la Golful Persic spre mijlocul Mării Mediterane.

Câteva observaţii privind legalitatea MoU

Actorii locali şi regionali şi-au exprimat nemulţumirea faţă de MoU turco-libiene, în special faţă de cel privind delimitarea limitelor maritime în Marea Mediterană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei, se impun unele observaţii:

►generale, cu privire la acord:

1. acordul defineşte limitele platformei continentale şi a zonelor economice exclusive turceşti şi libiene din Marea Mediterană, fără a ţine cont de drepturile suverane ale Greciei şi Ciprului asupra acestor ape;

2. articolul 4 din Acord prevede că Libia şi Turcia vor avea dreptul la o parte din resursele naturale din ZEE reciproce, cu condiţia să fi încheiat acorduri în vederea exploatării în comun a acestor resurse. De remarcat aici că acordul permite Turciei să efectueze o intervenţie militară directă în apele de pe coasta Libiei, în legătură cu celălalt MoU privind cooperarea militară pe care cele două ţări l-au încheiat în paralel cu acordul maritim;

3. Turcia a exploatat situaţia din Libia pentru a convinge GAN să emită pretenţii asupra apelor elene din Marea Mediterană prin acordul maritim. Mai mult, articolul 5 din acord prevede că oricare dintre părţi poate propune revizuiri sau modificări la orice parte a acordului, cu excepţia articolelor 1 şi 2. Aceasta pentru ca Turcia să se asigure că GAN respectă dispoziţiile acordului şi nu încearcă să-l denunţe în viitor.

►în raport cu dreptul internaţional:

1. Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării din 1982 (UNCLOS) este considerată principala legislaţie care reglementează spaţiul maritim aferent unei ţări. La articolul 56, Convenţia stabileşte adâncimea ZEE la cel mult 200 de mile marine, zonă în care un stat de coastă are drepturi economice suverane unice în scopul explorării, exploatării, conservării şi gestionării resurselor naturale.

2. în conformitate cu dreptul internaţional, limitele maritime nu pot fi definite unilateral de către un stat de coastă, deoarece trebuie luate în considerare poziţiile şi punctele de vedere ale altor state care împart o frontieră maritimă cu acel stat. Scopul final al acestor dispoziţii este de a preveni conflictele internaţionale între state cu privire la delimitarea frontierelor maritime. Articolul 74 din Convenţia privind dreptul mării prevede că delimitarea limitelor maritime trebuie realizată pe baza dreptului internaţional pentru a obţine o soluţie echitabilă. În plus, articolul 121 prevede clar că insulele au dreptul legal la o ZEE. Dreptul internaţional prevede, de asemenea, că încheierea acordurilor de frontieră terestră şi maritimă este o chestiune de suveranitate naţională şi că astfel de acorduri nu pot fi încheiate dacă oricare dintre statele părţi traversează o perioadă de război, un conflict armat intern sau circumstanţe interne excepţionale, cu excepţia dezastrelor naturale.

Prin urmare, acordul Turcia-Libia privind delimitarea frontierelor maritime încalcă în mod clar câteva principii ale dreptului internaţional public şi maritim:

• Consiliul Reprezentanţilor din Libia (Parlamentul de la Tobruk), în calitate de organism cu autoritate constituţională de a aproba astfel de înţelegeri, a respins acordul. Aguila Saleh, preşedintele Consiliului, a trimis o scrisoare Secretarului General al ONU, afirmând că acordul a fost respins şi considerat nul de Consiliu;

• guvernul Sarraj nu este autorizat să încheie un astfel de acord, întrucât Libia şi Turcia nu posedă o graniţă geografică comună, având în vedere că insula greacă Creta este un obstacol geografic natural între cele două ţări;

• Libia nu are voie să încheie acordul în conformitate cu dreptul internaţional, care interzice statelor să încheie astfel de acorduri în cazul în care se confruntă cu circumstanţe excepţionale sau de urgenţă, în special un război sau un conflict armat intern;

• guvernul Sarrraj nu s-a coordonat cu Cairo înainte de a încheia acordul cu Turcia. Acest lucru încalcă legislaţia maritimă internaţională, deoarece există o frontieră maritimă contiguă între Egipt şi Libia pe de o parte şi o frontieră maritimă între Turcia şi Egipt, pe de altă parte;

• deşi Turcia nu a aderat la Convenţia privind dreptul mării, dispoziţiile se aplică tuturor statelor, inclusiv Turciei.

În pofida faptului că acordul dintre Turcia şi GAN încalcă în mod clar dreptul internaţional, inclusiv principiile şi obiectivele Cartei ONU, Turcia a solicitat totuşi ca memorandumul să fie înregistrat la secretariatul ONU. Această instituţie internaţională a replicat precizând că înregistrarea acordurilor internaţionale este o formalitate care nu împiedică celelalte state în cauză (Egipt, Cipru şi Grecia, în acest caz) să facă obiecţii politice şi legale la acordul în cauză în faţa ONU pentru a-şi apăra drepturile economice suverane asupra zonelor lor economice exclusive, în acest caz în Marea Mediterană.

Implicaţii

Implementarea acordului turco-libian referitor la delimitarea ZEE în Mediterana ar putea avea implicaţii pentru întreaga regiune. În primul rând, implicaţii legale pentru statul libian, în cazul în care guvernul Sarraj se prăbuşeşte. Turcia a reuşit să obţină semnarea acordului de către GAN. Dar, în timp ce guvernul Sarraj se bucură de personalitate juridică internaţională în numele statului libian, acesta va fi, de asemenea, responsabil la nivel internaţional pentru orice compensaţie datorată, indiferent dacă parlamentul libian a aprobat acordul.

În al doilea rând, există potenţialul confruntărilor militare directe sau indirecte în Mediterana. Egiptul şi Rusia au desfăşurat exerciţii navale comune în prima săptămână a lunii decembrie, urmate de zece zile de exerciţii navale comune turco-americane în largul coastei de vest a Ciprului, care au coincis cu exerciţii israeliene şi ruso-siriene. „Simultaneitatea” acestor exerciţii şi preocupările declanşate de semnarea acordurilor arată nivelul până la care se pot escalada astfel de divergenţe între state, în special cele privind exploatarea resurselor de gaz. În a doua săptămână a lunii decembrie, Turcia a trimis o a patra navă de explorare în apele din apropierea coastei cipriote, iar Erdoğan şi-a anunţat intenţia de a nu rechema niciuna din aceste nave, în pofida protestelor din Europa. Drept urmare, creşte probabilitatea unui conflict maritim între Turcia, pe de o parte, şi Grecia şi Egipt, pe de altă parte, pe lângă cea a unui conflict terestru în cazul în care Turcia va disloca forţe pe teritoriul Libiei, în conformitate cu acordul de cooperare militară semnat cu guvernul Sarraj.

Scenarii de luat în seamă

1. Acord maritim revocat în urma unor acţiuni legale: în acest scenariu, Grecia şi Cipru (în special Grecia, care este cel mai puternic afectată) sunt solicitate de Adunarea Generală a ONU să trimită acordul maritim încheiat între Turcia şi GAN la Curtea Internaţională de Justiţie pentru un aviz consultativ în lumina dreptului internaţional şi a jurisprudenţei. Acest scenariu ar fi determinat de eforturile regionale şi internaţionale, mobilizate prin intermediul ONU, pentru a anula acordul, reducând astfel rolul Turciei în Libia. Cu toate acestea, există multe obstacole în această evoluţie, cel mai important fiind acela că ar fi nevoie de timp pentru Curtea Internaţională de Justiţie pentru a-şi prezenta avizul consultativ, iar unele ţări vor încerca să blocheze acest rezultat.

2. Colapsul GAN: ANL reuşeşte să mobilizeze sprijin internaţional şi regional pentru a răsturna GAN, după care retrage Libia din acord, pe motiv că guvernul Sarraj nu avea autoritatea de a încheia o astfel de înţelegere şi că parlamentul libian a refuzat să îl aprobe. Turcia mai poate solicita compensaţii din partea Libiei în acest caz, în conformitate cu principiile responsabilităţii internaţionale, având în vedere că guvernul Sarraj a fost recunoscut pe plan internaţional. Acest scenariu va avea implicaţii asupra conflictului dintre ANL şi forţele GAN.

3. Acordul rămâne în vigoare (cel mai probabil scenariu): Turcia continuă să îl folosească atât în ​​relaţiile cu ţările din estul Mediteranei (Egipt, Grecia, Cipru şi Israel), cât şi ca instrument de negociere în negocierile cu UE pe diverse probleme. Acordul maritim face parte din politica de forţă de facto a Turciei. Erdoğan încearcă să îl folosească ca mijloc de exercitare a presiunii asupra altor ţări din estul Mediteranei, perturbând acordurile de cooperare existente pentru exploatarea resurselor de petrol şi gaze şi pentru construcţia conductei de gaz care va trece prin Creta spre Europa. De asemenea, preşedintele turc utilizează problema ca pârghie în ceea ce priveşte migraţia către UE şi ca mijloc de a ameninţa securitatea naţională a Egiptului la graniţa de vest.

Rămâne de văzut dacă Ankara va reuşi să pună în practică ideea lui Atatürk privind apărarea unei zone în coordonatele stabilite de actualul preşedinte, Recep Tayyip Erdoğan...