Turcia – la vest de est. Dar şi mai mult la est de vest

Când Vestul a fost direcţia din care răsărea soarele pentru Turcia

Din punct de vedere al economiei, saltul realizărilor turceşti a fost iniţiat de măsurile luate de premierul Ozal dar, mai ales, de Uniunea Vamală cu Uniunea Europeană / 1995, care au permis atât creşterea importurilor, cât şi pe cea a exporturilor, având ulterior un rol decisiv în creşterea prosperităţii naţionale. S-a confirmat, la acel moment, că orientarea către un model şi o cooperare economico – financiară cu Occidentul are efecte pozitive la nivel naţional, al economiei turce şi, individual, al prosperităţii cetăţenilor turci.

Evoluţiile au fost similare şi în plan politic, în aceeaşi perioadă. Turcia este aleasă / 2008 membru nepermanent al CS al ONU (după 27 de ani de absenţă din acest for!) cu un vot covârşitor, 151 de state sprijinind-o în acest demers, iar relaţiile cu SUA ating un stadiu apreciat de preşedintele Obama, chiar într-un discurs ţinut în parlamentul turc, de „parteneriat model”. Trei ani mai târziu, Turcia era modelul de referinţă pentru viitorul statelor aprinse de vâlvătaia primăverii arabe.

Aceste evoluţii au avut loc, în perioada lor de vârf, tot în „perioada Erdoğan”, când acesta era deja de cinci ani (din 2003) la conducerea executivului de la Ankara. Procesul de liberalizare economică şi politică a mers uneori dincolo de ceea ce Uniunea Europeană solicitase sau sugerase în documentele bilaterale, inclusiv în problema kurdă, unde s-a declanşat un proces de pace intern cu grupările militante ale acestei comunităţi.

Printr-o întorsătură ironică a sorţii, schimbarea în negativ a relaţiilor politice şi economice cu Occidentul s-a petrecut şi continuă să se aprofundeze tot în „era Erdoğan”. Ce s-a întâmplat, cum poate fi explicată această schimbare de direcţie, de opţiuni, de programe ale aceluiaşi partid care a promovat economia de piaţă şi drepturile omului / Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, condus de acelaşi personaj politic care a devenit cunoscut prin pragmatismul său, prin moderaţia vederilor islamice / Recep Tayyip Erdoğan?

Sunt cel puţin patru factori care, parţial, pot oferi un răspuns la această întrebare:

● orientarea pro-occidentală a Turciei nu a fost una bazată pe o opţiune adevărată a liderilor politici turci, aceştia mai degrabă pretinzând că susţin acest lucru pentru a atrage fonduri şi sprijin economic decât fiind sincer ataşaţi de valorile pe care le-ar implica procesul de apropiere de Europa şi SUA. Cel mai relevant în acest sens un citat dintr-un interviu dat de Erdoğan, la mijlocul anilor 90, în care acesta afirmă că „democraţia este doar un tramvai în care te urci pentru a ajunge la destinaţie, după care te dai jos”. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, schimbările constitţionale şi politice par a fi în linie cu acest citat;

● succesele electorale ale lui Erdoğan şi AKP au crescut nivelul propriu de încredere, ceea ce a avut ca efect şi revenirea la o agendă pro-islamistă din perioada în care AKP era la începuturi şi avea alianţe cu partide din acest spectru politic. S-a revenit şi la un concept coagulant mai ales pentru diaspora turcă numit „Millî Görüş”  / „Viziunea Naţională”, elaborat de  Necmettin Erbakan, la sfârşitul anilor 60, în care era vorba de dezvoltare şi industrializare, dar şi de „Islamul politic”;

● modalitatea în care Uniunea Europeană a gestionat procesul ce se spera să fie de apropiere al Ankarei de Bruxelles. Faţă de momentul introducerii Acordului Vamal cu Turcia, UE era după anul 2000 într-o proprie reorientare, cu o majoritate liberală europeană luând locul celei social democrate. Aceasta a avut consecinţe şi asupra relaţiilor cu Turcia, statele europene importante (Franţa lui Sarkozy, Germania lui Merkel) devenind din ce în ce mai sceptice privind perspectivele europene ale Turciei. Poate momentul revelator, pentru Turcia, în această constatare, l-a reprezentat poziţia UE faţă de Cipru, momentul anului 2004 când la Bruxelles s-a decis primirea Ciprului în UE, de fapt a părţii greco-cipriote a insulei, cu sau fără acordul comunităţii turco-cipriote;

● cultura politică şi socială a societăţii turce - deşi în estul Europei şi în Asia aceasta nu e nici pe departe un monopol turcesc -, care preferă un lider puternic, o personalitate în spatele căreia să se alinieze şi la ale cărui chemări, dispoziţii, chiar ordine, să acţioneze.

După „Primăvara Arabă”, în aşteptarea „Iernii Turce”?

În perioada în care Turcia era un model şi o soluţie pentru dilemele politice privind un sistem politic de succes cu o tuşă islamică, ţara era cunoscută şi pentru sintagma definiţie a politicii sale externe „zero probleme cu vecinii săi”, valabilă mai ales în perioada ministeriatului lui Ahmet Davutoglu. Curând, expresia s-a schimbat în „niciun vecin cu care Turcia să nu aibă probleme”. Într-un mod similar s-a schimbat şi statutul fostului ministru de externe, la acest moment fiind deja de trei săptămâni în afara partidului pe care l-a condus.

Ceea ce în alte părţi din nordul Africii şi Orientul Mijlociu a fost o oportunitate pentru democratizare, chiar dacă nu s-a întâmplat peste tot acest lucru, este vorba de „Primăvara Arabă”, în Turcia a avut efecte inverse. Ridicarea comunităţilor arabe împotriva dictaturilor a fost văzută la Ankara şi ca o ocazie de a restaura valorile islamice în teritoriul fost parte componentă a Imperiului Otoman. A apărut printre etichetele utilizate de analişti şi cea de „neo-otomanism”, deşi politicienii turci au respins termenul pentru că le amintea arabilor de un imperiu împotriva căruia aceştia luptaseră. De aceea, poate, mai potrivită pentru noua orientare ar fi sintagma „pan-islamism”, care e o continuatoare a filosofiei „Millî Görüş”  / „Viziunea Naţională”, de la sfârşitul anilor 60.

Partizanatul cu care Turcia a încercat să se implice în evoluţiile din unele din statele arabe sau islamice a avut ca rezultat o întărire a legăturilor cu unele dintre acestea, dar şi o reacţie negativă din partea altora, mult mai multe numeric şi mai puternice ca influenţă regională. Această nouă orientare a politicii externe turce a reprezentat şi o îndepărtare de la liniile de acţiune stabilite de la crearea republicii turce şi care combăteau neamestecul extern în politica internă turcă dar implicau şi abţinerea Ankarei de a interveni peste graniţe. În acest context, Turcia a eşuat în noua încercare de a deveni membru al CS al ONU, tot cu o mare majoritate, de această dată negativă. La pachet cu eşecul candidaturii turce şi pentru alte evenimente şi manifestări internaţionale (EXPO 2015, Jocurile Olimpice 2020).

Opinia publică turcă a contribuit şi ea, parţial, la această schimbare de politică externă. Sentimentele anti UE, anti occidentale sunt destul de prezente în Turcia, nu numai pentru că ele au fost cultivate de o elită cu simpatii islamiste ci pentru că Uniunea Europeană nu a avut continuitate în sprijinirea parcursului spre vest al ţării. Ezitările europene şi americane privind puciul din 2016 au fost speculate la Ankara şi au contribuit, şi ele, la schimbările constituţionale şi la întărirea verticalei statului turc.

Pe ansamblu, Turcia rămâne economic conectată masiv la vest (60% din investiţii sunt din Uniunea Europeană, 50% din comerţ este cu UE, exporturile către SUA sunt de două ori mai mari decât cele către Rusia şi Iran luate împreună), dar în planul percepţiei opţiunilor politice, Estul pare a fi mai aproape şi mai compatibil.

Politica externă: patru domenii de lucru şi câteva frustrări de rezolvat

Conform unei ziceri, presupus chineze, atât de utilizate în lucrările de analiză, care spune „să ajungi să trăieşti timpuri interesante” / „may you live in interesting times”, Turcia chiar trăieşte o perioadă interesantă. Ca şi substratul zicerii, nu se ştie dacă aceasta este o binefacere sau un blestem, dar este evident că problemele cu care se confruntă sunt multiple, iar în unele dintre ele punctele de vedere de la Ankara sunt în contratimp cu cele ale aliaţilor din NATO sau ale partenerilor din UE.

Sunt patru domenii în care politica externă turcă îşi defineşte obiectivele şi mijloacele:

● abordarea gen „realpolitik” este din nou o realitate în relaţiile internaţionale. Această evoluţie este cauzată de ineficienţa sistemului internaţional de securitate şi de rivalitatea dintre marile puteri. Este realitate în care Turcia pare a se folosi de pragmatismul cu care a fost recunoscut preşedintele său şi de vasta sa reţea de reprezentanţe diplomatice, a cincea ca mărime din lume / 243 de misiuni diplomatice, cu care încearcă să influenţeze deciziile politice din spaţiul Euro-Asiatic, zona sa de interes;

● conflictele odată începute sunt foarte greu de încheiat iar costurile materiale şi umane, dacă s-a trecut de etapa prevenţiei şi s-a intrat în cea a distrugerii sunt foarte mari. La acest punct, Ankara are ca reper războiul din Siria, care durează de opt ani, şi pe care îl interpretează în logică proprie, cei care au declanşat şi întreţinut conflictul fiind ceilalţi, ceea ce face Turcia la acest moment, în cooperarea cu Rusia şi Iranul, fiind doar de a preveni o tragedie. În această cheie, regimul Assad rămâne principalul vinovat de acest conflict, prezenţa turcă pe teritoriul sirian este doar provizorie, dar cu un final nedefinit (s-au făcut deja paralelisme cu situaţia din nordul Ciprului), cooperarea cu Moscova şi Teheranul fiind impusă de necesitatea momentului;

● rezolvarea problemei umanitare cauzate de conflicte, Turcia clamând faptul că 4 milioane de refugiaţi se află pe teritoriul ei, din care 3,6 milioane proveniţi din Siria. Aceste cifre o poziţionează pe primul loc în lume ca număr de refugiaţi primiţi pe teritoriul naţional. Problema refugiaţilor este conectată cu cea a grupărilor teroriste care acţionează în interiorul maselor refugiate, sau care au produs exodul acestora. În acest cadru, operaţiile militare desfăşurate în nordul Siriei sunt văzute ca acţiuni de curăţire a teritoriului sirian de aceste grupări teroriste (statul islamic, Al-Qaida, PKK, YPG / aripa militară a kurzilor sirieni), acţiuni benefice pentru refugiaţii sirieni care, conform declaraţiilor turce, au început să se întoarcă în aceste teritorii „eliberate”. Fenomenul terorist este, în accepţiunea turcă, strâns legat de problema umanitară, logica de la Ankara fiind că majoritatea refugiaţilor este rezultatul acţiunilor grupărilor teroriste şi că pe plan internaţional nu s-a reuşit un punct de vedere comun privind aceste grupări. Există în continuare „terorişti buni” şi „terorişti răi”, iar frustrările Turciei privind cooperarea militară a SUA cu grupările kurde din nordul Siriei nu au fost luate în seamă;

● politicile naţionale trebuie să includă o dimensiune asiatică, văzută nu numai prin dimensiunea sa riverană Oceanului Pacific, dar şi prin cea a Orientului Mijlociu, Indiei, Asiei Centrale, chiar a Rusiei. Într-o astfel de dimensiune, Turcia este şi mediator, şi punte, şi jucător, poate găsi mai uşor argumente, dar şi explicaţii, la unele decizii de ultim moment privind cooperarea cu Rusia în plan politic şi militar. Această orientare a Ankarei este văzută ca fiind complementară şi nu adversă statutului de membru al NATO sau de partener / candidat al UE.

La acest moment al naraţiunii, kurzii redevin ce au fost: o ţintă

În privinţa SUA, Turcia are alte două domenii cu aşteptări de la partenerul american:

● extrădarea predicatorului Fethullah Gülen, aflat în exil în SUA, văzut la Ankara ca fiind creatorul unui virus ideologic care a infectat toate instituţiile statului, inclusiv ministerul de externe;

● încetarea colaborării cu grupările kurde din nordul Siriei, toate fiind văzute a fi sau a avea legături cu structurile teroriste. În viziunea turcă, o grupare teroristă (kurzii sirieni) este sprijinită de către SUA pentru a lupta cu altă grupare teroristă (statul islamic), o explicaţie de neacceptat de către Ankara.

Răcirea relaţiilor dintre „Ak Saray” / Palatul Alb şi White House, vizibilă din perioada puciului din 2016, accelerată de deciziile turce de achiziţie a sistemului rus antiaerian S-400 şi de excluderea Turciei din programul F-35, poate fi interpretată ca o consecinţă a nerezolvării aşteptărilor de la punctul unu. Întrucât toată naraţiunea organizării şi executării puciului, a epurărilor care au urmat, se bazează pe influenţa ocultă a acestei grupări asupra instituţiilor statului, lipsa răspunsului din partea americană a fost apreciată drept  lipsă de respect faţă de cererile venite din partea unui aliat. Iar cuvântul „respect” este repetat până la epuizare de către politicienii şi diplomaţii turci, ceea ce demonstrează o sensibilitate specială ataşată acestui subiect. Dar SUA sunt puternice şi departe. Ankara a lăsat porţi deschise pentru revenirea relaţiilor la normal atât în ceea ce priveşte achiziţiile de tehnică („dacă se va putea, vom cumpăra şi Patriot”), sau cooperarea la programele militare („sperăm ca SUA să se răzgândească”).

În problematica terorismului kurd, Turcia are  cu totul altă abordare. În dorinţa lor de a-şi realiza visul independenţei, kurzii au ales o ideologie politică în contratimp cu vremurile, au refuzat ofertele de la Assad şi de la Rusia, au ignorat Iranul, au bătut la porţile Europei, care au refuzat, majoritatea, să li se deschidă, punându-şi, până la urmă, toate speranţele în coşul pus la dispoziţie de SUA. Iar SUA au obosit, la un moment dat, să le mai asculte lamentările despre independenţă. Că s-a întâmplat acest lucru după înfrângerea statului islamic, poate fi o coincidenţă.

Aşa cum Monitorul Apărării şi Securităţii anticipa în urmă cu ceva timp, momentul „necesar” al unei operaţii  militare în nordul Siriei a sosit.

Preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a anunţat, duminică, 06 octombrie, debutul operaţiei denumite „Izvorul Păcii”, printr-un mesaj de Twitter, inspirat probabil de convorbirea avută anterior cu preşedintele Trump şi în urma căreia forţele americane au fost retrase din zona preconizată a atacului.

Nu se cunosc la aceste moment magnitudinea ofensivei turce, nici obiectivele sale militare, dar cele politice sunt deja publice: NU unui coridor kurd la sudul graniţei cu Siria, NU unei prezenţe militare kurde în preconizata zonă de securitate de aproximativ 35 de kilometri în teritoriul sirian.

Cel mai probabil, ţinând cont şi de faptul că forţele turce sunt însoţite în această ofensive de câteva grupări arabe rebele grupate în aşa numită „Armată Naţională Siriană”, obiectivele iniţiale vor fi limitate la zona dintre localităţile Ras al-Ain şi Tell Abyad, acesta din urmă un oraş majoritar arab.

Scopul este fragmentarea continuităţii zonei kurde de la est de Eufrat, lăsând sub controlul forţelor kurde doar o serie de enclave, greu de apărat, irelevante militar. Libertatea de acţiune cu care se desfăşoară atacurile aviaţiei turce pare a fi urmarea unei înţelegeri turco – americane, acuzaţie rostită de o parte din liderii kurzi, care au sperat că teritoriul lor va fi protejat de o zonă de interdicţie aeriană / ”no fly zone”. Care sunt detaliile acestei înţelegeri este dificil de apreciat la acest moment, dar este posibil ca să fie trasate unele limite / linii roşii ale acestei libertăţi de acţiune obţinute de armata turcă, cum este destul de probabil ca aceste limite să fie testate de către aviaţia turcă.

La acest moment, primele analize indică posibilitatea unei ofensive cu obiective limitate, o parte enumerate deja, care să schimbe în favoarea Turciei agenda militară a evenimentelor din estul Siriei. Dar...

...dacă atacul turc va fi întâmpinat de o ripostă fermă a kurzilor (în fond, puterea lor militară este în această regiune) lucrurile se vor complica;

...dacă va exista o reacţie puternică a partenerilor din NATO, UE şi SUA, Turcia şi-ar putea readapta o serie din aceste obiective;

...dacă, dimpotrivă, apărarea kurdă se va dezintegra, până unde vor înainta forţele turce?

...dacă vor interveni forţele siriene, în favoarea kurzilor sau pentru obiective proprii sau chiar împotriva forţelor turce, conflictul poate avea alte dimensiuni;

...dacă Rusia are în aceste scenarii propriile linii roşii, cum va acţiona pentru a le menţine?

...şi întrebările, ca şi variantele de potenţiale evoluţii, pot continua.

Din experienţa operaţiilor anterioare, forţele turce vor acţiona metodic, fără a se lansa în operaţii de amploare care ar implica pierderi numeroase de vieţi din rândul civililor. Ankara nu doreşte o imagine negativă care să o afecteze în plan internaţional. În plan intern, oricum, ofensiva este sprijinită de majoritatea populaţiei.

„Izvorul Păcii” a început să curgă de la nord de graniţa Turciei cu Siria, paralel cu Eufratul, către deşertul din estul sirian. Statistici paralele vor spune în curând câte jertfe de o parte şi de alta vor ””contribui” să-l facă un râu lat şi însângerat.