Turcia – Inamicii aproape şi prietenii departe

Una caldă şi una rece...

...ar putea să fie definiţia jurnalistică a două evenimente care au avut loc recent, ambele legate de industria naţională turcă de apărare.

În ceea ce priveşte primul eveniment, într-o conferinţă de presă susţinută recent de către Ismail Demir, preşedintele  Industriilor de Apărare ale Turciei / Savunma Sanayii Başkanlığı / SSB, a anunţat noile achiziţii ale armatei naţionale din producţia internă, pentru anul 2020.

Printre acestea se află sistemul antiaerian de joasă altitudine Hisar-A, ale cărui teste au început în 2018 şi care, iată, se află deja în faza de intrare în producţie. Încrederea autorităţilor turce în acest sistem este atât de mare încât a fost anunţat deja cu câteva luni înainte, că el va fi dislocat şi extern, în operaţiile militare pe care forţele turce le desfăşoară în Siria şi Libia. Acest model, dar şi variantele sale chiar mai performante, Hisar-O şi Hisar-U.

O altă achiziţie de proporţii este nava amfibie de asalt TCG Anadolu, TCG fiind acronimul de la Türkiye Cumhuriyeti Gemisi / Nava Republicii Turcia. De la momentul intrării în şantier, 2016, până la cel al intrării în dotare au trecut deci numai patru ani, ceea ce poate echivala cu o performanţă în condiţiile în care această navă, similară ca model cu proiectul spaniol SPS Juan Carlos, dar având toate sisteme de arme de producţie internă, e  clasificată de Turkish Lloyd drept un portavion uşor, capabil să transporte şi să opereze, conform proiectului iniţial, un număr de 12 avioane de luptă F-35B STOVL şi 12 elicoptere de luptă / 8 dacă e vorba de elicoptere grele  CH-47F Chinook.

Tot în 2020 va intra în dotarea forţelor turce şi drona de mare altitudine (până la 15.000 metri) Bayraktar Akıncı, un  produs performant din seria dronelor produse de compania  Baykar Makina, dintre care s-a remarcat deja Bayraktar TB2, drona utilizată în nordul Irakului, în Siria, iar mai curând, şi în Libia. În plan anecdotic, se poate adăuga faptul că arhitectul şef al acestui program de drone este ginerele preşedintelui Erdogan, capabilul inginer care a învăţat teorie la MIT / Massachusetts Institute of Technology. Este o ironie faptul că după ce a învăţat la şcoală americană, tânărul inginer să nu-şi poată promova produsele datorită embargo-ului instituit tot de americani. Dar cumpărători se găsesc, de la Qatar la Ucraina (industria de apărare ucraineană a contribuit şi la echiparea dronei), cu Libia colateral.

Au mai fost amintite, printre achiziţii, pentru 2020, dar şi pentru perioada imediat următoare, 13 tancuri Altay, 27 de transportoare amfibii blindate Zaha, un număr potenţial de 21 de elicoptere ATAK FAZ-2, versiunea îmbunătăţită a modelului ATAK T129, produse sub licenţă AgustaWestland, sistemul antiaerian de joasă altitudine Korkut. Tot în acest an, vor începe testele pentru un sistem antiaerian portabil de producţie indigenă, va continua achiziţia de muniţie inteligentă şi de rachete.

Al doilea eveniment este de fapt un comunicat al Pentagonului, prezentat şi de Monitorul Apărării şi Securităţii, în care se spune, negru pe alb, că SUA vor achiziţiona cele opt avioane F-35 deja produse şi gata să fie livrate Turciei, precum şi alte şase, care urmează a fi, însă remodificate pentru standardele armatei SUA. Altfel spus, duşul rece practicat de americani pentru cei care nu respectă embargo-urile impuse de Administraţia de la Casa Albă pentru vânzările şi achiziţiile de armament, este aplicat, până la urmă, şi aliatului lor din NATO, Turcia.

Cele două evenimente creionează, simbolic, postura în care se află în prezent Turcia, din punct de vedere al cadrului de securitate: un stat care încearcă să-şi menţină o cât mai mare autonomie decizională, dar şi de dotare a forţelor sale armate, uneori, chiar cu producerea de clivaje cu aliaţii săi militari din NATO, dar şi un stat care doreşte să creeze, probabil pe modelul partenerului său de la nord-est de Marea Neagră, o zonă tampon de securitate, în exteriorul graniţelor, uneori chiar destul de departe de teritoriul naţional. Această din urmă abordare aduce Turcia, automat, în conflict cu alte state şi entităţi, pe teritoriile cărora sau în spaţiile acestora de influenţă Ankara transferă mecanisme de asigurare a securităţii proprii, de cele mai multe ori aceasta însemnând inclusiv trupe şi operaţii militare.

Este deja un secret al lui Polchinelle faptul că Turcia are în prezent relaţii proaste cu o serie de state, unele tradiţionale, cum sunt cele cu Grecia, Israelul sau Armenia, relaţii încordate cu altele, probabil aici se încadrează Irakul, dar şi Egiptul, relaţii controversate, cum sunt cele cu Rusia, relaţii bazate pe un  pragmatism reticent, cu Iranul de exemplu. Desigur, peste toate există şi un plan doi, acolo unde relaţiile economice funcţionează nestingherite, uneori chiar în contratimp cu declaraţiile politice, dar problema este că oricând cele dintâi pot fi afectate de decizii politice de ultim moment şi pot avea consecinţe şi economice importante.

Când prietenii trebuie să-şi vadă de treaba lor

Am prezentat cele două evenimente din industria de apărare pentru că ele ilustrează situaţia în ansamblu a momentului în care se află Turcia sub Erdogan. Dinspre Istanbul şi Ankara ele simbolizează încercările de reformare a ţării, de modernizare, dar şi de asumare a unui trecut islamic şi otoman, dinspre exterior apare imaginea unui regim care încearcă să monopolizeze statul, folosind populismul, factorul religios şi naţionalismul pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi construi pârghiile de conducere specifice unei construcţii autoritare, pe un fundal în care sunt păstrate câteva elemente de democraţie reprezentativă.

În acest proces există, desigur, şi pierderi colaterale. Unele asumate, altele, probabil, consecinţe ale acestui curs impredictibil, pentru mulţi dintre partenerii Ankarei, al noului curs al acţiunilor turce.

Iar evoluţiile, mai ales din ultima perioadă, sunt edificatoare.

Doi membri NATO s-au aflat, recent, pe poziţii diferite în Mediterana de Est şi nu e vorba de tradiţionala dispută Grecia – Turcia. Ulterior incidentului dintre fregata franceză Courbet şi o navă cargo sub pavilion tanzanian, dar escortată de nave militare turceşti, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, s-a simţit dator să transmită Franţei – da, despre Franţa e vorba – câteva reproşuri cu trimitere la trecutul ei colonial în Africa şi la intervenţia din 2011 împotriva regimului lui Muammar Gaddafi. Nu foarte diplomatice, iar demersul Turciei a continuat inclusiv în cadrul NATO, unde un raport al evenimentelor a nemulţumit Parisul.

Dacă ajutorul militar al Turciei pentru Guvernul Acordului Naţional de la Tripoli este public şi asumat din noiembrie 2019, Franţa a continuat să afirme că sprijină o opţiune neutră, politică. Pentru Turcia, aceasta înseamnă, însă, a acorda susţinere autorităţilor libiene nerecunoscute de la Tobruk şi Benghazi, precum şi mareşalului Khalifa Haftar.

Turcia reproşează Franţei o abordare „lucrativă”, pentru protecţia câmpurilor petrolifere libiene, deşi acordul de delimitare a spaţiului maritim dintre Turcia şi Libia (Tripoli) are, printre obiective, şi o mai bună aşezare turcă peste rezervele de petrol din estul Mediteranei. Iar cât priveşte trecutul colonial, nu foarte îndepărtat, „premiante” între puterile care au stăpânit Libia sunt Turcia (Imperiul Otoman) şi Italia, Franţa având o prezenţă tangenţială, mai mult în zona tuaregă. Dar istoria poate fi citită şi de la dreapta la stânga.   

Într-un alt registru, tot disputat, se află şi relaţiile dintre Turcia şi Egipt. Ele au avut perioade mult mai bune, dar s-au schimbat radical după 2013, atunci când generalul Sisi a preluat puterea înlăturând regimul „Frăţiei Musulmane” al preşedintelui Mohammad Morsi. Preşedintele Erdogan, asumându-şi de mult timp rolul de protector al „islamului politic” în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, a condamnat schimbarea de regim, iar evoluţiile au continuat pe această linie. Nu a fost numai ideologie în această dispută, competiţia pentru rezervele de petrol din estul Mediteranei având şi ea un rol. Dacă până acum, confruntarea a fost de la distanţă, prin situarea pe poziţii diferite, de exemplu în Siria, conflictul din Libia pare a „oferi” o şansă de încercare a puterii între forţele militare ale celor două state, directă şi nemediată. Aceasta, în cazul în care forţele Guvernului Acordului Naţional (Tripoli) vor depăşi „linia roşie” stabilită de Egipt, atacarea oraşului Sirta, hub-ul petrolier al Libiei, aflat în prezent sub controlul Armatei Naţionale de Eliberare (Benghazi / Haftar).

„Unii cred că pot folosi forţa. Vreau să le spun că nu vor înainta nici spre est, nici spre vest, cu forţa armelor. Linia (de front, n.n) pe care o avem acum trebuie respectată de către toţi şi trebuie avute discuţii pentru încheierea crizei. ... Dacă cineva crede că poate trece de această linie, către Sirta sau Juffra, trebuie să ştie că aceasta e o linie roşie pentru noi.” Preşedintele egiptean nu a transmis aceste avertismente de la vreo tribună oficială, ci chiar din mijlocul trupelor egiptene pe care le inspectase în vestul ţării.

Aşa că ofensiva turco – libiană s-a împotmolit (deşi în condiţiile deşertului libian, termenul nu este, poate, cel mai potrivit) la porţile oraşului Sirta, aşa cum, cu un an în urmă, mareşalul Haftar nu reuşea să depăşească suburbiile capitalei Tripoli.

Dar cireaşa de pe tort a problemelor cu (încă) partenerii şi aliaţii săi, o reprezintă evoluţiile din ultima perioadă în relaţiile bilaterale Turcia – SUA. Trendul negativ al acestora are o anumită consecvenţă în ultimii ani, în ciuda unei relaţii personale apreciată drept constructivă (desigur, John Bolton poate fi de altă părere) dintre preşedinţii Trump şi Erdogan.

Politica SUA depinde, însă, mult şi de ceea ce se decide pe Capitol Hill, acolo unde legislatorii americani au multe reproşuri la adresa Turciei.

Probabil, lista începe cu relaţiile dintre Ankara şi Rusia, acolo unde breşa făcută de Kremlin în interiorul NATO este greu de tolerat. Achiziţia de către Turcia a sistemului antiaerian rus S-400 este, se apreciază, împotriva logicii de funcţionare a unei alianţe pentru care principalul inamic este chiar producătorul acestui sistem. Iar implicaţiile politice, militare, de securitate, chiar şi economice, sunt uriaşe.

Un al doilea aspect îl reprezintă relaţiile regionale ale Turciei, nu de puţine ori în contratimp cu cele ale SUA. Între Ankara şi Ierusalim (ambasada Turciei continuă să funcţioneze în Tel Aviv), tensiunile sunt la nivel înalt, ceea ce, desigur, nu e o veste bună pentru puternicul lobby israelian din SUA, în plan regional Turcia are propria filosofie privind războiul contra terorismului, iar în Siria se află într-o alianţă contra naturii cu Rusia şi Iranul.

Lista poate continua cu războiul vizelor şi al sancţiunilor economice declanşat de încercarea guvernului de la Ankara de a-l vedea extrădat din SUA pe clericul  Fethullah Gülen, probabil cel mai important adversar al regimului preşedintelui Erdogan. Puciul din 2016 a acutizat lucrurile, iar între cei doi aliaţi din NATO nu a fost reţinere în a aresta cetăţenii statului partener, chiar şi atunci când beneficiau de statut diplomatic.

În acest context, excluderea Turciei din programul F-35 a venit natural, deşi pierderile sunt de ambele părţi, industria turcă de apărare fiind puternic implicată în producerea unor componente importante ale aeronavei, al căror transfer către linii de producţie din alte state NATO va dura cel puţin până în 2022.

Între două lumi, fără a depinde exclusiv de niciuna

Probabil, situaţia din titlu este cea care se potriveşte actualei abordări pe care Ankara o vede în relaţionarea internaţională a ţării. Este o abordare care răspunde şi poziţionării geografice a ţării, dar şi trecutului istoric, peste care au venit provocările prezentului. O astfel de poziţie are darul de a nemulţumi foarte multă lume şi de a provoca iritare pe mai multe meridiane şi în numeroase cancelarii. Dar actuala putere de la Ankara consideră că merită efortul. Iar atunci când se angajează în operaţii riscante, cum au fost cele militare din nordul Siriei, sau intervenţia din Libia, o face lăsând loc, nu foarte mult, şi pentru negociere. Conform unor estimări ale Stratfor, cunoscuta platformă americană de analize geostrategice, Turcia:

● este în căutarea unei poziţionări independente, de putere regională importantă, pentru care alianţele, precum NATO, sunt doar complementare, nu determinante, pentru securitatea naţională. Un reflex al acestei atitudini este crearea industriei naţionale de apărare (ale cărei produse, câteva, au şi fost menţionate la începutul acestui text). Compatibilitatea sa cu Occidentul este funcţională atunci când e vorba de economie şi infrastructură, dar există diferenţe, unele majore, privind modul în care Ankara se raportează la problematica Orientului Mijlociu, a Caucazului şi Mării Negre;

● pune ameninţările la securitatea naţională şi regională într-un alt registru decât o fac majoritatea statelor europene şi SUA, de aceea răspunsurile Ankarei la problematica kurdă, la criza refugiaţilor, la situaţia din Mediterana de Est, la relaţiile cu Israelul, nu se întâlnesc decât parţial, uneori fiind chiar în contratimp, cu cele ale NATO, UE şi SUA. De aceea, pe dosare distincte, Turcia poate fi inamic al unui aliat al SUA (kurzii), partener al unui adversar al NATO (Rusia), adversar al unui membru al UE (Cipru), exemplele de acest fel continuând cu Israelul, Arabia Saudită, Iranul;

● promovează şi o latură ideologică a acestei abordări, prin reasumarea valorilor islamice, într-o formă modernizată, dar restauratoare. Aceasta a pus Ankara într-un  parteneriat transfrontalier cu statele care au administraţii conduse sau care sunt sub influenţa Frăţiei Musulmane (Qatar, Libia / Tripoli ) şi în adversitate cu cele care combat această ideologie (Egipt, Arabia Saudită, Siria). Aceasta a dus, după decenii de secularism, şi la revalorificarea unor simboluri otomane (fostul premier şi ministru de externe, Ahmet Davutoğlu, fiind arhitectul acestei ideologii), care, foarte recent, s-a materializat inclusiv prin revenirea Hagiei Sofia la statutul de moschee. Prin acest demers, preşedintele Erdogan provoacă inclusiv Arabia Saudită, cu subtila (sau poate nu) rememorare a faptului că Istanbulul a fost, timp de 400 de ani, centrul lumii islamice prin faptul că sultanul era, în acelaşi timp, şi calif, protector al locurilor sfinte islamice.

Va fi Libia punctul de retorsiune?

Pentru perioada în care ne aflăm, când retorica declaraţiilor este dominată de conflictul din Libia, cu epicentrul său în jurul oraşului Sirta, întrebarea care se pune este, probabil, dacă nu s-a ajuns cumva, în relaţiile dintre Turcia şi partenerii / aliaţii / adversarii săi, la acel punct dincolo de care e bine să nu treci. Deşi în ultima perioadă, Turcia s-a arătat interesată de stabilirea unor capete de pod militare, sub forma unor baze proprii dislocate în exterior, chiar mai depărtate decât Libia, în Qatar şi Somalia - cele din nord-vestul Siriei sunt deja în fişa postului – dislocarea militară şi conflictul  din nordul Africii sunt altceva. Prea mulţi dintre parteneri şi destul de mulţi dintre adversari sunt pe aceeaşi platformă, de blocare a demersurilor militare şi economice ale Turciei în Mediterana de Est şi Libia.

Probabil, identificarea unei soluţii politice la acest conflict ar ajuta la detensionarea unei situaţii care tinde să se agraveze. Un semn al seriozităţii evoluţiilor este reprezentat de declaraţiile preşedintelui francez Emmanuel Macron, preluate şi de Monitorul Apărării şi Securităţii: „nu putem permite ca puteri străine, oricare ar fi, să încalce embargoul privind armamentul". Acum, o rezolvare paşnică a problemei libiene mai depinde şi de locul şi momentul unde / când se desenează linia roşie (la est de oraşul Sirta, după preluarea acestuia – varianta turcă sau la vest de această localitate, fără a mai forţa cucerirea localităţii – varianta egipteană).

În interior, în Turcia, lucrurile par a fi rezolvate şi de necontestat pentru o bună bucată de timp. Chiar şi opoziţia politică de la Ankara sprijină o serie din iniţiativele regionale ale preşedintelui Erdogan, precum şi multe din abordările acestuia pentru un curs autonom, chiar independent, al politicilor turce de securitate. În exterior, însă, lucrurile devin ceva mai complicate, mai ales când se intenţionează extinderea zonei de influenţă şi de promovare a intereselor turce  (mult) mai departe de graniţele naţionale. Un proverb turc spune: „Bir tahta iki padişah sığışmaz” / „Nu este loc pe tron pentru doi sultani”. Dacă se încearcă mutarea acestui tron în afara spaţiului de siguranţă, de exemplu, în nisipurile din nordul Africii, învăţăturile acestui proverb ar putea deveni relevante. Chiar şi pentru noul „calif” de la Istanbul.