01 ianuarie 2020

Turcia de după decembrie 2019 - O problemă este pe cale să fie rezolvată. Rămân alte două

Laurenţiu Sfinteş

Statele din Orientul Mijlociu situate în apropierea Mării Mediterane sunt primele predispuse la a recepţiona noile poziţionări şi tendinţe europene şi euro-atlantice. Ele sunt şi cele care au o mare contribuţie la evoluţiile geo-politice din spaţiul vecin. Anul 2019 a fost unul care a relevat şi mai evident aceste interdependenţe, în special prin ceea ce s-a întâmplat în Turcia şi Siria, dar şi prin acumulările cu potenţial de materializare în această regiune în 2020.

Sursă foto: Mediafax

Bilanţ 2019, aşteptări 2020

Conflicte şi crize nefinalizate, cum sunt războiul din Siria, problematica autonomiei kurde, continuă să influenţeze evoluţiile locale, având combustibil de reignifugare a confruntărilor.

Competiţia pentru influenţă regională, desfăşurată la nivelul marilor puteri, se va desfăşura pe aceleaşi coordonate, cu un plus conjunctural pentru Rusia,  care beneficiază masiv de ruptura, chiar dacă nu finalizată, dintre Ankara şi partenerii săi occidentali, cu un minus pentru SUA care, şi în anul 2020, îşi vor coordona ceasurile acţiunilor geo-politice şi militare în regiune după cele ale campaniei prezidenţiale.

Terorismul nu mai este ameninţarea regională primordială, dar continuă să existe, are potenţialitate să-şi refacă o parte din structuri, diseminate în rândul populaţiei dezrădăcinate de război şi de fenomenul migraţionist, continuă să fie o ameninţare şi pentru flancul sud-est european.

În anul 2020, Turcia se va afla încă în prima treime a mandatului prezidenţial, departe şi de alegerile parlamentare, astfel că liniile de acţiune politice, militare şi diplomatice, interne şi externe ar trebui să se afle în continuarea celor din anul 2019. Nu acelaşi lucru ar putea să se întâmple cu economia turcă, aflată deja într-un uşor regres în anul 2019, dar cu perspectiva de a resimţi şi mai puternic efectele unor sancţiuni economice din partea SUA şi UE.

Participarea Turciei la NATO, pusă deja sub semnul întrebării de către o parte a media, dar şi a liderilor europeni, va fi determinată de utilizarea tranzacţionismului: proiectele europene ale Alianţei vor primi sprijinul Ankarei în măsura în care Bruxelles-ul se va sensibiliza la cererile turceşti privind recunoaşterea ameninţării kurde.

Şi nu numai. Turcia va continua să acţioneze independent de abordările aliaţilor săi în problematici regionale, precum conflictul din Libia sau exploatările de gaze din Mediterana de Est. Un test al relaţiilor sale bilaterale cu SUA şi NATO, dar şi cu Rusia, va fi modul în care, încă de la începutul anului 2020, Ankara va gestiona implicarea sa în sprijinul guvernului de la Tripoli, în care a expus şi perspectiva trimiterii de trupe în ajutorul acestuia. Ar fi o premieră pentru noua istorie a Turciei şi ar evidenţia în mod cât se poate de clar unde se află ambiţiile geo-politice ale preşedintelui Erdogan.

Prima problemă a Turciei este de natură politică – relaţiile sale pe minus cu partenerii tradiţionali

Relaţiile politice ale Turciei cu partenerii tradiţionali - statele partenere din NATO şi UE -, au intrat într-o perioadă de testare, în care fiecare parte reproşează celeilalte diferite evoluţii şi decizii pe care nu le aprobă, în acelaşi timp fiind conştientă că o ruptură ar fi prea mult şi ar fi oferi unor terţi un avantaj geopolitic nemeritat.

Ankara va menţine şi în anul 2020 liniile sale actuale de acţiune politică, conştientă că asumarea unor acţiuni regionale în contratimp cu agenda NATO sau a UE ar putea avea repercusiuni asupra relaţiilor bilaterale, dar presupunând că efectul lor, atunci când vor avea, totuşi, loc, va fi minimizat de nevoia comună de stabilitate şi continuitate într-o regiune atât de importantă pentru NATO şi atât de sensibilă şi provocatoare pentru UE.

Mărul discordiei va fi în continuare modul independent în care Turcia abordează dosare precum securitatea regională (în care, printre altele, sprijină creşterea influenţei unui adversar declarat al NATO, Rusia), problematica refugiaţilor (folosită când ca monedă de schimb, când ca instrument ofensiv în faţa unei comunităţi europene aproape paralizate la gândul unei repetări a scenariului din 2015), relaţiile cu Iranul (competitor regional pe care preferă să-l ţină aproape, neurmând astfel scenariul american şi, parţial, european, de contestare a regimului), relaţiile cu Israelul (faţă de care vocea Ankarei este chiar mai severă decât cea care se aude din partea unor state arabe mult mai apropiate de problematica israeliano – palestiniană şi a Locurilor Sfinte).

Cea de-a doua problemă este minoritatea kurdă. Din Turcia, dar, mai ales, din Siria

Tot în plan politic, anul 2020 va aduce, probabil, o clarificare a modului în care Turcia va gestiona problema kurzilor sirieni, fiind deja implicată substanţial în ţara vecină ca urmare a acestui dosar.

În anii anteriori, politica Ankarei faţă de kurzi a fost una conciliantă, care a permis importante progrese pe plan intern. După declanşarea ”primăverii siriene”, această politică s-a schimbat, una dintre consecinţe fiind şi anularea armistiţiului dintre statul turc şi PKK în anul 2015. Schimbarea de atitudine s-a reflectat şi în relaţiile dintre regim şi partidele kurde interne moderate. Totul pe partea kurdă a devenit pentru Erdogan similar sau conectat cu PKK.

De unde această schimbare de ton? Reacţia este una de prevenţie faţă de evoluţiile din nordul şi estul Siriei. Perspectiva unei forme de statalitate kurdă la graniţele Turciei, alta decât cea cooperantă cu Ankara, din nordul Irakului, a fost un semnal de alarmă. Acum, în politica regimului Erdogan nu se mai fac diferenţe dintre kurzi şi PKK. Percepţia de la nivelul autorităţilor se transmite şi populaţiei, astfel că mulţi turci cred că toţi kurzii au conexiuni cu PKK.

Problema kurdă, în abordarea dură, este parte a eforturilor preşedintelui Erdogan de consolidare a regimului. Este o problemă naţională, dar şi una de partid. Iar criza din Siria, dacă a acutizat, pe de o parte, problematica reprezentată de kurzi, a oferit, pe de alta, şi oportunitatea pentru a fi luate măsurile care întăresc regimul actual de la Ankara. Având şi o intensă tentă naţionalistă, se asigură, astfel, şi sprijinul popular. Iar, în cazul măsurilor extreme, precum operaţiile militare, chiar şi pe cel al opoziţiei.

Aşa cum confruntarea lui Erdogan cu mişcarea gülenistă a creat oportunităţi pentru a reforma instituţiile de forţă, inclusiv, şi mai ales, armata şi sistemul judiciar, tot astfel ameninţarea kurdă poate fi baza măsurilor care vor duce în final, în accepţia preşedintelui turc, la transformarea statului. Puciul din 2016 a servit obiectivului de etapă: micşorarea puterii instituţiilor puternic seculare şi republicane ale statului.

La acest moment, problematica kurdă poate fi utilizată pentru întărirea ideologică a statului turc, a legăturii dintre stat şi popor într-o formulă diferită de cea anterioară, în care nu existau minorităţi, cu una nouă, în care, da, există aceste minorităţi, dar ele au ales greşit aliindu-se cu mişcări radicale sau teroriste, precum PKK.

În aceste condiţii, intervenţia din nordul Siriei se dovedeşte utilă consolidării regimului, furnizând lui Erdogan atât combustibilul naţional şi ideologic pentru consolidarea controlului asupra puterii, cât şi timpul necesar pentru atingerea acestui obiectiv. Conform unei sintagme nu foarte vechi, parafrazate: ”războiul a creat statul, statul crează războiul”.

Din cele trei abordări care funcţionează în prezent:

1. implicare prin proxi – cazul provinciei Idlib şi al zonei de la vest de Eufrat, din jurul oraşului Jarabulus;

2. stabilizare prin forţe turce dislocate pe teritoriul sirian – ca în raionul Afrin, unde formaţiunile arabe rebele nu sunt suficiente pentru a combate insurgenţa kurdă;

3. control prin retragerea forţelor kurde şi patrulări mixte, în formule care implică şi Rusia – ca în fâşia de securitate dintre Tal Abyad şi Ras Al-Ayn,

probabil, cea de-a treia ar putea fi extinsă la nivelul mai multor sectoare de-a lungul graniţei turco – siriene. Este mai puţin costisitoare în forţe şi mijloace, mai ieftină şi din punctul de vedere al costurilor politice şi presupune şi un transfer de responsabilitate pe umerii unui terţ, în acest caz, Rusia.

Soluţia adoptată de Turcia va depinde însă de o altă soluţie, de această dată constituţională, care va fi identificată, poate, în cursul anului 2020, pentru Siria post – conflict, şi în care şi problema kurdă ar trebui să-şi găsească o rezolvare, cel puţin provizorie. Şi în această dezbatere constituţională Turcia se va găsi, paradoxal, mai aproape de Damasc, de unde a vrut să îl alunge pe preşedintele Assad, decât de opoziţia siriană, pentru care descentralizarea / autonomia crescută rămâne una dintre soluţiile de abolire / renunţare / temporizare a dictaturii. Revenirea la un cadru anterior 2011, cu un dictator sirian la putere, capabil să ţină sub control minoritatea kurdă siriană, ar fi cadoul cel mai potrivit pentru Ankara din partea Damascului, o perspectivă greu, totuşi, de acceptat pentru cam toată lumea după 9 ani de război.

Cea de-a treia problemă: economia

În toată perioada de când se află la putere, premierul şi, mai apoi, preşedintele Erdogan a  lăsat economia să beneficieze de contactele cu partenerii occidentali, a protejat-o, cu unele excepţii, de ingerinţele politice, a sprijinit-o prin accentul pus pe creşterea economică, un proces care părea să fie rezultatul politicii sale de creare a unei Turcii compatibile şi cu valorile de la vest de Bosfor şi, mai departe, către Atlantic, şi cu cele din Anatolia şi, mai departe, din Orientul Mijlociu Extins, Asia Centrală şi Nordul Africii.

Proiectul de creare a unei economii puternice, care să susţină o creştere generală a veniturilor, este complementar celui naţional şi ideologic, dar el nu poate fi implementat într-o perioadă în care economia suportă efectele deciziilor politice. De aceea, paradoxal, tot războiul din Siria poate oferi spaţiu de manevră regimului, în justificarea întârzierii cu care se întorc către populaţie o parte din dividendele economice promise.

Preşedintele Erdogan a încercat în ultimii trei ani recâştigarea suportului popular, pe care părea a începe să-l piardă la un moment dat, prin măsuri economice extraordinare, gen creditele ieftine pentru populaţie, proiecte gigantice de infrastructură, măsuri care, în timp, s-au dovedit a nu fi soluţii potrivite pe termen lung. Iar problemele economice cronice: lipsa locurilor de muncă şi inflaţia, s-au menţinut la procente înalte. Aceste probleme, mai curând decât cochetarea cu excesele de autocraţie ale preşedintelui, pot fi argumentele care au dus la victoria opoziţiei tocmai în Istanbul, oraşul care l-a propulsat la putere pe Erdogan.

Când economia nu funcţionează conform aşteptărilor, deşi ministrul bugetului şi finanţelor, Berat Albayrak (nimeni altul decât ginerele preşedintelui), anticipează pentru 2020 o creştere economică de 5,5%, se iau măsuri extraordinare. Conform prognozelor Uniunii Europene, economia turcă nu ar fi într-o suferinţă majoră, chiar şi UE anticipând creşteri de 3,1% în 2020 şi 3,5% în 2021, dar în condiţiile asumării unor riscuri potenţiale: agravarea situaţiei geo-politice a ţării, tensiuni regionale, sancţiuni accentuate, investiţii externe sub aşteptări.

Implicarea în Siria, continuată în forma sa anti-kurdă şi în anul 2020, face parte din  măsurile pe care Erdogan le consideră necesare pentru a trece în plan secund problemele economice. Iar efectele se vor resimţi şi în plan intern:

● slăbesc opoziţia internă anti-Erdogan, punând presiune în special pe Partidul İyi (Partidul Binelui), de orientare naţionalistă, pentru a părăsi tabăra opoziţiei şi a se alătura platformei politice pluri-partidice aflate în prezent la guvernare;

● adâncesc faliile sociale şi politice interne, permiţând întărirea segmentului populaţiei care sprijină politicile preşedintelui;

● contribuie la întărirea regimului şi consolidarea puterii sale.

Anul 2019 a fost primul care  a înregistrat şocul sancţiunilor, atenuat deocamdată de o serie de ”răzgândiri” ale preşedintelui Trump, dar anul 2020 va fi cel care va deconta mai profund în plan economic, balansul politic al Ankarei între cele două maluri, de est şi de vest, ale Mării Negre.

În acest cadru, SUA îşi vor putea permite mai multe reveniri în ceea ce priveşte relaţiile economice cu Turcia, planul economic fiind unul secundar faţă de cel al securităţii, în timp ce Uniunea Europeană va adopta, probabil, politici mai restrictive faţă de Ankara, cu efect, însă, mai profund decât sancţiunile americane la adresa unor persoane sau firme turceşti. Cu toate trimiterile voalate, şi nu prea, la posibilitatea redeschiderii traseelor migraţioniste spre vest, Turcia nu va putea utiliza cu acelaşi efect breşa migraţionistă, iar reacţiile contrare ar putea să fie usturătoare pentru economia naţională. Preventiv, Uniunea Europeană a achitat, încă din 2018, o parte din nota de plată pentru refugiaţii sirieni şi speră că nota de plată ce va urma nu va fi exagerată.

SUA şi Uniunea Europeană s-ar putea afla, în relaţie cu Turcia, într-un raport similar cu relaţiile cu Iranul, dar inversate, de această dată Washingtonul fiind legătura ”slabă”, iar UE, cea care doreşte asprirea şi impunerea standardelor.

Pentru că multe depind de percepţie, inclusiv în domeniul economic, o schimbare de atitudine din partea SUA şi a NATO privind cooperarea Turciei cu Rusia, în sensul readmiterii Ankarei în programul F-35 şi relansarea discuţiilor pentru sistemul Patriot (diplomaţii turci încă susţin că Turcia rămâne interesată în achiziţionarea acestuia), ar putea avea efecte pozitive şi în plan economic şi ar putea face acest scenariu irelevant.

Sunt trei probleme potenţiale pentru Turcia în anul 2020, de natură politică, economică şi privind relaţiile cu comunitatea kurdă. Paradoxal, la acest moment, cea care pare mai aproape de o rezolvare, nu la nivel istoric (pentru aceasta ar trebui să mai treacă, probabil, câteva decenii) ci al tensiunilor localizate la nivelul unui ciclu anual, pare a fi cea de a treia, cea care, altfel, ar solicita cel mai mult energiile naţionale. Cu ameninţarea kurdă pusă în stand-by, rămân celelalte două să-şi afle soluţii pe Colina Beştepe, din Ankara, unde se află palatul prezidenţial.