Turbulenţe ale parcursului euroatlantic al Balcanilor de Vest

Abordarea Balcanilor de Vest ca bloc geopolitic a crescut în importanţă odată cu înscrierea statelor din regiune pe calea către integrarea euroatlantică. Un drum al cărui destinaţie a fost, cel puţin la început, Alianţa Nord-Atlantică, pentru ca, ulterior, să devină din ce în ce mai clară noua destinaţie, Uniunea Europeană. Numeroasele probleme interne cu care se confruntă astăzi Uniunea şi accentuarea diferendelor economice şi de politică externă dintre Washington şi capitalele europene au condus la apariţia unui blocaj al procesului de extindere euroatlantică în Balcanii de Vest. Pentru ca alternativele din ce în ce mai active la viitorul democratic al regiunii să nu capete consistenţă, Statele Unite şi Uniunea Europeană trebuie să fie, din nou, mult mai prezente în regiune. În pofida turbulenţelor actuale, parcursul euroatlantic al Balcanilor de Vest trebuie să continue în beneficiul comun al tuturor oamenilor care trăiesc în interiorul spaţiului european.

Borne de traseu

În prezent, „Balcanii de Vest” cuprind patru foste republici iugoslave, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia de Nord, Muntenegru şi Serbia şi o fostă provincie sârbă, Kosovo, la care se adaugă Albania. Albania şi Muntenegru sunt deja în NATO, iar Macedonia de Nord a primit promisiuni ferme că „procesul de ratificare se află pe calea cea bună”. Prin contrast, neutralitatea militară autoasumată a Belgradului scoate Serbia din ecuaţia trans-atlantică, în timp ce problemele de securitate ale Kosovo şi Bosniei şi Herţegovinei justifică, mai degrabă, necesitatea intervenţiei operaţionale a Alianţei şi nicidecum deschiderea unei perspective temporale concrete de integrare. În raport cu acestea din urmă, există totuşi unele nuanţe care nu trebuie neglijate. Pe de o parte, Forţa NATO din Kosovo (KFOR), dislocată în regiune în sprijinul păcii în urmă cu peste două decenii, îşi menţine prezenţa şi astăzi. Pe de altă parte, Bosnia şi Herţegovina a primit invitaţia de aderare la MAP încă din 2010, are reprezentare diplomatică la NATO în Bruxelles şi beneficiază de sprijin direct la Sarajevo pentru reforma apărării.

În ceea ce priveşte procesul de accedere a Balcanilor de Vest la Uniunea Europeană, Bruxellesul consideră că „o politică credibilă de lărgire reprezintă o investiţie geostrategică în pace, stabilitate, securitate şi creştere economică în întreaga Europă”. Trecând, însă, dincolo de palierul geopolitic al unei regiuni care aduce împreună 18 milioane de locuitori, apar detalii care relevă viteze diferite de avansare a celor şase state către obiectivul integrării.

Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo sunt ţări potenţial candidate pentru accedere în UE, pentru care a fost iniţiat Procesul de stabilizare şi asociere, momentan „îngheţat” în relaţia cu Sarajevo pe fondul incapacităţii autorităţilor de a implementa unele „înţelegeri de asociere” din domeniul drepturilor omului. Serbia şi Muntenegru sunt state candidate cu mai multe capitole de aderare deschise. Albania şi Macedonia de Nord sunt ţări candidate pentru care Comisia Europeană şi Parlamentul European au recomandat deschiderea negocierilor de accedere, blocate în mod neaşteptat la finele anului trecut de Franţa în situaţia Macedoniei de Nord, respectiv de Franţa, Danemarca şi Olanda în cazul Albaniei. „O greşeală istorică” în viziunea lui Jean-Claude Juncker, preşedintele de atunci al Comisiei, „un sentiment de ruşine” după cum declara Donald Tusk, fostul preşedinte al Consiliului UE. Argumentele preşedintelui Emmanuel Macron pentru decizia Franţei au fost „necesitatea reformării regulilor procesului de extindere”, mutarea accentului de la „promisiuni” la „dezvoltare” şi abordarea la comun a Albaniei şi Macedoniei de Nord, probabil şi în condiţiile existenţei unei importante minorităţi albaneze în Macedonia de Nord.

DA reconciliere şi cooperare regională, NU solidaritate şi coeziune europeană

În viziunea Comisiei Europene, procesul de extindere „solicită asumarea de reforme complexe, cu rezultate autentice şi sustenabile în domenii cheie precum statul de drept, reforma justiţiei, combaterea corupţiei şi lupta împotriva crimei organizate, securitatea, drepturile fundamentale, funcţionarea instituţiilor democratice şi reforma administraţiei publice, precum şi dezvoltarea şi competitivitatea economică. Reconcilierea, relaţiile de bună vecinătate şi cooperarea regională sunt de asemenea esenţiale”.

Pornind de la acest ultim set de cerinţe, se conturează întrebarea dacă şi în ce condiţii sunt posibile, cu adevărat, reconcilierea şi cooperarea regională în interiorul unui spaţiu în care există diferende teritoriale între aproape fiecare două state vecine, probleme cronice cu privire la recunoaşterea drepturilor minorităţilor, sentimente de neîncredere reciprocă, tensiuni interetnice, interculturale şi religioase sau curente şi mişcări separatiste. Persistenţa şi consistenţa unora dintre acestea au făcut ca să devină acceptabile, chiar şi numai la nivel de scenariu, teme extrem de sensibile precum schimbul de teritorii între state sau divizarea teritorială paşnică.

Cauzele actualei stări de fapt sunt multiple, în egală măsură interne şi externe regiunii. Dezintegrarea violentă a Iugoslaviei a lăsat în urmă o dilemă grea cu privire la soluţia politică pentru un viitor paşnic al oamenilor din regiune. Formarea unor state-naţiune după modelul majorităţii statelor din spaţiul european sau al unor state multietnice similare fostei Iugoslavii, însă la o scară mai mică, de data aceasta funcţională. Prima soluţie se dovedeşte mai mult decât anevoioasă pe fondul existenţei unui număr mare de minorităţi în interiorul graniţelor noilor republici, care luptă pentru o autonomie extinsă şi dispuse să îşi apere interesele cu orice preţ. A doua soluţie nu a condus decât la divizări succesive ale unor construcţii statale multietnice care s-au dovedit insuficiente şi artificiale. De aceea, pentru Occident încercarea de abordare a problemelor regiunii la nivel micro, prin decuparea de portrete individuale din poza de grup se pare că şi-a dovedit limitele.

Aceasta nu înseamnă că modelul nu a funcţionat, aşa cum s-a întâmplat în situaţia Sloveniei şi Croaţiei, fostele republici iugoslave majoritar catolice, astăzi membre cu drepturi depline ale UE şi NATO. Însă, condiţiile şi contextul euroatlantic care au favorizat asemenea dinamici în trecut nu mai sunt valabile astăzi. Statele Unite şi NATO, principalii actori de securitate ai regiunii în urmă cu două decenii, şi-au redus prezenţa în Balcani în ultima decadă, iar responsabilitatea principală pentru menţinerea acordurilor post-iugoslave a fost preluată de Uniunea Europeană. Ca urmare, accentul s-a mutat de la securitate şi reconstrucţie post-conflict la reformele politice şi economice structurale, cu perspectiva integrării întregii regiuni în spaţiul comunităţilor europene. Însă, decalajele faţă de standardele UE sunt importante, iar disparităţile economice şi sociale se menţin la un nivel încă prea ridicat. Menţinerea parcursului european al Balcanilor de Vest readuce în atenţia decidenţilor de la Bruxelles şi din capitale una dintre temele fundamentale ale construcţiei europene, chestiunea disparităţilor dintre statele membre şi regiuni. Lecţiile învăţate din procesele de extindere şi integrare ale Uniunii culese pe parcursul tuturor valurilor de expansiune către est creează mai multă neîncredere şi reţinere, decât entuziasm şi deschidere pentru continuarea extinderii.

Mai mult, lărgirea solicită niveluri ridicate de coeziune şi solidaritate de care UE nu se mai bucură astăzi. Ascensiunea şi amalgamarea discursurilor populiste antieuropene cu cele etatiste pro-reformiste fac inoperabile mecanismele de decizie colectivă pe teme fundamentale şi subiecte sensibile legate de viitorul Uniunii. Totodată, scăderea prezenţei americane în regiune şi desincronizarea politicilor comune euroatlantice de securitate şi apărare, completează contextul actual, un moment al procrastinării şi incertitudinilor cu privire la viitorul european al Balcanilor de Vest.

Tentaţia alternativelor la democraţia liberală şi drepturile omului

Toate aceste ambiguităţi şi evoluţii negative se văd foarte bine şi din interiorul spaţiului balcanic. Declinul democraţiei occidentale, divergenţele dintre capitalele marilor puteri şi curentele europene reformiste şi reducţioniste, produc sudori reci liderilor politici devotaţi ideii europene şi alimentează tendinţele naţionaliste şi naraţiunile anti-unioniste. Apariţia unor asemenea fracturi politice şi sociale favorizează avansul în Balcanii de Vest a intereselor actorilor care supun unei presiuni constante stabilitatea şi soliditatea sistemului internaţional. Rusia, în mod special, utilizează o întreagă gamă de instrumente şi măsuri subversive pentru perturbarea traseului european al regiunii şi crearea percepţiei unei presupuse alternative viabile la democraţia liberală. De altfel, forţele politice anti-europene şi unele zone ale mediei sociale alimentează ideea existenţei altor opţiuni robuste în detrimentul integrării euroatlantice, oferite nu numai de Rusia, dar şi de China sau Turcia, fiecare dintre acestea cu diverse conexiuni şi ascendente economice, sociale sau religioase în regiune.

Coliziunea unor asemenea viziuni, mesaje şi forţe accentuează polarizările politice şi sociale, precum şi declinul democratic, fiind accentuate astfel incertitudinile, instabilitatea regională şi impactul negativ asupra securităţii, progresului şi bunăstării economice şi sociale ale Balcanilor de Vest. Pe acest fond, blocarea procesului de extindere a Uniunii Europene devine critică pentru viitorul regiunii. Cea mai mare parte a acesteia poate deveni o nouă „zonă gri”, captivă între aspiraţiile europene, influenţa în creştere a Moscovei şi multitudinea divizărilor interne.

După două decenii de convieţuire paşnică patronată de Statele Unite şi Uniunea Europeană, lipsa beneficiilor economice concrete şi întârzierea îmbunătăţirii semnificative a condiţiilor de viaţă au diluat visul european al oamenilor, iar perspectiva integrării euroatlantice a devenit irelevantă la nivel social. UE a devenit mai degrabă un ţap ispăşitor pentru nerealizările clasei politice din statele balcanice, iar lipsa de coeziune a liderilor europeni cu privire la continuarea extinderii le oferă acestora un argument solid pentru lipsa cronică de rezultate şi stagnarea economică în care se găseşte întreaga regiune.

Cu toate acestea,

UE trebuie să rămână singurul referenţial pentru cooperare, reformă şi dezvoltare regională, iar NATO o opţiune viabilă a agendelor politice comune şi individuale ale statelor din Balcanii de Vest. Devine esenţial ca instituţiile de la Bruxelles să comunice mult mai bine schimbările şi beneficiile strategiilor lor de integrare, iar liderii euroatlantici să fie mai prezenţi în mijlocul comunităţilor balcanice pentru a le explica oamenilor importanţa integrării politice, economice, sociale şi militare în spaţiul geografic natural al continentului european. Altfel, alternativele ar putea deveni din ce în ce mai atractive, iar eşecul extinderii euroatlantice către Balcanii de Vest ar putea fi decontat prin destabilizarea întregii construcţii euroatlantice la trei sferturi de veac de la conceperea sa şi după trei decenii de avans continuu al „valului de democratizare” în întreg spaţiul european.