Trump vs. Biden. Opţiuni diferite de politică externă în Orientul Mijlociu

Un al doilea mandat prezidenţial ar porni pentru actualul preşedinte american de la succesele de politică externă înregistrate în ultima perioadă în schimbarea unor raporturi de relaţionare dintre aliatul său din Orientul Mijlociu, Israelul, şi unele state arabe. Normalizarea relaţiilor dintre statul evreu şi Emiratele Arabe Unite, cărora li s-a alăturat, în ultimul moment, Bahrainul,  constituie o lovitură de imagine, atât în plan extern, cât pe plan intern, deci poate fi cuantificată şi electoral. Preşedintele SUA se poziţionează astfel ca un lider care inspiră pacea într-o regiune caracterizată de conflicte şi contradicţii insurmontabile.

”Inspirate” de gestul făcut de EAU şi Bahrain, este posibil ca şi alte state arabe să recurgă la reconcilierea cu Israelul şi să deschidă şi ele poduri diplomatice cu această ţară. Mai ales cele care au avut cuvinte de laudă faţă de această evoluţie, cum este Omanul, de exemplu, sau cele care au afirmat cu jumătate de gură, prin intermediari, cazul Sudanului, că ar fi interesate de ceea ce poate oferi această opţiune.

Rezultatul ar fi apariţia unei noi axe de forţă şi interese, constituită din Israel şi o serie de state arabe, orientată pe combaterea influenţei Iranului, eventual şi a Turciei, şi pentru care problema palestiniană, altădată miezul contradicţiilor Orientului Mijlociu, va fi trecută într-un colţ umbros şi depărtat.

Avansarea acestei alianţe inedite a fost permisă de agenda diferită a statelor arabe din Golful Persic, pentru care problematica palestiniană este una colaterală, ameninţarea reprezentată de Iran fiind, însă, mult mai concretă şi mai prezentă. La care s-au adăugat, desigur, şi dividendele economice şi militare care vin la pachet din direcţia SUA şi a Israelului.

Pragmatismul economic al preşedintelui Trump s-a întâlnit cu cel al liderilor arabi locali, cu dorinţa Israelului de a continua spargerea ”frontului arab”, rezultând într-o doctrină politică şi de securitate mai coerentă în această regiune, faţă de evoluţiile din alte părţi ale globului.

SUA, cu preşedintele Trump, dacă va fi reales, va putea acţiona şi reacţiona în Orientul Mijlociu prin această ”alianţă proxy”, continuând, în acelaşi timp, operaţiunile de reducere a forţelor militare dislocate în zonă şi dezangajarea, în general, din problematica locală.

La acest moment, doctrina de securitate a preşedintelui Trump faţă de regiunea Orientului Mijlociu este, astfel, una de convingere a cât mai multor state arabe să renunţe la a avea printre priorităţile naţionale, în cazul multora fiind chiar pe primul loc, rezolvarea problemei palestiniene şi a Locurilor Sfinte.

Aceasta apare a fi în dezacord cu implicarea actualei Administraţii a SUA în soluţionarea diferendului dintre Israel şi palestinieni, manifestată expres prin iniţierea unor noi propuneri de rezolvarea a conflictului şi construirea unei echipe de negociatori, destinată special acestui obiectiv. Trecerea acestei problematici pe un plan secund este, însă, un curs destul de probabil şi pentru Donald Trump, într-un al doilea mandat prezidenţial.

Detaliile actualelor propuneri americane arată că acestea au mai mult scopul de a acomoda nevoile de securitate ale Israelului şi, la anumite momente, de a oferi un sprijin direct actualului premier israelian, Benjamin Netanyahu, în lupta acestuia cu adversarii politici interni. Aşa cum s-a demonstrat şi cu ocazia semnării acordurilor dintre Israel, pe de o parte, şi Emiratele Arabe Unite şi Bahrain, de cealaltă parte, echipa de negociatori americani, condusă de Jared Kushner, este orientată mai mult către o construcţie politică israeliano – arabă, palestinienii intersectându-se doar tangenţial în acest parcurs.

Ceea ce va avea drept consecinţă directă şi o scădere a interesului următoarei administraţii, dacă va fi tot republicană, pentru promovarea de noi propuneri sau de continuare a procesului de convingere a părţii palestiniene să le accepte pe cele deja făcute. Dictonul care a însoţit oferta Administraţiei Trump, ”take it or leave it” / ”acceptaţi aşa cum este, fără condiţii” le va fi reamintit, dacă va fi nevoie, palestinienilor.

Administraţia Trump 2 şi provocările regionale de securitate

O constantă a politicii externe a preşedintelui Trump, mai ales în ultima perioadă, a fost promovarea retragerii forţelor militare ale SUA din Irak, Afganistan, Siria. Acest lucru va continua, în special în ceea ce priveşte forţele care sunt dislocate peste numărul militarilor americani dislocaţi în bazele permanente din regiune. În unele locuri, consecinţa imediată va fi fragilizarea situaţiei din unele din aceste state, precum Irak, unde există puternice forţe paramilitare interne, răspunzând şi la comenzi externe, care vor profita de această situaţie. Premierul irakian Mustafa Al-Kadhimi, de exemplu, va avea o misiune destul de complicată în perioada următoare.

Gestionarea situaţiei regionale va fi lăsată pe aliaţii regionali ai SUA, iar SUA va reveni cu forţe întărite doar atunci când situaţia va impune acest lucru. Cum se întâmplă la acest moment în Siria. Conduita generală, însă, va continua să fie cea de scădere a prezenţei militare americane, în favoarea utilizării altor pârghii de păstrare a influenţei SUA.

Acest lucru va cel mai evident în cazul Iranului. O nouă Administraţie Trump va continua presiunile economice la adresa Teheranului, iar liderii iranieni privesc, probabil, cu circumspecţie realegerea actualului preşedinte pentru un nou mandat. Sancţiunile economice americane vor continua, dar, la fel, va continua şi apropierea Iranului de China şi Rusia. Democraţia iraniană nu va fi deloc printre câştigători, măsurile coercitive la adresa regimului creându-i acestuia platforma pentru a justifica represiunea internă şi implicările militare externe. Washingtonul va miza mai departe pe o carte care nu s-a dovedit câştigătoare, colapsul politic al actualelor autorităţi de la Teheran.

O situaţie neclară va continua să fie în cazul relaţiilor bilaterale SUA – Turcia, preşedintele turc  Recep Tayyip Erdogan, nedând până în acest moment semne că ar face vreun pas înapoi de la abordările care au produs atâta iritare la Washington. Eforturile Turciei sub preşedintele Erdogan de a se poziţiona drept principala putere sunnită a Orientului Mijlociu, apărătoarea palestinienilor şi a Locurilor Sfinte, chiar mai mult decât statele arabe, este privită, aproape unanim în regiune şi în afara ei, ca una profund destabilizatoare.

Iar situaţia ciudată în care un membru NATO se aliază cu un adversar al Alianţei pentru a promova politici regionale diferite de cele ale SUA şi aliaţilor săi ar putea continua, favorizată chiar de abordarea SUA sub administraţia Trump, de reţinere de la decizii care ar putea crea rupturi cu Ankara.

Ceea ce va permite ca, pe lângă Turcia, alte puteri regionale, precum Rusia, dar şi globale, precum China, să umple golul lăsat de SUA în Orientul Mijlociu. Este de văzut dacă sistemul de alianţe creat de SUA în ultimele luni în jurul Israelului va putea preveni această evoluţie şi dacă parteneriatul strategic cu Turcia va putea fi înlocuit cu altceva. Este o misiune aproape imposibilă ţinând cont de statura regională şi poziţia geografică a Ankarei. Postura Orientului Mijlociu, de nod strategic al lumii, chiar dacă negat, într-o oarecare măsură de actuala administraţie americane, s-ar putea să revină la acest nivel şi să oblige la reconsiderări politice ale unei eventuale noi conduceri republicane la Washington.

Viitorul preşedinte Biden, un pronostic prea optimist?

Şansele unei viitoare administraţii democrate la Casa Albă par, la acest moment, destul de solide. Trump a pierdut o serie de bătălii politice, a gestionat mediocru perioada pandemiei, a pierdut, urmare a acesteia, şi principalul său atu, rezultatele economice pozitive din primii trei ani de mandat. Lista handicapurilor electorale este chiar mai lungă: dezbaterea despre punerea sa sub acuzare de către Congres, personalitatea sa contradictorie şi creatoare de diviziuni politice, investigaţiile privind influenţa rusă, ascunderea taxelor pe propriile venituri, conexiunile cu organizaţii de dreapta, relaţiile cu persoane având probleme cu justiţia americană.

Cu toate acestea, este prea devreme ca Biden să se considere câştigător. Campania electorală inedită, care nu permite testarea directă a relaţiei cu alegătorii, precum şi ameninţările lui Trump privind modul în care se va vota, număra şi recunoaşte votul, creează importante incertitudini.

Cu toate acestea, Biden are prima şansă la prezidenţiale, iar acest lucru are consecinţe şi asupra modului în care programul actualului candidat democrat este analizat pentru a fi identificate opţiunile sale de politică externă. În cazul senatorului Biden, opţiunile acestuia nu sunt greu de descoperit, două mandate de vicepreşedinte şi şase de senator SUA fiind suficiente pentru a şti aproape totul despre modul în care acesta vede problematica relaţiilor internaţionale şi, în acest caz, a Orientului Mijlociu.

Politicile lui Trump, izolaţionaliste şi naţionaliste, au avut ecou în special în Europa de Est şi în America Latină, acolo unde lideri şi partide cu programe de aceeaşi natură, au fost aleşi în ultimii ani.

Spre deosebire de acesta, Biden vrea să recâştige vechea Europă, să refacă punţile cu aliaţii tradiţionali ai SUA, să facă acelaşi lucru şi în plan intern, unde fracturile politice şi sociale s-au accentuat în anii Administraţiei Trump.  Candidatul democrat este văzut ca personalitatea care poate readuce SUA la un numitor comun, ştergând o parte din diviziunile care marchează în prezent societatea americană.

Ce înseamnă acest lucru pentru politica externă? În unele cazuri, o adevărată resetare a abordărilor actualei administraţii a SUA. Este şi cazul Orientului Mijlociu.

Resetarea politicilor SUA în Orientul Mijlociu. Modelul Obama

Un viitor preşedinte Biden va relua politicile Administraţiei Obama privind gestionarea conflictului israeliano – palestinian. Anexările unilaterale de teritorii, deci şi cea anunţată de Netanyahu în Valea Iordanului, nu vor fi încurajate de Washington, iar nivelul reprezentării diplomatice a palestinienilor în SUA va reveni la perioada ante-Trump. Probabil, SUA îşi vor redeschide propriul consulat în zona palestiniană a Ierusalimului, dar nu se va ajunge şi la o decizie privind redislocarea ambasadei SUA înapoi la Tel Aviv. Se va reveni şi la sprijinirea financiară a organizaţiilor care gestionează problema refugiaţilor palestinieni.

Un viitor preşedinte democrat va trebui să acomodeze propriile opţiuni privind Israelul – Biden se consideră un Zionist, probabil, într-un sens apropiat de politicile iniţiale ale Partidului Laburist din Israel – cu cele ale unei bune părţi a reprezentanţilor aleşi ai Partidului Democrat, mult mai critici la adresa acţiunilor actualului premier israelian. O cale de ieşire ar putea fi, la fel, aceeaşi cu cea utilizată de preşedintele Obama, un angajament limitat în  problematica politică a conflictului israeliano - palestinian, ceea ce va evita atât responsabilităţi extinse politice, cât şi chemări la sancţiuni economice la adresa statului evreu, dacă acesta va continua de exemplu anexările de teritorii. Desigur că, în aceste condiţii, rezolvarea conflictului se amână sine die, dar sunt evitate exploziile sociale şi deciziile politice radicale.

Biden, ales preşedinte, va reveni la politicile celui pentru care a lucrat ca vicepreşedinte în ceea ce priveşte relaţiile cu Iranul. Din declaraţiile avute până în prezent, o administraţie democrată ar putea reveni în cadrul Acordului cu Iranul / Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), dacă şi Teheranul va face o parte din drum. Acest lucru înseamnă că poziţia unei Administraţii Biden ar putea fi apropiată de cea a europenilor, membri ai acordului, care presupune o renegociere a unor clauze ale acordului, dar menţinerea acestuia. Şi este posibilă, de asemenea, aşa cum propune Franţa, negocierea unui acord suplimentar privind programul iranian de rachete ca rază lungă de acţiune şi politicile sale de securitate regională. Politica de sancţiuni extinse la adresa Iranului, impusă de Washington, a divizat comunitatea internaţională şi a fost respinsă, chiar dacă uneori, platonic, de către aliaţii europeni ai SUA. O nouă abordare în această problematică va aduce aceste relaţii la perioada de dinainte de 2015, o perspectivă cerută de multe capitale vest europene.

O astfel de poziţie nu va fi, însă, una care să stârnească prea mult entuziasm în capitalele arabe din zonă, în special la Riad, acolo unde ameninţarea iraniană este percepută mult mai direct. Şi nici la Ierusalim.

În ceea ce priveşte prezenţa forţelor americane în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak şi Siria, Biden nu poate evita presiunea publică de revenire a acestora în bazele de origine. Diferenţa faţă de Administraţia Trump va fi în cooperarea cu aliaţii regionali sau din NATO pentru a face din  acest proces unul al alianţelor şi angajamentelor comune şi nu al deciziile unilaterale. Orientul Mijlociu nu a fost o prioritate nici pe timpul Administraţiei Obama, când accentul acţiunilor externe se muta deja pe zona Asia de Est – Pacific. Este greu de crezut că Biden va alege o altfel de politică faţă de regiune şi faţă de prezenţa militară a SUA, obiectivul său putând fi, mai curând, restaurarea cooperării dintre SUA şi alte state din  UE şi NATO cu interese în regiune, cu condiţia acceptării rolului de lider al SUA.

Noiembrie – ultimul bal

Problematicile de politică externă nu fac agenda, decât accidental, în alegerile din SUA. Deocamdată, situaţia pandemiei de COVID-19 devine din ce în ce mai dificilă, iar campania electorală are loc pe cele trei mari subiecte de interes pentru alegătorul american: gestionarea crizei medicale, refacerea economiei, crearea de noi locuri de muncă pentru cei în jur de 10% de şomeri americani oficiali (jumătate produşi de această criză).

Acestei situaţii dificile va trebui să-i răspundă orice administraţie care va veni la conducerea SUA după noiembrie 2020. Problemele economice vor umple primele luni de mandat ale ocupantului Biroului Oval, astfel că politica externă, marile decizii care pot schimba evoluţii în ceea ce priveşte poziţia SUA pe arena internaţională, vor fi o prioritate secundară. Iar relaţiile cu Orientul Mijlociu, cu atât mai mult.

Evoluţia actualei campanii electorale este una care poate genera surprize, contestaţii, proteste, renumărări de voturi, apeluri la justiţie. Nu este sigur că luna noiembrie va fi de ajuns pentru anunţarea unui câştigător şi nu este sigur că, dacă Biden va fi acesta, el nu va fi contestat vehement de către Trump. Acesta a şi anunţat, preventiv, potenţiale fraude la votul prin  poştă, cel care ar putea face diferenţa dintre candidaţi. Societatea americană este deja puternic polarizată şi evoluţii controversate ar putea marca începutul noului mandat prezidenţial, indiferent sub ce nume va fi înregistrat.

În cazul unei victorii a lui Trump, vigoarea echipei sale de negociatori va fi dirijată imediat către alte obiective regionale (”Maurul şi-a făcut datoria. Maurul poate primi o nouă misiune”), în timp ce pentru Biden, dacă va fi declarat câştigător, regiunea va rămâne, probabil, acolo unde a fost sub Administraţia Obama, undeva în subsolul paginii.