Trump şi Florile Războiului. Armata SUA – ordin de convocare pe frontul intern?

Poate fi folosită armata SUA pe plan intern?

Din  Grădina Trandafirilor de la Casa Albă, preşedintele Donald Trump a evocat posibilitatea utilizării armatei în calmarea protestelor care s-au extins în ultimele zile în multe metropole americane: „Dacă un oraş sau un stat refuză să ia măsurile necesare pentru a apăra viaţa şi proprietatea propriilor locuitori, atunci voi disloca forţele armate americane şi rezolva această problemă pentru ei” / „If a city or state refuses to take the actions that are necessary to defend the life and property of their residents, then I will deploy the United States military and quickly solve the problem for them”.

Experţii în drept constituţional afirmă că preşedintele are autoritatea de a apela la armată pentru a rezolva o problemă internă, prin invocarea Legii Antiinsurecţie / Insurrection Act, un document juridic adoptat încă în 1807, prin care liderul ţării poate utiliza armata în acele state ale uniunii în care are loc o insurecţie sau care se răzvrătesc împotriva autorităţilor federale.

Acum două secole, nemulţumirile publice se puteau încheia cu insurecţii. Acum au loc doar proteste, desigur însoţite de acte de vandalism. Poate de aceea, apelul la această portiţă legislativă de utilizare a armatei pe plan intern a fost deschisă destul de rar, cam o dată la două decenii. Şi cam de fiecare dată s-a întâmplat în state din sudul SUA. Sau în California (aşa cum a fost în 1992), statul care replică la o scară mai redusă, toate frustrările societăţii americane. Dar care produce şi varianta cu „Happy End” a aceleiaşi societăţi.

Juriştii pot dezbate la infinit dacă protestele violente pot fi echivalate unei insurecţii, sau dacă vandalizarea mijloacelor de transport şi a infrastructurii comerciale poate fi asimilată conflictului urban. Preşedintele poate decide, însă, oricând şi este acoperit în decizie de un text de lege deajuns de ambiguu ca să permită şi suporterilor lui să-l justifice şi să-l sprijine. Iar într-un an electoral aceştia o vor face cu îndârjire.

Nu ar fi, însă, cea mai populară decizie. Din această cauză, de aproape 30 de ani,  din anul 1992, legea nu a mai fost invocată şi nici armata americană trimisă în stradă.

Şi nici cea mai uşor de luat. De aceea, ea trebuia pregătită, pentru cazul în care chiar va fi nevoie. Momentul de la Casa Albă, cu o conferinţă organizată ad-hoc şi o vizită la biserica Sfântul Ioan, din apropierea reşedinţei prezidenţiale, atinsă şi ea, la propriu, de focul protestelor, a făcut parte din gesturile teatrale pe care preşedintele american le improvizează cu talent unic.

Pe picior greşit au fost prinşi inclusiv şeful Departamentului Apărării, Mark T. Esper, şi preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore ale Armatei SUA, generalul Mark A. Milley, acesta din urmă  chiar în uniformă de luptă, participanţi fără voie la o sesiune foto la aşezământul religios.

Discursul belicos al preşedintelui, fotografia cu Biblia în mână, precum şi contextul momentului, cu cele câteva sute de protestatari tocmai îndepărtaţi din zonă cu utilizarea spray-urilor lacrimogene şi a gloanţelor de cauciuc, a stârnit îngrijorare în rândul oficialilor de la Pentagon, dar, mai ales, al celor care, de-a lungul timpului, au răspuns politic sau chiar au condus Armata SUA.

Pentagonul rezistă presiunilor

După ce oficialii în funcţie ai Pentagonului au părut a sprijini abordarea preşedintelui, Mark Esper utilizând chiar o formulă descriptivă „ţara ca un câmp de bătălie”, pentru a justifica operaţiunile de curăţire, lucrurile au devenit, totuşi, ceva mai complicate privind implicarea Armatei SUA în  operaţiile de gestionarea protestelor.

Foşti oficiali militari, unii chiar din tabăra pro-Trump, au luat atitudine faţă de acest potenţial curs al evenimentelor. Generalul Martin E. Dempsey, fost Preşedinte al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, a transmis pe twitter un mesaj de îngrijorare evidentă: „America nu este un câmp de bătălie. Cetăţenii noştri nu sunt inamicul.” / „America is not a battleground. Our fellow citizens are not the enemy”. Generalul Tony Thomas, fost comandant al Forţelor Speciale, a utilizat şi el aceeaşi plaformă de comunicare: „Câmpul de luptă al Americii??? Nu este ceea ce America are nevoie să audă... vreodată, doar dacă suntem invadaţi de un adversar sau este o criză contituţională... adică un Război Civil” / „The ‘battle space’ of America??? Not what America needs to hear … ever, unless we are invaded by an adversary or experience a constitutional failure … ie a Civil War.”

Un alt fost şef al Armatei SUA, amiralul Mike Mullen, a luat şi el atitudine: „Oricare ar fi fost obiectivul lui Trump în desfăşurarea vizitei (la biserica Sf Ioan, n.n.), el şi-a relevat dispreţul pentru drepturile de protest paşnic în această ţară, a dat un punct de sprijin liderilor din alte ţări care se bucură de lupta noastră internă şi a riscat să politizeze în continuare bărbaţii şi femeile noastre din forţele armate.” / „Whatever Trump’s goal in conducting his visit, he laid bare his disdain for the rights of peaceful protest in this country, gave succor to the leaders of other countries who take comfort in our domestic strife, and risked further politicizing the men and women of our armed forces.”

Nici Procurorul General, William P. Barr, nu a fost pentru invocarea Legii Antiinsurecţie şi ocolirea decizională a guvernatorilor din statele americane. Trump a fost convins în cele din urmă să amâne decizia de chemare a forţelor armate active pentru restabilirea ordinii, dar tot a solicitat dislocarea trupelor în singurul loc din SUA unde nu era nevoie să invoce această lege, nefiind o autoritate locală, similară guvernatorilor care să se împotrivească: Districtul Columbia.

Poate cea mai critică voce, tocmai pentru că a venit după o perioadă lungă de autoimpusă tăcere, a fost cea a fostului secretar al Apărării, generalul James Mattis, care a deplâns abordarea prezidenţială gen „Dezbină şi Stăpâneşte” / „Divide et Impera” pentru a gestiona această criză. El a identificat şi soluţia: „Trebuie să arătăm unitatea (SUA, n.n.) pentru a depăşi această criză - încrezători că suntem mai buni decât politicile noastre” /  We must summon that unity to surmount this crisis—confident that we are better than our politics.”

Aceste voci nu sunt ale unor oameni care, după trecerea în rezervă, intră într-un anonimat întrerupt doar de periodice apariţii publice pentru ceremoniale militare. Mulţi sunt activi în conducerile unor companii, ale unor institute de cercetare, ţin conferinţe, sunt potenţiali viitori demnitari, sunt factori relevanţi în dezbaterea publică. De aceea reacţiile lor nu au putut fi ignorate.

Secretarul apărării în funcţie, Mark T. Esper, a fost cel care a făcut totalul:  „Opţiunea de a utiliza forţele active în impunerea legii ar trebui să fie ultima şi doar în cazul unor situaţii urgente şi grave. Nu ne aflăm acum într-una din aceste situaţii. Nu susţin invocarea Legii Insurecţiei acum“ / „The option to use active-duty forces in a law enforcement role should only be used as a matter of last resort and only in the most urgent and dire of situations. We are not in one of those situations now. I do not support invoking the Insurrection Act now”.

Declaraţia sa nu a fost cea aşteptată la Casa Albă, astfel că viitorul acestuia în fruntea Departamentului, în cuvintele purtătoarei de cuvinte prezidenţiale, Kayleigh McEnany, nu apare roz: „În prezent, secretarul Esper este încă secretarul Esper şi, în cazul în care preşedintele îşi va pierde încrederea în acesta, vom afla cu toţii despre acest lucru“.

Dar problema rămâne

Fostul lider al Pentagonului, anterior şi al CIA, Robert Gates, detaliază, într-o analiză, rolul pe care instituţia militară îl are în politica americană. Desigur, mai mult în deciziile externe, de politică internaţională, dar nu trebuie uitat că forţele armate, dar şi tot ce e colateral acestora, reprezintă unul din segmentele cele distincte şi mai concentrate din structura socială a societăţii americane. Militarii activi sunt doar 0,5% din populaţia ţării, dar împreună cu familiile, la o rată de 1,5 membri de familie pe militar, se ajunge la aprox. 5 milioane de persoane, aproape 1,5% din populaţia ţării. Se adaugă cei 7% veterani, în jur de 18 milioane a nivelul anului 2018. Aproximativ 2% din  forţa de muncă americană, aproape dublul numărului de militari activi, lucrează în industria de apărare. Cam 3,5 milioane de muncitori şi specialişti. Care au, la rândul lor, familii, în general mai numeroase decât cele ale militarilor. Deci, una peste altă, şi cu un grad mare de aproximare, undeva între 35 şi 40 milioane de americani sunt dependenţi, într-un fel sau altul, de componenta militară a societăţii.

Astfel că orice decizie care se ia, implicând forţele armate, are consecinţe profunde în interiorul societăţii americane. Iar orice dezbatere, de orice natură, care implică oamenii în uniformă, are repercusiuni şi asupra discuţiei privind modul de funcţionare al acestei societăţi.

Veteranul politician american punctează mai ales faptul că aceste probleme, nediscutate şi neacceptate ca provocare, nu fac decât să amâne rezolvarea lor. Dependenţa SUA de instrumentele militare a devenit mai evidentă în ultimii ani. Reacţia lui Trump, de invocare a soluţiei manu militari pentru rezolvarea problemelor interne este doar o recunoaştere a acestui aspect.

Evenimentele care au dus la aceste proteste relevă, însă, şi un alt aspect, poate la fel de important, privind construcţia internă a societăţii americane: impunitatea de care se bucură membrii structurilor de forţă. În acest caz este vorba despre structurile interne de impunere a legii. Subiectul este unul atât de important încât şi un cotidian de nivelul şi orientarea New York Times (în general, mai mult liberală, decât conservatoare), s-a simţit dator să-l discute în aceste zile. Cultura impunităţii vine din decizii ale Curţii Supreme care au furnizat o cvasi-imunitate membrilor poliţiei sau altor componente ale securităţii interne atunci când s-au întâmplat incidente tragice. Dar scena e mult mai complexă, în ea intrând puternicele sindicate ale poliţiştilor, procurorii care anchetează aceste cazuri, judecătorii care decid, totul având ca finalitate o abordare prin care prevalează „buna credinţă” de care dau dovadă cei care impun legea, chiar dacă acţiunile lor se soldează cu victime.

Această cultură de cvasi – imunitate este cea care a dus la imaginea poliţistului Derek Chauvin, netulburat de nimic timp de 8 minute în timp ce îl sufoca pe fostul său coleg de club, George Floyd. Era încredinţat că este acoperit, că nimic nu i se poate întâmpla.

Care din cele două ipostaze – o societate puternic influenţată şi dependentă de componenta sa militară / o societate care oferă imunitate uneia din părţi în conflictele interne care o străbat periodic - este prevalentă, este greu de spus. Cel mai probabil, în asemenea momente, este nevoie de un echilibru pedagogic în analiza pe care comandantul suprem, cel ales de societate pentru un mandat de patru ani să-i conducă destinele, trebuie să o facă.

Dar decizia preşedintelui Trump, invocată ca potenţialitate, a părut a nu se înscrie în acest standard. Pentru preşedinte, drama petrecută în Minnesota este doar una din replicile care se scriu în piesa de teatru care precede alegerile din noiembrie. Iar postura autoritară este un rol ales deliberat de a reface handicapul electoral apărut ca urmare a unei gestionări cu probleme a crizei coronavirusului şi a celor vreo 30 de milioane de locuri de muncă pierdute în doar două luni.

Visul american, haltă de realimentare

În istoria SUA, crizele politice şi sociale au rolul de a debloca evoluţii şi situaţii care devin, la un moment dat, insuportabile pentru societate. S-a întâmplat ca această eliberare de energii să se producă chiar şi prin război civil, cel mai sângeros în fapt pe care l-a cunoscut America. Una din replicile de final din filmul „Florile războiului”, care prezintă una din dramele şi poveştile de supravieţuire ale acestui război, este aceasta: „Privim către mâine şi către o nouă viaţă” / "We're going to look towards tomorrow and a new life”.  Cel mai adesea, ele s-au rezolvat, însă, prin decizii care au reparat din mecanismul politic şi social, care au permis democraţiei americane să evolueze. Întotdeauna a rămas, însă, ceva nerezolvat care a continuat să producă clivaje între comunităţile etnice, între nord şi sud, între cei care au intrat în „visul american” deja de mai multe generaţii şi cei care încearcă să o facă acum. Ţară mare, cu probleme la fel.

Aşa cum se prezintă la acest moment situaţia, decesul lui George Floyd, un bărbat afro-american, lăsat fără serviciu de criza coronavirusului, şi fără viaţă de câţiva poliţişti albi, dar nu numai, a deschis din nou cutia Pandorei durerilor de creştere ale societăţii americane.