Trump are un plan pentru Ucraiana

În ciuda talentelor sale autoproclamate în „arta de a face afaceri”, aducerea ruşilor şi ucrainenilor împreună în jurul unui acord promite mari bătăi de cap pentru Donald Trump, se arată într-o analiză a Financial Times.

Singurele informaţii despre planul lui Trump au fost făcute publice de consilierii săi şi fac referire la îngheţarea liniei frontului, cu controlul de facto de către Rusia a 20% din teritoriul ucrainean şi stabilirea unei zone demilitarizate la graniţe, a carei supraveghere ar fi încredinţată europenilor. La aceasta s-ar adăuga o „pauză” de cel puţin douăzeci de ani în procesul de aderare a Ucrainei la NATO.

La doar câteva ore după anunţul victoriei sale în cursa pentru Casa Albă, pe 6 noiembrie, Donald Trump, retras în vila sa luxoasă din Mar-a-Lago, Florida, a primit un apel de la Volodymyr Zelensky, iar la discuţie s-a alăturat şi afaceristul Elon Musk, şeful Tesla.

În zilele următoare, au urmat înţepături între Zelenski, care a declarat că aliaţii săi, inclusiv Statele Unite, nu pot forţa ţara să se „aşeze şi să asculte” la masa negocierilor, şi apropiaţi ai lui Trump, inclusiv fiul acestuia şi Elon Musk.

SUA au livrat armament Ucrainei de 64 miliarde de dolari şi multe dintre aceste echipamente au nevoie de muniţie şi mentenanţă din SUA. Ţările membre ale Uniunii Europene au ajutat Kievul cu 122 miliarde de euro, din care 45 miliarde în sprijin militar şi peste 60 miliarde fonduri pentru funcţionarea guvernului şi instituţiilor publice ucrainene. Dacă Trump va retrage SUA din acest efort, povara va rămâne doar pe umerii europenilor.

În absenţa unei foi de parcurs precise, ipotezele sunt numeroase. Iar scenariul unui acord cu Kremlinul pe spinarea Ucrainei le dă sudori reci suporterilor Kievului.„Dacă Trump ar lua decizia unilaterală de a pune capăt asistenţei sale militare, ar fi o catastrofă pentru Ucraina”, se murmura la Washington, arată FT.

 În prezent, convingerea principalelor părţi interesate şi a aliaţilor lor europeni nu va fi o sarcină uşoară. „Nu ar fi un plan de pace, ci un bilet unic către haos”, spune Olevs Nikers, preşedintele Fundaţiei pentru Securitate Baltică din Riga şi consilier al guvernului leton, „Ar fi o victorie pentru Rusia, care ar obţine, în plus, timp pentru a-şi reconstitui forţele şi a relua războiul în viitorul apropiat”. Greu poţi face, de fapt, un proiect mai îndepartat de „planul de victorie” prezentat de preşedintele ucrainean în ultimele luni, care prevede, printre altele, o invitaţie de aderare la NATO şi exclude toate concesiunile teritoriale.

Kievul preferă să acorde beneficiul îndoielii viitorului preşedinte. În timpul unui interviu de la jumătatea lunii noiembrie, Volodimir Zelenski a mers atât de departe încât a spus că războiul se va termina „mai devreme” datorită lui. „Nu credem că un preşedinte american ar lăsa o autocraţie să câştige în felul acesta”, se spune în anturajul sau. „Trump are o mentalitate de învingător – nu mi-l pot imagina făcând ceva care ar conduce la un dezastru total pentru el, personal, şi pentru Statele Unite şi lumea occidentală”, confirmă Volodimir Ohrizko, fostul ministru al Afacerilor Externe al Ucrainei (2007-2009). Poziţia noastră rămâne că Rusia şi liderii săi trebuie pedepsiţi pentru crimele lor – altfel ne putem lua rămas bun de la dreptul internaţional.”

Pe măsură ce se apropie aniversarea a trei ani de război, liniile par să evolueze încet în opinia publică ucraineană. Potrivit unui sondaj al Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev, publicat la jumătatea lunii noiembrie, ponderea ucrainenilor „gata să cedeze anumite teritorii pentru a obţine pacea şi a păstra independenţa ţării” este acum de 32% faţă de 14% cu un an mai devreme. Un altul, publicat în iulie de Consiliul European pentru Relaţii Externe (ECFR), a remarcat că 45% dintre ucraineni ar prefera să piardă părţi din teritoriile ocupate dacă ar putea rămâne suverani, cu propria lor armată şi libertatea de a-şi alege alianţele. Doar 26% erau pregătiţi pentru alegerea opusă (recuperarea teritoriilor cu preţul demilitarizării şi al statutului de neutralitate).

Dincolo de problema teritorială, cea a garanţiilor de securitate apare ca o cheie de boltă a oricărei negocieri. Şi pe bună dreptate: la Kiev, amintirea dureroasă a memorandumului de la Budapesta, semnat în urmă cu aproape treizeci de ani, care urma să asigure inviolabilitatea graniţelor ucrainene în schimbul armelor sale nucleare datând din epoca sovietică, încă rezonează în mintea tuturor. Şi întrebarea sâcâitoare dacă Putin ar fi riscat să-şi atace vecinul dacă încă le-ar fi avut. „În schimbul renunţării noastre (la armele nucleare), Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Rusia, Franţa şi China trebuiau să ne garanteze securitatea. Care a fost rezultatul? Un război la scară largă!- fulmineaza Volodimir Ohrizko, mai notează FT.

Dar ce format ar trebui privilegiat? Dacă ipoteza unei unde verzi din partea administraţiei Trump pentru aderarea Ucrainei la NATO pare extrem de incertă, Statele Unite nu sunt singurele care trenează. În octombrie, actualul cancelar german Olaf Scholz a indicat clar refuzul unei astfel de soluţii. În schimb, unii vorbesc despre garanţii de securitate comparabile cu cele oferite de Statele Unite Israelului sau Coreei de Sud.

Recent, ministrul de Externe al Estoniei, Margus Tsahkna, a deschis uşa către o astfel de desfăşurare. Cu toate acestea, rămâne incertitudinea dacă o astfel de prezenţă ar fi suficient de disuasivă pentru Moscova. „Europa nu are o organizaţie militară solidă”, spune Olevs Nikers, „riscul ar fi să existe un sistem foarte fragmentat şi neoperaţional”. Ucrainenii ar putea, aşadar, să pună prezenţa americană drept o condiţie prealabilă pentru o astfel de formulă. Şi sa blocheze procesul dacă nu o obţein.

Confruntaţi cu temeri tot mai mari privind reducerea sprijinului american, europenii se agită în culise pentru a-şi evalua capacitatea de a completa deficitul. Pe 19 octombrie, ministrul polonez de externe Radoslaw Sikorski a afirmat că principalele ţări UE sunt pregătite „să-şi asume povara sprijinului militar şi financiar pentru Ucraina”, în urma unei întâlniri cu omologii săi francezi, germani, italieni, spanioli şi britanici. Fără sprijinul Washingtonului, gaura nu ar fi mai puţin adâncă.

Dar la toate aceste discuţii trebuie luate în calcul şi poziţiile Rusiei. Este Kremlinul pregătit să negocieze o pace în Ucraina? În ce condiţii? Putin a dat de înţeles că obiectivele militare vor rămâne: adică alipirea celor patru provincii pe care nici nu le controlează în totalitate. Dar poate fi Moscova de încredere? Dacă va reporni războiul după cinci-zece ani, după ce îşi va reface capacitatea de luptă? Ce garanţii de securitate ar trebui să onţină Kievul şi ţările din Europa de Est pentru a evita un astfel de scenariu?