Trei sferturi de veac de la Bretton Woods. Suntem astăzi martorii dezintegrării ordinii liberale mondiale?

În nici o jumătate de deceniu de la Bretton Woods, structura actualului sistem internaţional avea să fie definitivată. Conform viziunii părinţilor săi fondatori, regulile noului sistem urmau să asigure, prin dialog şi cooperare, prezervarea păcii mondiale, protejarea drepturilor omului, promovarea dreptului internaţional şi respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor. Singurele preocupări ale oamenilor şi conducătorilor lor ar fi urmat să fie doar ritmul de acumulare a bunăstării şi modalitatea de repartizare echitabilă a prosperităţii în interiorul unei lumi a libertăţii şi securităţii globale.

Astăzi, la trei sferturi de veac de la momentul Bretton Woods, probabil că este mai necesar decât a fost oricând pe parcursul acestor decenii ca logica sistemului internaţional să fie revăzută, măcar prin prisma capacităţii instituţiilor sale fundamentale de a-şi mai îndeplini menirea, aşa cum aceasta a fost gândită de liderii puterilor aliate la finalul celei mai mari conflagraţii globale.

Originile noii ordini globale

La o lună de la debarcarea aliată din Normandia, reprezentanţi a 44 de ţări dintre cele numai 68 de state suverane existente la acea dată, se întruneau la hotelul Mount Washington din Bretton Woods, statul New Hampshire din NE Statelor Unite, pentru a decide cursul economiei mondiale după finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acordul de la Bretton Woods avea să reprezinte Ziua Z a noii ordini mondiale şi urma să declanşeze un ciclu de premiere instituţionale, care avea să atingă momentul culminant la data creării Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1945, şi să se încheie, din perspectiva Occidentului, odată cu înfiinţarea NATO, în 1949.

Cei 730 de delegaţi care s-au reunit în cadrul marii conferinţe de la hotelul Mount Washington au discutat pe parcursul a trei săptămâni asupra modului de reglementare a funcţionării sistemului monetar şi financiar internaţional, în perspectiva încheierii celui mai devastator război din istoria omenirii. Obiectivul imediat al organizatorilor era asigurarea coerenţei structurale a reconstrucţiei economice postbelice prin promovarea cooperării internaţionale, aşa cum aceasta se reflecta în viziunea învingătorilor. Astfel, Aliaţii aflaţi în plină ofensivă împotriva Germaniei naziste pe fontul de vest din Europa, preluau iniţiativa şi în plan economic, acolo unde strategii occidentali anticipau că se vor purta marile bătălii ale viitorului. În mod specific, Statele Unite considerau că deţin dreptul legitim de a deveni forţa motoare a noii arhitecturi globale de securitate, cu atât mai mult cu cât se aşteptau să iasă din conflictul mondial cu statutul de cea mai mare putere a lumii.

Din punct de vedere politic, interesul marilor puteri occidentale era „salvarea” post-conflict a puterilor axei, Germania, Japonia şi Italia, prin includerea acestora în mecanismele de reconstrucţie bazate pe cooperare economică şi sprijin reciproc, măsură considerată esenţială pentru ca un nou mare război să nu mai fie posibil, cel puţin pe teritoriul Europei. Ofensiva economică a Aliaţilor pornea de la dorinţa de evitare a greşelilor pe care le făcuseră în urmă cu aproape trei decenii, cu prilejul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919. De data aceasta, pacea trebuia pregătită în primul rând din punct de vedere economic. Nu mai era acceptabilă apariţia unui nou colaps economic al Europei, precum cel care alimentase în urmă cu nici două decenii mişcările radicale ultra-naţionaliste şi favorizase ascensiunea unor regimuri totalitare agresive şi revanşarde care au pornit războiul.

În acest context, preşedintele Roosvelt dorea să promoveze o nouă ordine mondială dictată de interesele Statelor Unite şi susţinută prin promovarea în întreaga lume a valorilor democraţiilor occidentale, a comerţului liber şi stabilităţii cursurilor de schimb valutar. De data aceasta, „întreaga lume” trebuia să includă şi învinşii. Administraţia americană considera că este necesară o abordare fermă în promovarea modelului sistemului economic vestic, prin care să fie împiedicată alunecarea statelor centrale ale Axei către sfera de influenţă bolşevică şi să fie blocată expansiunea comunismului către Atlantic. Momentul era critic, atât timp cât Stalin dorea ocuparea totală a Germaniei pentru obţinerea de compensaţii după război şi crearea unei centuri de siguranţă în jurul sovietelor, care avea să şi devină, în numai câţiva ani, aşa-numitul bloc comunist, ce urma să fie ţinut captiv de Moscova în spatele Cortinei de Fier.

Participanţii la Bretton Woods au convenit asupra înfiinţării Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), pilonul central al viitoarei Bănci Mondiale (BM). Deşi s-a discutat şi despre crearea unor mecanisme care să sprijine comerţul liber, considerat esenţial pentru progresul economic sustenabil al statelor, tema nu a căpătat concreteţe. Au mai fost necesari trei ani pentru a se conveni asupra Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, care abia la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut avea să devină Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

Artizanii noului sistem financiar-bancar au fost economistul britanic John Maynard Keynes şi Harry Dexter White, asistentul secretarului Trezoreriei SUA. Alături de aceştia, un rol primordial a fost jucat şi de secretarul Trezoriei, Henry Morgenthau Jr., care în calitate de preşedinte al Conferinţei, sublinia importanţa momentului şi preseta agenda reuniunii în discursul său de deschidere a sesiunii plenare din data de 1 iulie. Cu acest prilej, acesta afirma că „ceea ce facem noi aici va modela în mod semnificativ natura lumii în care urmează să trăim, natura lumii în care oameni mai tineri decât noi îşi vor împlini viaţa şi vor căuta să îşi realizeze visurile lor. Ştiu că toţi cei prezenţi împărtăşesc un profund sentiment de responsabilitate. […] Prin cooperare, depăşim astăzi cea mai înfricoşătoare ameninţare care planează asupra securităţii şi libertăţii noastre. Cu timpul, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, flagelul războiului va fi eradicat. Ne vom înşela, însă, dacă vom privi, simplu, victoria [în actualul război] ca fiind sinonimă [imediat] cu libertatea şi securitatea. Victoria ne va oferi ocazia unică de a modela, prin efortul nostru comun, o lume care să fie cu adevărat sigură şi liberă”.

În continuarea discursului său, Morgenthau spunea: „sper că această conferinţă se va concentra asupra a două axiome economice elementare. Prima se referă la faptul că prosperitatea nu are fixate limite. Aceasta nu este o substanţă finită care se pierde prin divizare. Dimpotrivă, cu cât se vor bucura alte naţiuni de prosperitate, cu atât mai mult fiecare naţiune va beneficia de prosperitate pentru ea însăşi. […] A doua axiomă reprezintă un corolar al celei dintâi. Prosperitatea, similar păcii, este indivizibilă. Nu ne putem permite să o vedem rătăcită pe ici, pe colo, printre norocoşi, sau să ne bucurăm de prosperitate în detrimentul altora. Sărăcia, oriunde există, ne ameninţă pe toţi şi subminează bunăstarea fiecăruia dintre noi. […] Suntem conştienţi astăzi că firul vieţii economice al fiecărei naţiuni se împleteşte inseparabil în ţesătura economiei mondiale. Dacă un fir se va rupe, întreaga ţesătură se va destrăma. Nici o naţiune, oricât de mare şi de puternică, nu poate rămâne imună [în faţa acestui risc]”.

Prin urmare, ctitorii noii ordini mondiale, inspiraţi de fundamentele gândirii liberale, considerau că interacţiunile economice globale sunt indispensabile păcii şi securităţii internaţionale. Se concretiza astfel modelul occidental al democraţiei liberale, care plasa puterea coercitivă a statelor în planul secund al analizelor de securitate, în spatele abilităţii lor de a coopera pe toate palierele şi în toate domeniile esenţiale, capacitate care mult mai târziu, odată cu triumful Occidentului în cadrul Războiului Rece, urma să fie denumită soft power.

De altfel, liderii de mai târziu ai învingătorilor, entuziasmaţi de înfrângerea totală a comunismului, aveau să considere, la final de Secol XX, că modelul democraţiei liberale şi-a dovedit deja valenţe universaliste şi, mai mult, noua misiune supremă a Vestului trebuia să fie răspândirea acestei paradigme peste tot în lume, inclusiv prin utilizarea forţei, acolo unde forţele răului s-ar fi opus cursului firesc al societăţii umane. Însă, istoria urma să scoată în evidenţă limitele modelului, uneori chiar cu preţul afundării Occidentului şi a liderului incontestabil al întregii lumi, Statele Unite, în conflicte aparent fără sfârşit. S-a întâmplat astfel în întreg arealul Orientului Mijlociu sau în zone extinse din Asia Centrală, din Africa de Nord şi Africa Subsahariană, acolo unde şi astăzi complexitatea problemelor de securitate are potenţialul de a surclasa nefericit setul de soluţii oferite de regulile de funcţionare ale sistemului internaţional construit la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

O nouă ordine mondială fără participarea tuturor

Pe de o parte, puterile Axei şi sateliţii lor nu au fost prezenţi la Bretton Woods. Prin urmare nici România nu a avut reprezentanţi la conferinţă. Republica Socialistă România urma să semneze acordul de aderare la FMI şi BIRD, la Washington, în data de 15 decembrie 1972.

Pe de altă parte, deşi Uniunea Sovietică a fost prezentă la Bretton Woods, în calitate de membru al Alianţei care lupta împotriva Germaniei naziste, nu a acordat prea mult interes conferinţei. Probabil că lucrurile nici nu puteau sta altfel, atât timp cât modelul economiei socialiste centralizate şi izolaţionismul economic sovietic nu se potriveau deloc cu ceea ce statele occidentale, în frunte cu SUA, doreau să impună la nivel de normă internaţională. Este interesant că sovieticii au fost invitaţi să intre în grupul celor „cinci mari” care ar fi urmat să facă regulile jocului sistemului economico-financiar global, similar structurii viitoare a Consiliului de Securitate al ONU, dar Moscova a refuzat. În final, Stalin avea să decidă că Uniunea Sovietică nu va intra în FMI şi BM. Ca urmare, URSS urma să rămână în afara sistemului Bretton Woods până la dezmembrarea sa, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Ulterior, Rusia şi celelalte state din Europa de Est aveau să intre în FMI şi BM după căderea Zidului Berlinului, moment în care se poate spune că ordinea internaţională, iniţiată cu aproape o jumătate de veac în urmă, devenea, pentru prima dată, cu adevărat globală.

Revenind la momentul constituirii FMI şi BIRD, viziunile radical opuse dintre est şi vest urmau să adâncească clivajele dintre cele două lumi diferite ideologic care se afirmau la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Bretton Woods preseta scena lumii bipolare a Războiului Rece. O nouă formă de război total, mult mai sofisticat, purtat pe planuri multiple - politice, economice, militare, culturale, sociale. Ca urmare, noua ordine globală, deşi inspirată de valori profund umaniste, determina, în mod cinic, şi apariţia unui nou conflict major. Coliziunea dintre capitalism şi comunism nu a putut fi împiedicată. Intensitatea conflictului a schimbat în mod dramatic destinul multor naţiuni pentru peste patruzeci de ani.

Totodată, ordinea stabilită la finalul celui de-al Doilea Război Mondial avea să îşi arate limitele pe parcursul celor şapte decenii de existenţă, atât în afara, cât şi în interiorul lumii occidentale. Numeroasele crize militare, politice şi economice de amploare mai mică sau mai mare au evidenţiat incapacitatea sistemului internaţional de a impune respectarea regulilor sale de funcţionare şi au reliefat apetitul scăzut al statelor de a urma aceste reguli necondiţionat. Nu o dată deciziile adunării generale a Naţiunilor Unite sau rezoluţiile Consiliului de securitate al ONU au fost contestate, ignorate sau încălcate. Atunci când sistemul s-a arătat incapabil de a satisface interesele marilor puteri, acestea s-au regrupat în formate alternative de lucru de tipul unor „G”-uri elitiste sau au constituit coaliţii de voinţă ca alternative la soluţiile tradiţionale de acţiune comună în situaţii de conflict, considerate mult prea lente sau incapabile de a oferi răspunsuri pe măsura gravităţii unor ameninţări atipice de securitate.

La 75 de ani de la Bretton Woods, mai multe motive de preocupare decât de sărbătoare

Succesiunea şocurilor structurale din timpul şi de după finalul Războiului Rece a făcut ca stabilitatea ordinii mondiale să fie pusă de multe ori la încercare. Odată cu scurgerea anilor şi cu producerea unor schimbări sistemice majore, a apărut din ce în ce mai evidentă necesitatea reformării instituţiilor fundamentale ale sistemului internaţional. De exemplu, în pofida asumării internaţionale a regulilor şi a înţelegerii necesităţii de activare a mecanismelor de sprijin în situaţii de criză, acordurile cu FMI au creat de cele mai multe ori mai multă anxietate decât speranţă. Aproape de fiecare dată când rezultatele nu au fost favorabile, mecanismele organismelor financiar-bancare internaţionale de supraveghere a stabilităţii şi consistenţei parametrilor macro-economici determinaţi de actul de guvernare al statelor, au fost considerate de mulţi politicieni drept ingerinţă în afacerile interne. De multe ori astfel de critici s-au transformat în naraţiuni politice cu nuanţe naţionaliste, protecţioniste sau izolaţioniste, contrare scopului instituţiilor internaţionale fundamentale şi, implicit, opuse sensului de funcţionare a sistemului internaţional.

În ultimii ani, dezbaterea s-a insinuat chiar în profunzimea reperelor de valoare şi justeţei asumării de responsabilitate absolut necesară pentru funcţionarea acestor instituţii. Tonalităţile din ce în ce mai aspre şi acuzatoare venite, mai recent, chiar din inima sistemului, de la Washington, i-au făcut pe liderii din întreaga lume, în mod special pe cei din spaţiul occidental, altădată motivaţi de beneficiile incontestabile ale cooperării, să privească cu rezerve din ce în ce mai mari capacitatea sistemului de a asigura conlucrarea necondiţionată dintre state, mai ales în situaţii de criză, şi să ia în calcul construirea propriilor sisteme de securitate. Maniera în care se produc aceste transformări i-a făcut pe mulţi analişti să afirme că divizarea este mai prezentă astăzi decât cooperarea, iar statele ar fi intrat din nou într-o competiţie profund realistă pentru supremaţie economică şi militară.

Numeroasele interogări adresate astăzi modelelor de funcţionare ale FMI, BM, OMC sau ONU nu sunt importante doar pentru înţelegerea necesităţii de reformare a fiecărei organizaţii în parte, dar şi pentru revalidarea principiilor de guvernare globală impregnate în esenţa sistemului internaţional. De multe ori, discuţiile se poartă în termeni care vizează mai degrabă „salvarea” decât „creşterea eficienţei” sistemului. Probabil că multiplicarea provocărilor la adresa societăţii contemporane, determinate de explozia tehnologică, schimbările climatice, transformările sociale şi hibridizarea conflictelor, justifică tonalităţile dramatice şi activează instinctele de supravieţuire.

Însă, aparent paradoxal, multiplicarea problemelor reclamă mai degrabă abordări multilateraliste, decât soluţii izolaţioniste construite pe primordialitatea interesului propriu în detrimentul interesului comun. Cu toate acestea, cvasi-totalitatea centrelor de analiză strategică clamează că ordinea liberală mondială se destramă. În absenţa gardienilor globali ai sistemului apar noi rivalităţi între marile puteri, în timp ce fronturile confruntărilor se extind în ritm ameţitor. Diminuarea apetitului pentru cooperare determină retragerea în cazarmă sau regruparea forţelor pe noi direcţii de interes. Aceste direcţii nu mai coincid în totalitate cu sensul originar al construcţiei sistemului internaţional din urmă cu trei sferturi de veac.

Întrebarea care se pune este ce va veni după şi, mai ales, care vor fi efectele undei de şoc ale dezintegrării. Necunoscuta cea mai sensibilă este dacă această undă va afecta doar formatele tradiţionale de cooperare şi aliniere sau dacă va lovi cu violenţă şi graniţele naţionale, cu posibile efecte devastatoare pentru statele aflate deja sub presiunea unor mişcări interne secesioniste sau revizioniste. Rămâne de văzut şi în ce mod un astfel de scenariu va afecta Uniunea Europeană, care nu pare încă suficient de matură pentru a face faţă unor evenimente tectonice globale. Mai mult, nu putem să nu ne întrebăm care ar putea fi impactul dezintegrării sistemului internaţional asupra NATO, organizaţie aflată în prezent sub presiunea deficitului de încredere insinuat dintr-o multitudine de motive între aliaţii de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Însă, mai mult decât orice, pentru noi ar trebui să se contureze întrebarea unde se va regăsi România în viitoarea arhitectură globală de securitate, mai ales în condiţiile acumulării continue de tensiuni în arealul geopolitic al intereselor sale existenţiale.