Tratatul Élysée 2.0 - Tratatul de cooperare şi integrare franco-german

22 ianuarie este ziua în care cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Emmanuel Macron vor semna la Aachen (Aix-la-Chapelle) un nou tratat de prietenie.

Dacă Tratatul de la Élysée, din 1963, este până în prezent văzut ca o piatră de hotar în istoria Europei, Tratatul de la Aachen din 2019 evidenţiază o cooperare mult mai strânsă, bazată pe o alianţă diplomatică franco-germană unificată în problematica europeană. Extinderea Tratatului de la Élysée va demonstra că axa principală a Uniunii Europene, formată din Franţa şi Germania, va rămâne puternică şi va asigura forma de abordare a provocărilor cu care se vor confrunta în secolul XXI.

La 22 ianuarie 1963, generalul Charles de Gaulle şi cancelarul german Konrad Adenauer s-au angajat să lanseze calea reconcilierii dintre Franţa şi Germania prin încheierea Tratatului de la Élysée. Cei doi oameni de stat ştiau că, prin acest act, vor modela viitorul relaţiei franco-germane în direcţia integrării europene, văzută drept singura soluţie pentru un viitor paşnic şi prosper pentru ambele naţiuni, după multe secole de conflicte violente plătite cu mult prea mult sânge, divizare şi ură. Din acel moment, legătura dintre cele mai mari puteri continentale s-a amplificat în multe domenii precum cele politice, de securitate, economice sau schimburile culturale şi intelectuale.

În 1988,Cancelarul german Helmut Kohl şi preşedintele francez François Mitterrand au semnat protocoale suplimentare la acest tratat. Acestea au condus la crearea unui Consiliu Economico-Financiar Comun, a Consiliului pentru Mediu şi Cultură şi a Consiliului pentru Apărare şi Securitate, ulterior, în anul 1993, transformat în Eurocorps.

Aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului (22 ianuarie 2013) a oferit o bună ocazie pentru a privi înapoi la succesul cooperării franco-germane care, în esenţă, a deschis calea integrării europene în ansamblul său. Forţa şi profunzimea relaţiilor dintre Franţa şi Germania constau în faptul că, după două secole de rivalitate şi ostilitate, cele două state au ales calea reconcilierii iar reprezentanţii acestora lucrează împreună la cel mai înalt nivel.

O astfel de legătură strânsă, între două ţări, este fără precedent în altă parte a lumii. Din această perspectivă De Gaulle şi Adenauer s-au dovedit a fi vizionari cu privire la accentul pus pe construirea încrederii între generaţiile tinere din cele două ţări.
În domeniul civil, spre exemplu, peste 300000 de persoane, din una din ţări sunt angajate în cealaltă ţară, peste 8 milioane de studenţi au participat la forme de pregătire germano-franceze şi peste 80.000 de studenţi din ambele ţări desfăşoară studii bilingve care adaugă o valoare suplimentară setului lor de competenţe.

De remarcat este şi faptul că tandemul franco-german a funcţionat perfect în faţa celei mai mari ameninţări pentru Europa: criza financiară. Deşi Parisul şi Berlinul nu aveau o viziune comună despre viitorul Uniunii ca atare sau despre guvernanţa financiară la nivelul acesteia, împreună au luat decizii îndrăzneţe, au pus la dispoziţie bugete semnificative pentru a salva moneda comună şi au reuşit să atragă celelalte ţări europene în efortul lor de a salva euro şi proiectul european.

Spre deosebire de domeniul civil, în domeniul militar, între Franţa şi Germania existau puţine obiective comune, rezumându-se doar la o cooperare modestă în materie de capabilităţi. Activităţile principale ale cooperării s-au realizat prin Brigada Franco-Germană, creată în 1989 cu 2.800 de militari germani şi 2.300 francezi. Acest lucru era cu atât mai surprinzător, cu cât impasul momentului în apărare le afecta capacitatea de a acţiona şi ameninţa baza politică şi militară a politicii de apărare şi securitate în NATO şi Uniunea Europeană. Devenise evident faptul că dacă Parisul şi Berlinul nu îşi vor depăşi blocajele, vor risca să accelereze cursul spre o Europă fără apărare.

Capabilităţile de apărare europene, în scădere după criza financiară şi în condiţiile schimbării de viziune a Washingtonului cu privire la prezenţa militară a Statelor Unite în lume, la care se adăugau riscurile de securitate din Orientul Mijlociu şi Africa, impuneau celor doi să adopte o decizie clară privind nevoia de a face faţă provocărilor de securitate împreună.

Fără a insista prea mult, cauzele structurale constau în diferenţele dintre politica germană şi cea franceză. În primul rând, există încă diferenţe istorice majore în culturile strategice care determină în mare măsură politicile de securitate ale fiecăreia din cele două ţări. Ele definesc, în principal, condiţiile de utilizare a forţei: în timp ce Germania continuă să îşi diminueze capacităţile de apărare, Franţa consideră că factorul militar este un instrument normal în setul de opţiuni care pot fi activate atunci când interesele sale naţionale sunt în joc.

În al doilea rând, ambiţiile celor două ţări, pe scena mondială, diferă considerabil. Pe de o parte, Franţa încă mai deţine un rol de putere mijlocie care are un angajament activ (vezi Libia şi Coasta de Fildeş în 2011). Pe de altă parte, Germania are puţine ambiţii pentru un rol internaţional şi rămâne reticentă în a se angaja militar, chiar şi într-un cadru multilateral.

În al treilea rând, structura şi politica industriilor de apărare din cele două ţări diferă considerabil. În timp ce industria germană de apărare a fost 100% în proprietate privată începând din anii 1970, statul francez mai păstrează controlul asupra unor părţi importante ale industriei franceze de apărare. Acest lucru limitează perspectivele cooperării dintre industria de apărare şi alte ramuri industriale. În al patrulea rând, instituţiile politice ale celor două ţări funcţionează diferit. În timp ce în Franţa deciziile, în chestiuni strategice, sunt abordate de sus în jos şi preşedintele are un rol important, în Germania parlamentul trebuie să aprobe deciziile importante. Aceste diferenţe duc adesea la neînţelegeri şi aşteptări incompatibile.

Recunoaşterea acestor impedimente, la nivelul anului 2013, evidenţia necesitatea pragmatică de cooperare şi constituia baza unei noi înţelegeri franco-germane în contextul în care relaţia nu este exclusivă, ci complementară altor ţări.
O relaţie bilaterală utilă, va crea baza pentru dezbaterile strategice necesare privind obiectivele comune şi viitorul cooperării bilaterale în domeniul apărării în UE şi NATO.

În acel moment, cele două ţări îşi propuneau să colaboreze pentru a determina limitele şi premisele politice pentru acţiuni şi iniţiative combinate şi apoi să identifice în ce măsură, cum şi în ce limite de timp ar putea fi depăşite. Era vorba despre teme precum: Conducerea Europei în cadrul NATO (relansarea ideii de a avea un pilon european în NATO şi oferta europeană de capabilităţi), Consolidarea industriei europene de apărare, Continuarea dialogului strategic (pentru a identifica dacă relaţia lor bilaterală este cel mai bun instrument pentru a aborda, împreună, provocările actuale în menţinerea unei capacităţi militare şi politice de a acţiona).

Europa avea nevoie de o nouă înţelegere, în special în domeniul apărării, iar Franţa şi Germania doreau să preia conducerea.
Cum posibilitatea de cooperare se naşte din primejdie şi necesitate şi nu din entuziasm, începând cu anul 2014, o dublă schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte securitatea europeană, creează un moment de inflexiune în abordarea acesteia, nu numai pentru franco-germani, ci pentru toate statele Europei.

Anexarea Crimeii de către Rusia a distrus ordinea europeană de securitate şi a revalidat importanţa NATO, apărarea teritorială şi descurajarea. În al doilea rând, utilitatea NATO, pusă la îndoială de preşedintele Trump, precum şi spectrul dezangajării SUA faţă de securitatea europeană, creează o presiune suplimentară asupra europenilor privind abordarea ameninţărilor externe, de la Rusia la gruparea teroristă stat islamic, dar şi asupra fiecărei ţări in parte.

În aceste circumstanţe, europenii reacţionează reorientându-se privind apărarea şi securitatea europeană. Lent, încep să investească din nou în echipament şi personal şi, cel mai important, există voinţa politică de a face mai mult.

Iniţiativa Germaniei, din 2013, Conceptul Naţiunii Cadru (Framework Nation Concept) devine operabilă la sfârşitul anului 2014. Brigada Franco-Germană devine mai activă. În domeniul industriei de apărare, Franţa şi Germania reprezintă aproximativ 40% din baza industrială şi tehnologică din Europa de Vest şi Centrală. Din această perspectivă, prin potenţialul lor industrial, cele două ţări ar putea conduce dezvoltarea industrială de apărare a Europei.

De asemenea, în domeniul exporturilor de echipamente militare, Germania şi Franţa ar putea defini o practică comună, pornind de la premisa că acestea reprezintă o sursă esenţială de venituri pentru industriile de apărare şi permit statelor să menţină o bază industrială de apărare.

Cu aceste idei şi preocupări, Franţa şi Germania consideră că singurul răspuns adecvat la aceste provocări constă în cooperarea europeană.

În această conduită, se înscrie Declaraţia Meseberg „Reînnoirea promisiunilor Europei pentru securitate şi prosperitate”. O declaraţie comună franco-germană a fost adoptată în cadrul Consiliului de Miniştri Franco-German, care a avut loc la 19 iunie 2018 în Meseberg, Germania. Prin această declaraţie, Franţa şi Germania împărtăşesc o ambiţie comună pentru proiectul european şi sunt ferm angajate nu numai să păstreze realizările Uniunii Europene, ci şi să-şi consolideze în continuare cooperarea în cadrul Uniunii Europene, cu preocuparea constantă de a asigura atât unitatea statelor membre, cât şi eficienţa acesteia. Iar pentru a ancora cooperarea europeană într-o cooperare bilaterală puternică, Franţa şi Germania vor finaliza un nou „Tratat Élysée” până la sfârşitul anului 2018. Era ambiţia celor două ţări privind implicarea cooperării bilaterale la nivel european, dar şi de a favoriza, cel puţin, convergenţa economică, socială şi fiscală.

Iniţial, Tratatul Élysée a pus bazele reconcilierii dintre Germania şi Franţa, la 18 ani după al doilea război mondial. De remarcat cu privire la acesta a fost dorinţa lui de Gaulle de a atrage Germania la tandemul franco-german pentru a consolida parteneriatul european, făcându-l independent de Statele Unite şi Marea Britanie.

Spre deosebire de primul, Tratatul Élysée 2.0 este destul de diferit. Acum, rolul principal în acest tandem este, în mod incontestabil, deţinut de Germania iar preşedintele Macron s-a angajat total să sprijine Germania pentru a consolida independenţa Europei. Cum Franţa şi Germania sunt într-o relaţie de adversitate cu SUA, care se manifestă pentru retragerea de pe continent, iar Marea Britanie este pe punctul de a ieşi din Uniunea Europeană, momentul ales pentru semnarea unui nou tratat de prietenie franco-germană este tocmai potrivit.

Tratatul va fi semnat astăzi în oraşul de frontieră german Aachen, un simbol istoric al concordiei europene şi aprobat de parlamentele ambelor naţiuni în aceeaşi zi. Cele peste 60 de proiecte de consolidare a cooperării franco-germane marchează o nouă eră a integrării, un pas fără precedent considerat „un prototip” pentru viitorul Uniunii Europene.

Este evident faptul că, prin acest tratat, Germania şi Franţa intenţionează să se exprime la Bruxelles printr-o singură voce, elaborând poziţii comune înaintea summit-urilor Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, timpul negocierilor s-a încheiat iar acest binom va dicta, de acum înainte, cursul Europei.

Deşi se consideră că acest lucru ar afecta naţiunile europene mai mici, totuşi, tratatul va înlocui uniunea divizată din prezent cu o Uniune Europeană mai unită, mai puternică şi mai sigură. Mai mult, chiar dacă scepticii spun că acest tratat ar reprezenta o pierdere a suveranităţii naţionale, din perspectiva franco-germană este un câştig al suveranităţii europene.

Prin acest tratat, Franţa şi Germania s-au angajat să-şi întărească alianţa în încercarea de a demonstra că axa principală a UE rămâne puternică şi gata să contracareze naţionalismul eurosceptic în creştere în blocul comunitar.

Ambele state îşi vor aprofunda cooperarea în domenii precum afacerile externe, apărare şi securitate, între serviciile de informaţii naţionale şi structurile de poliţie în combaterea terorismului şi crimei organizate şi pentru a trece la convergenţa economică. În acelaşi timp, vor contribui la consolidarea capacităţii Europei de a acţiona independent.

Deşi documentul oficial nu a fost publicat, din discuţiile care au conturat forma finală a Tratatului de cooperare şi integrare franco-german a rezultat că Tratatul ar putea cuprinde: aprofundarea cooperării transfrontaliere; creşterea competenţelor euro-districtelor; crearea unui spaţiu economic franco-german şi angajarea în  procesul de armonizare a normelor de realizare a pieţei interne europene; direcţii privind formarea tinerilor prin limbă şi cultură; o cooperare strânsă privind politica externă, politica de apărare şi politica de dezvoltare; rolul implicării franco-germane în protecţia climei; aspecte privind drepturile sociale în cele două ţări; posibilitatea derulării proiectelor bilaterale, realizarea pieţei unice pentru energie, eficienţa energetică şi mobilitatea electrică; un angajament substanţial pentru crearea unei uniuni digitale; implicarea în procesul de dezvoltare şi stabilizare a Uniunii Economice şi Monetare; coordonarea măsurilor luate în domeniul politicii privind migraţia; iniţierea demersurilor în scopul constituirii unei agenţii europene de inovare şi nu în ultimul rând consultarea cetăţenilor cu privire la viitorul Europei.

De asemenea, aceleaşi surse indică faptul că prioritatea diplomaţiei germano-franceze va fi ca Germania să fie acceptată ca membru permanent al Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.