Tranziţie de putere în Vietnam, un actor-cheie în competiţia strategică sino-americană. Noul prim-ministru este un prieten al României

Unul dintre dictoanele-cheie ale procesului de globalizare a fost cel de „Think Global, Act Local”. Acesta nu este valabil numai pentru mediul înconjurător sau pentru sfera afacerilor, ci şi, bineînţeles, pentru competiţia politică şi de securitate. Războiul Rece a demonstrat că confruntarea strategică dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică s-a materializat mai mult pe scenele regionale şi locale decât direct, în sens bilateral. Astăzi, competiţia strategică dintre Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză este procesul-cheie care defineşte din ce în ce mai mult peisajul strategic global. Iar relevanţa dimensiunii „locale” sau regionale a acestui proces este cheia pentru desemnarea celui care va fi pe prima poziţie.

„Legea din 2021 cu privire la Competiţia Strategică” defineşte, la nivelul Asiei, două categorii de ţări, din punctul de vedere al abordării strategice americane: aliaţii, între care proiectul de lege enumeră Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Australia şi Thailanda şi partenerii „cu o valoare foarte mare”, printre care India, Singapore, Taiwan, Noua Zeelandă şi Vietnamul. Această nivelare pe două paliere nu este însă relevantă pentru valoarea strategică concretă în măsura în care, dintre toate ţările enumerate, India şi Vietnamul sunt singurele care au experimentat conflicte militare efective cu Republica Populară Chineză. Vietnamul a devenit, datorită unui complex de factori, unul dintre actorii-cheie ai Asiei de Sud-Est. O dovedesc şi negocierile desfăşurate la Hanoi în 2019 între preşedintele american Donald Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong Un. Vietnamul este unul dintre actorii care, din punct de vedere strategic, se află în prima linie a competiţiei strategice sino-americane.

Republica Socialistă Vietnam este cunoscută mai ales pentru aşa-numitul Război din Vietnam (pentru vietnamezi, Războiul de rezistenţă împotriva Americii), conflict desfăşurat între anii 1955 şi 1975, în urma căruia Statele Unite ale Americii au fost nevoite să se retragă din Peninsula Indochina. Pentru prima dată într-un conflict modern, SUA au experimentat costuri economice şi politice majore în încercarea de a menţine un guvern aliat în ceea ce s-a numit Vietnamul de Sud. Strategia americană din Peninsula Coreea din anii 50 nu a putut fi replicată în Estul Indochinei datorită unei lupte populare de rezistenţă nemaiîntâlnită până în acel moment, adoptată de către forţele Viet Minh şi Viet Cong (armatele populare din Vietnamul de Nord şi Vietnamul de Sud). Vietnamul unit s-a afirmat ca un jucător regional redutabil, care a reuşit să balanseze interesele marilor puteri globale – SUA, URSS, RPC – cu cele la nivel regional, cum ar fi intervenţia vietnameză în Cambogia, care a dus la înlăturarea regimului khmerilor roşii.

Moştenirea conflictelor militare, precum şi economia planificată implementată timp de 10 ani, au avut un cuvânt important de spus în dezvoltarea economică ulterioară a Vietnamului. Guvernul de la Hanoi a implementat începând cu 1986 o politică de deschidere şi încurajare şi a iniţiativei private (intitulată „Doi Moi”, sau „Reînnoirea”). În 1994, embargoul american asupra Vietnamului este ridicat, această ţară devenind în 1995 membră Asociaţiei naţiunilor din Asia de sud-est (ASEAN) şi, mai târziu, în 1997, a Cooperării economice Asia-Pacific (APEC) şi Organizaţiei mondiale a Comerţului (OMC, 2007). Apartenenţa ţării la toate acordurile regionale de comerţ liber o poziţionează ca un important hub de producţie în zonă şi o alternativă redutabilă la celebrele zone economice speciale chineze. De altfel, ţările care reprezintă principala sursă de investiţii străine directe pentru Vietnam (Singapore, Japonia şi Coreea de Sud) denotă procesul prin care aceste economii dezvoltate încearcă să relocalizeze baza de producţie către Vietnam pentru a face faţă concurenţei economice a producătorilor chinezi.  Dacă aveţi un telefon mobil Samsung, este foarte probabil ca el să fi fost produs în această ţară sud-est asiatică.

Progresele economice ale Vietnamului sunt impresionante, oricare ar fi standardul de referinţă adoptat. Rata medie a creşterii economice a fost de circa 7% pe an pentru aproximativ 20 de ani (1990 - 2012). Stocul de investiţii străine directe în Vietnam a ajuns în 2019, conform datelor Fondului Monetar Internaţional, la 160 miliarde USD, ceea ce reprezintă o pondere în PIB de peste 60%. Acest indicator denotă o economie deschisă care rivalizează hub-uri de afaceri asiatice tradiţionale precum Singapore sau Hong Kong. Ca termen de comparaţie, România avea în acelaşi an un stoc de doar 90 de miliarde de USD şi un indicator de sub 40%. Deşi cele două economii sunt relativ similare ca mărime (undeva peste 250 de miliarde de dolari, după Produsul Intern Brut) şi au rate de creştere semnificative, economia Vietnamului beneficiază de o deschidere mult mai mare către exterior, ceea ce este oarecum frapant pentru o ţară care nu este membră a unei grupări integraţioniste precum Uniunea Europeană. De altfel, economia vietnameză este una dintre puţinele din lume care a înregistrat în 2020 o rată de creştere pozitivă, estimată la 2,9%, considerată a fi efectul unor politici sanitare model urmate de către guvernul actualului preşedinte. Nu în ultimul rând, performanţa în exporturi este diferită: în timp ce economia românească exporta în 2020 bunuri şi servicii în valoare de circa 70 de miliarde USD, exporturile vietnameze se apropiau de 300 de miliarde de USD. Vietnamul este, indubitabil, printre următoarele ateliere industriale globale.

Pentru a avea o imagine cu privire la ceea ce înseamnă Vietnamul, ar fi de menţionat faptul că, în ultimii 25 de ani, populaţia acestei ţări a crescut cu aproximativ 20 de milioane de persoane, respectiv cât este în prezent populaţia României. Cu o populaţie de circa 96 de milioane de locuitori, şi care va depăşi pragul de 100 de milioane în următorii 5 ani (în mandatul noului prim ministru), ţara sud-est asiatică este un jucător regional semnificativ.

Conducerea prezentă este formată din Excelenţele sale Nguyen Phu Trong (secretarul general al Partidului Comunist din Vietnam), Nguyen Xuan Phuc (preşedintele ţării), Pham Minh Chinh (primul ministru al Vietnamului) şi Vuong Dinh Hue (Preşedintele Adunării Naţionale).  Liderul vietnamez va pune în aplicare obiectivele strategice şi naţionale de dezvoltare până în 2030 şi 2045 pe care le-a subliniat cel de-al 13-lea Congres al Partidului al Partidului Comunist din Vietnam.

Excelenţa sa Pham Minh Chinh, actualul prim-ministru al Vietnamului, s-a născut în 1958 şi este absolvent al Universităţii tehnice de construcţii din Bucureşti în 1981. Cu o experienţă variată în domenii legate de administraţie publică, serviciile de securitate internă, diplomaţie (singurul mandat de diplomat a fost chiar în România), actualul prim ministru al Republicii Socialiste Vietnam este o personalitate familiarizată cu societatea şi istoria României. Şi care are, bineînţeles, o anumită bunăvoinţă faţă de ţara în care s-a format. Ales prim-ministru, pe 5 aprilie 2021, de către cea de-a XI-a şedinţă a celei de-a XIV-a Adunări Naţionale a Vietnamului, Excelenţa sa Pham Minh Chinh prezintă o experienţă complexă şi polivalentă, fapt care îi va asigura o imagine de ansamblu asupra societăţii vietnameze, dar şi asupra afacerilor internaţionale. Declaraţiile recente ale oficialilor români, precum şi existenţa acestei prietenii comune istorice, pot constitui premisele ca România să articuleze în zona Asiei de Sud-Est o strategie inedită, care să materializeze un avantaj de care ţara noastră nu se bucură în alte părţi: primul ministru al unei ţări are studiile în Bucureşti şi cunoaştere perfectă, ca diplomat, a României. Discursul său de inaugurare a pus accentul pe necesitatea deschiderii economice, pe stimularea inovării, descentralizării puterii administrative şi a statului de drept. Şi, bineînţeles, independenţă, unul dintre cuvintele-cheie ale înţelegerii comportamentului acestui stat în relaţiile internaţionale.

Schimburile economice dintre Uniunea Europeană şi Vietnam se situează printre cele mai ridicate fluxuri comerciale între cele două continente, ridicându-se la circa 50 de miliarde de euro anual. De altfel, Acordul de parteneriat şi cooperare dintre Uniunea Europeană şi Vietnam a fost semnat în 2019 sub preşedinţia României, fapt care denotă o relaţie specială pe care o poate dezvolta România în relaţia cu ţara sud-est asiatică. În acelaşi an, ca şi preşedintele Barack Obama, primul ministru al României, domnul Dacian Cioloş, a vizitat Hanoiul.

În tot acest context, formularea şi urmărirea unei strategii coerente cu privire la Republica Socialistă Vietnam de către România şi plasarea acestui stat în mod coerent în centrul acestei strategii poate constitui pentru România un atu faţă de celelalte ţări europene, dar şi pe plan internaţional. România poate deveni puntea Vietnamului către Uniunea Europeană, în timp ce Vietnamul poate deveni puntea României către Asia de Sud-Est.