Tranziţia de la Trump la Biden: modelul argentinian
Laurenţiu SfinteşMelodrama din Statele Unite continuă, iar cele două familii politice îşi redistribuie rolurile. Scena trebuie ocupată, în continuare, şi după 20 ianuarie 2021, aşa că democraţii şi republicanii se luptă să pună mâna din timp pe replicile cele mai bune, să le rostească mai tare decât adversarul din actul final, astfel ca să le audă cât mai mulţi dintre spectatori. Aşa a fost tot timpul în astfel de ocazii de provizorat, de trecere de la o administraţie la alta, dar parcă niciodată nu au fost atâtea încălcări ale scenariului constituţional convenit de vreo două sute cincizeci de ani, azi – mâine, niciodată incertitudinile nu au poposit atât de aproape, aruncând o umbră asupra finalităţii procesului electoral american. Principalul actor, actualul preşedinte Donald Trump, pare a fi intrat atât de mult în hainele închiriate ale rolului în care a fost distribuit timp de patru ani, încât plecarea de pe scenă îi pare o trădare a spiritului spectacolului căruia i-a oferit, în toată această perioadă, atâta culoare. Desigur, şi talent.

Şi pentru că piesa încă se joacă, în acest act final al improvizaţiilor, ce mai poate face preşedintele Trump pentru ca ieşirea din spectacol să fie întârziată, contestată, amânată, cine ştie, poate chiar refuzată, iar intrarea lui Joe Biden, pentru replica finală, inclusiv partea cu ”So help me God”, să fie aproape de neauzit din cauza zgomotului de fond?
Un scenariu de tranziţie cu scântei - cel argentinian
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar în 2015 Argentina a fost într-o situaţie aproape similară. O ţară cu o pleiadă de preşedinţi populişti, ceea ce i-a adus, cu regularitate, crize economice colaterale şi războaie periodice cu Fondul Monetar Internaţional, trebuia să se despartă de preşedintele său, ales deja pentru două mandate, doamna Cristina Fernández de Kirchner, cunoscută şi drept CFK.
Pentru că nu mai putea candida, doamna Kirchner şi-a desemnat un aliat drept candidat al partidului său, Daniel Scioli, dar performanţa electorală a acestuia nu i-a convins pe argentinieni să continue vizionarea melodramei ”kirchneriste”, astfel că l-au ales preşedinte pe primarul oraşului Buenos Aires, Mauricio Macri.
Atinsă la orgoliu – în definitiv, familia Kirchner era de trei mandate la conducerea ţării -, doamna Cristina s-a lăsat greu dusă de la Casa Rosada, Casa Roză, sediul preşedinţiei argentiniene, şi a organizat diferite ambuscade constituţionale, juridice, a luat decizii economice controversate, a numit şi destituit şefi de instituţii, totul pentru a face tranziţia către noul preşedinte extrem de dificilă.
Printre deciziile celor câteva săptămâni ce au trecut între alegeri şi preluarea mandatului de către noul preşedinte, doamna Kirchner, încă preşedinte, au fost şi o serie de decrete pentru transferul de fonduri din visteria guvernului în cea a unor instituţii din afara executivului, creând probleme noului preşedinte în organizarea viitorului buget.
O serie de demnitari numiţi de doamna Kirchner, care, tradiţional îşi dau demisia pentru a oferi noului preşedinte posibilitatea să-şi instaleze propria echipă, au refuzat să o facă. De exemplu, directorul Băncii Centrale argentiniene.
Pe timpul discuţiilor privind planificarea şi desfăşurarea tranziţiei, preşedintele în funcţie nu a oferit preşedintelui ales informaţii necesare privind contracte semnificative în derulare sau semnate în ultima perioadă, cum era cel cu China pentru construirea a două noi centrale nucleare. Un fleac de 15 miliarde de dolari!
Doamna Kirchner a continuat să numească şefi de instituţii şi ambasadori chiar şi în perioada de tranziţie, făcând dificilă pentru noul preşedinte revocarea acestora după instalarea sa în funcţie. Mai ales în cazul ambasadorilor, unde puteau fi reacţii externe.
Nici detaliile ceremoniei de instalare nu au rămas în afara disputei, ceea ce a impus noului preşedinte solicitarea unei decizii judecătoreşti care să precizeze ora la care se încheie mandatul fostului preşedinte şi faptul că de această ceremonie se ocupă staff-ul preşedintelui ales.
Iar în ultima zi a mandatului a fost organizată o mare manifestaţie populară, în care li s-a cerut suporterilor să protesteze împotriva alegerii preşedintelui Macri.
Preşedinta Kirchner a refuzat să participe la ceremonia de inaugurare a mandatului succesorului său, fiind primul preşedinte argentinian după 1983 care nu a predat oficial însemnul simbolic al puterii, un sceptru de lemn, special ornat, creat pentru această ocazie.
Cireaşa de pe tort a fost refuzul Cristinei Kirchner de a transfera datele care permiteau utilizarea contului oficial de Twitter al preşedinţiei argentiniene.
În tot acest timp, preşedinta Kirchner a evocat şi faptul că forţe străine stau în spatele alegerii lui Mauricio Macri, ”agenturile” fiind, în cazul Argentinei de acum cinci ani, cele din Statele Unite ale Americii, ”dinastia Kirchner” fiind, ca orientare politică şi ideologică, cam din aceeaşi zonă cu preşedinţii de stânga ai Americii Latine.
”Lessons learned” şi un ”câine rău” la Casa Albă
Deci, ce se poate prelua de către Administraţia Trump de la ”modelul argentinian”? Desigur, actualul preşedinte al SUA este îndeajuns de creativ pentru a nu avea nevoie de sfaturi de dincolo de ecuator, dar căile bătute sunt cele mai sigure.
Poate prima lecţie este cea în care potenţialilor colaboratori ai noii administraţii li se creează iluzia că se pot apuca de treabă, pot face planuri, dezvolta strategii, pentru ca, la momentul potrivit, să fie loviţi cu câte un veto instituţional care le interzice, de pildă, accesul la sedii şi fonduri.
Şefa administraţiei serviciilor federale, o structură de vetting administrativ, gen RAPPS, mai elaborat, desigur, care decide cine şi cum poate folosi resursele de spaţiu ale structurilor federale, doamna Emily Webster Murphy, o republicană din generaţia nouă, a spus un ”Niet” hotărât accesului echipei Biden la resursele necesare perioadei de tranziţie.
Doamna Murphy a avut şi anterior câteva decizii şi prezenţe controversate, inclusiv în faţa Congresului, astfel că, după ce a făcut pe poştaşul care nu găseşte adresa şi păstrează scrisoarea, a pornit în căutarea unui loc de muncă începând cu 2021. Deocamdată, însă, echipa Biden a pierdut startul.
Poarta Casei Albe rămâne închisă, cu avertismentul la vedere ”Warning. Bad Dog on Duty”.
O altă lecţie, pe care Administraţia Trump o aplică mai viguros chiar decât profesorul argentinian, este interzicerea contactelor între diferitele departamente şi agenţii federale şi reprezentanţii în aşteptare ai Administraţiei preşedintelui Biden. Miniştrii argentinieni au ignorat apelul doamnei Kirchner şi au organizat întâlniri cu succesorii lor. Secretarii de stat americani ai actualei Administraţii Trump se ţin însă pe poziţii, pentru că, aşa cum spunea chiar Mike Pompeo, ”nu e nevoie. Va fi o tranziţie lină de la Administraţia Trump la Administraţia Trump”.
Dar poate şi echipa Biden şi tabăra democrată învaţă ceva de la experienţa argentiniană. Există aproape un consens printre analiştii politici care au vizualizat scena politică de la Buenos Aires, că gesturile de frondă şi refuz ale Cristinei Kirchner au fost motivate de pregătirea terenului pentru o revenire pe scena politică pentru un nou mandat. Constituţia argentiniană, la fel cu cea americană, nu interzice acest lucru. E adevărat că în SUA o singură dată s-a încercat acest lucru cu succes, în secolul XIX, în rest, celelalte tentative, şi ele extrem de puţine, nu au reuşit. Este cutuma politică, este şi percepţia publică ce acceptă, ca principiu, o singură prezenţă la vârful politicii americane, pentru un mandat sau două. Şi atât.
Dar Trump a inventat un nou mod de a face politică, iar după numărul celor care l-au votat, e un mod care place unei părţi substanţiale a electoratului american.
Dacă democraţii învaţă lecţia, se va întâmpla ca în modelul argentinian. Cristina Krchner a încercat să revină, a şi făcut-o la un anumit nivel, fiind aleasă senator, în 2017, dar candidatura sa la preşedinţia Argentinei, în 2019, nu a părut un loz câştigător pentru alianţa politică pe care o condusese anterior. Problemele din justiţie, acuzaţiile de corupţie au atârnat greu. Şi, totuşi, acum e vicepreşedinte al ţării. Doar vicepreşedinte.
Doar vicepreşedinte? De neacceptat pentru cineva care a fost în West Wing. De aceea, planurile lui Trump par a fi pentru o încercare de nou mandat, în 2024. Dacă, în acest interval, cel puţin o parte din acuzaţiile pentru care preşedintele a trebuit să răspundă în faţa Congresului se dovedesc adevărate, ar putea ajunge şi el în postura Cristinei Kirchner, carte necâştigătoare pentru republicanii americani.
Dar, deocamdată, partidul în care Trump a revenit destul de recent (în 2012, în perioada 2009 – 2011 fiind chiar membru al Partidului Democrat, woops!), după vreo cinci afilieri diferite, pare a-l susţine necondiţionat. Cea mai plauzibilă explicaţie se află în numărul record al celor care au votat cu preşedintele în funcţie, ceea ce îi oferă acestuia o legitimitate de necontestat în rândul republicanilor.
Dar patru ani sunt mai mult decât o campanie electorală şi nu se ştie ce se poate întâmpla.
De aceea, preşedintele Trump încearcă să-i facă misiunea lui Biden cât mai dificilă. Inclusiv în domeniul securităţii. Schimbările de la Pentagon au rolul, cum am spune noi, cei care stăm cu ochii aţintiţi la democraţia americană, unei ”politizări” a organismului care a încercat să rămână, inclusiv în această administraţie, în afara influenţelor politice. Iar deciziile privind retragerile de forţe de pe diferite teatre de operaţiuni vor fi greu de reparat, odată procesul pornit.
Acţiunile publice de contestare a victoriei lui Biden au deja loc, marşurile MAGA (Make America Great Again) fiind doar una din formele de manifestare.
Problema este că, deşi 48% din electoratul care a votat l-a ales pe Trump, un procent de 80% consideră, totuşi, că Biden a câştigat. Ceea ce, coroborat cu votul popular, cu depăşirea substanţială a numărului necesar de electori, face aproape imposibilă misiunea lui Trump de contestare a rezultatului alegerilor. Şi poate avea efecte negative, inclusiv asupra planurilor acestuia de a menţine o legitimitate largă pentru un nou mandat.
Îşi va recunoaşte Trump înfrângerea? Probabil că nu direct, ci într-o formă care să transmită suporterilor săi că, pentru binele ţării, trece peste ”ilegalitatea” votului majoritar obţinut de contracandidatul său. În Argentina, preşedinta Kirchner a admis că preferatul partidului său a pierdut şi a părăsit reşedinţa prezidenţială. Până în 20 ianuarie, Trump nu este nici măcar obligat să facă aceasta.
Va participa preşedintele Trump la ceremonia de instalare a lui Biden? Probabil că da. Absenţa sa chiar ar fi o lovitură dată spectacolului şi legitimităţii alegerilor americane.
Dar nu e sigur că această ceremonie, organizată astfel încât să fie orientată către viitor, către cei patru ani de nouă administraţie care de-abia încep, să nu fie perturbată de manifestări ale suporterilor republicani care să marcheze, în schimb, cei patru ani care au trecut, precum şi cei patru ani la care visează deja actualul preşedinte neales de la Casa Albă.
Dacă politica americană este un spectacol, Trump vrea să fie sigur că scena îi aparţine în continuare.
Informaţii de ultim moment arată că Trump pare a fi înţeles ceva din nevoia de compromis, măcar la nivelul unor gesturi simbolice, astfel că, printr-un mesaj, pe Twitter, desigur, i-a cerut doamnei Murphy, şefa administraţiei serviciilor federale, să dea drumul la protocoalele iniţiale de colaborare cu echipa Biden. De fapt, îi recomandă, Emily ştie ce are de făcut. De fapt, nici acum nu recunoaşte înfrângerea, mesajul continuând cu afirmaţia că îşi va continua contestarea în justiţie.
Şi pentru că am vorbit de ”modelul argentinian”, încă o lecţie deja folosită din estuarul de la Plata: preşedinta Kirchner a refuzat transmiterea către succesor a codurilor de acces la contul Twitter al preşedinţiei argentiniene. Trump nici măcar nu va avea nevoie de acest lucru, contul personal fiind Biroul său Oval din mediul virtual. În care se va răsfăţa şi după 20 ianuarie 2021, no doubt.
